Studii – Pagina 3 – Slova Creștină de Dorohoi

Căutările noastre..umblarea cu Dumnezeu

„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Matei 6, 33)

Multe căutări au oamenii în scurta lor trecere pe acest pământ. Unii caută putere, alții bogății sau faimă, alții carieră sau plăceri. Dintre toate căutările oamenilor, însă cea mai îndreptățită și importantă este căutarea lui Dumnezeu, căutarea vieții veșnice. „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (Ioan 17,3). Cei mai mulți oameni, însă, nu-L caută pe Dumnezeu, nu se încred în Hristos Iisus și în ajutorul Duhului Sfânt, bâjbâind pe alte căi rătăcitoare, fără pace, fără bucurie, ajungând la un moment dat neîmpliniți sufletește.

Sunt însă și oameni ce au intenții bune, care își doresc să fie plăcuți lui Dumnezeu, să Îi urmeze și să asculte de sfaturile Lui, inspirând preoții, mai ales în Taină Spovedaniei. Sunt însă și oameni ce își doresc să urmeze lui Dumnezeu, însă uneori au o părere prea bună despre ei înșiși, iar alteori sunt prea legați de cele pământești.

Găsim de exemplu la sfântul evanghelist Marcu relatat episodul cu tânărul bogat ce a venit la Hristos și L-a întrebat ce ar trebui să facă pentru a dobândi viața veșnică. (Marcu 10, 17-27) La prima vedere ar părea corectă această întrebare a tânărului, om de frunte în societate, care avea o bună reputație, multe proprietăți și se păstra curat, stătea departe de imoralitate, minciună, furt sau crimă, care își cinstea părinții și care, după propria lui părere, își iubea aproapele.

Cu toate aceste calități, el nu avea pace, nu avea viața veșnică, nu a recunoscut firea dumnezeiască a Domnului Hristos și a crezut că viața veșnică se poate dobândi prin a face doar unele fapte bune și atât. De aceea, pentru a-l ajuta să-și recunoască starea nepotrivită, păcatul încrederii în sine însuși, in neprihănirea lui, pentru a-și cunoaște goliciunea sufletului, pentru a-și vedea egoismul ce îl ținea legat de bogățiile sale, Iisus Hristos îl provoacă să păzească cele cinci porunci referitoare la aproapele.
După ce tânărul le-a ascultat cu atenție și remarcă faptul că el le-a păzit și împlinit din tinerețea lui, Hristos „pune degetul pe rană” și îi spune: „Un lucru îţi mai lipseşte: Mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în cer; şi apoi, luând crucea, vino şi urmează Mie.” (Marcu 10,21)

Mâhnit, tânărul a plecat întristat pentru că avea multe avuții, spune cuvântul lui Dumnezeu, arătându-se astfel faptul că tânărul acela se iubea mai mult pe el decât pe aproapele său. Egoismul său l-a împiedicat să Îl urmeze pe Hristos și cuvântul Lui. Chiar și în zilele noastre sunt oameni care au aceleași probleme în a-L urma pe Dumnezeu cu tot ce este al lor. Ori se consideră prea păcătoși și cad în deznădejde și disperare, ori sunt prea legați de tot ce au, fiind captivi în bogățiile și plăcerile lor, ori alții nu se consideră așa de păcătoși și afirmă că nu au nevoie de Hristos.

Însuși Mântuitorul ne-a spus cât de greu va intra în bogat în Împărăția Cerurilor și, folosind o hiperbolă, ne-a spus că de fapt, omenește e imposibil. Numai Dumnezeu poate face acest lucru. Și aceasta este valabil de fapt pentru orice om. Totodată, Mântuitorul prin acest exemplu al tânărului din evanghelie ne pune înainte un alt gând: cum poate un creștin adevărat să păstreze doar pentru el, pentru împlinirea lui, atâtea bogății când în jurul său sunt nenumărați semeni ce au nevoie de mila și ajutorul lui.

Mai ales în perioada Postului trebuie să înțelegem că menirea noastră și finalitatea călătoriei noastre pe pământ este căutarea și aflarea Împărăției lui Dumnezeu. „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Matei 6, 33). Niciun fel de priviri rătăcite asupra intereselor de moment nu ar trebui, de aceea, să umbrească lucrul cel mai important: căutarea lui Dumnezeu, aflarea Lui. „Căutaţi mai întâi împărăţia Lui!” După aceea, dar numai după aceea, ni se dau toate celelalte – în cantitatea şi sub forma pe care o consideră Domnul de folos pentru noi.

            Privind spre cele enunțate mai sus, este important să înțelegem că Împărăția lui Dumnezeu pentru noi este destinația unde suntem invitați și așteptați de Hristos: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Mt. 25, 34). Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând textul Evangheliei de la Matei, ne atrage atenția că „n-am fost făcuți să mâncăm și să bem și să ne îmbrăcăm, ci să plăcem lui Dumnezeu și să dobândim bunătățile ce vor să fie”, adică să intrăm în Împărăția Sa. Mitropolitul vrednic de pomenire Bartolomeu al Clujului constata cu amărăciune că Împărăția lui Dumnezeu este o realitate despre care noi, după două milenii de teologie sistematică, știm mult mai puțin decât tâlharul de pe cruce. Tot el definește Împărăția lui Dumnezeu ca fiind un spațiu duhovnicesc în care se vor sălășlui cei mântuiți. Un ideal și o speranță, pentru evrei. Spațiu al mântuirii omului, stadiu final al desăvârșirii duhovnicești și țelul suprem al oricărei speranțe, pentru creștini. „Împărăția cerurilor este o realitate antinomică: în același timp ea este și va să fie. Împărăția lui Dumnezeu, una și aceeași, pe pământ e în curs de constituire, iar în ceruri va fi constituită. Ea a venit odată cu Hristos și s-a constituit odată cu Pogorârea Duhului Sfânt, când a luat ființă Biserica lui Hristos ca expresie văzută a Împărăției lui Dumnezeu. Ea poate fi dobândită prin asaltul credinței și al faptelor bune. Aici și acum, ea crește în timp; dincolo și atunci, va fi desăvârșită și veșnică. Acum și aici, ea este Biserica; dincolo și atunci, ea va fi, pur și simplu, Împărăția.”
            Mântuitorul Iisus Hristos ne încredințează că Împărăția lui Dumnezeu este o realitate, ea se află înlăuntrul nostru (Lc. 17, 21), la îndemâna noastră, este deja a celor care au trăit în stare de sfințenie și a martirilor, a celor care au fost prigoniți pentru dreptatea lui Dumnezeu (Mt. 5, 3 și 10) și este pregătită să-i primească pe toți care rămân în iubirea Fiului lui Dumnezeu (Col. 1, 13).
            Dorim oare și noi să ne regăsim în Împărăția iubirii veșnice a Preasfintei Treimi? Să pregustăm așadar de aici, de pe pământ, în Biserică, lumina, pacea, bucuria și liniștea Împărăției lui Dumnezeu și să ne însuflețim cu dorul după veșnicie. (Pr. Sebastian Grădinaru)

De ce atunci când încercăm să ne rugăm ne lovim de greutăți?

Atunci când ne rugăm, ne confruntăm adesea cu dificultăți: distrageri, gânduri împrăștiate, oboseală sau chiar o senzație de împotrivire interioară. Aceasta se întâmplă deoarece rugăciunea nu este doar un act de comunicare cu Dumnezeu, ci și o luptă duhovnicească. Mintea și inima noastră sunt atrase de multe alte lucruri, iar concentrarea în rugăciune cere efort și perseverență.

Ce ne împrăștie în rugăciune?

Există mai mulți factori care ne împrăștie gândurile și ne împiedică să ne rugăm cu adevărat: gândurile cotidiene – problemele zilei, grijile, dorințele și fricile ne invadează mintea și ne împiedică să ne concentrăm. Oboseala și neliniștea interioară – dacă mintea noastră este prea agitată, rugăciunea devine superficială. Atacurile celui rău – diavolul știe că rugăciunea ne apropie de Dumnezeu și încearcă să ne distragă prin plictiseală, nerăbdare sau îndoială. Atașamentele lumești – atunci când inima este legată de lucrurile materiale, rugăciunea devine un efort, pentru că mintea este atrasă în altă parte. Distragerea în rugăciune este un semn că mintea noastră are nevoie de disciplină și de exercițiu pentru a-L căuta pe Dumnezeu cu sinceritate.

Ce ne adună în rugăciune?

Pentru a ne ruga cu adevărat, trebuie să ne adunăm mintea și inima. Acest lucru se poate realiza prin: un loc liniștit – un mediu fără zgomot și distrageri ajută la concentrarea sufletului. Respirația duhovnicească – așezarea minții printr-o respirație calmă ajută la liniștirea gândurilor. Folosirea rugăciunilor scurte – Rugăciunea lui Iisus („Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul”) ajută la menținerea atenției. Citirea rugăciunilor sfinților – Psalmi, Acatiste, Paraclise ne educă sufletul și ne învață cum să ne rugăm. Rugăciunea cu atenție și inimă smerită – a fi conștient că stăm înaintea lui Dumnezeu aduce pace în rugăciune. Mintea împrăștiată are nevoie de exercițiu pentru a învăța să se concentreze asupra lui Dumnezeu.

Scopul rugăciunii

De ce ne rugăm? Care este sensul rugăciunii? Rugăciunea este comuniune cu Dumnezeu – ne rugăm nu doar pentru a cere, ci pentru a fi în prezența Sa. Rugăciunea ne dă putere și pace – atunci când suntem tulburați, anxioși sau încercați de gânduri, rugăciunea ne aduce liniște. Rugăciunea ne curățește sufletul – în prezența lui Dumnezeu, inima se luminează, iar mintea se curăță de gândurile nefolositoare. Rugăciunea nu este doar o cerere, ci o întâlnire cu Dumnezeu care ne transformă sufletul.

Rugăciunea ca ajutor în lupta cu gândurile și anxietatea

Când suntem tulburați, rugăciunea devine un refugiu: ne ajută să lăsăm grijile în mâna lui Dumnezeu. Ne eliberează de frică și ne aduce pace. Ne ferește de gândurile negative și ne întărește în credință. Rugăciunea ne leagă de Dumnezeu, iar aceasta este cea mai mare sursă de pace.

Rugăciunea scurtă și rugăciunea lungă – Cum ne ajută?

✔ Rugăciunea scurtă (de exemplu, Rugăciunea lui Iisus) ajută la fixarea gândurilor în inimă și poate fi spusă oriunde și oricând.
✔ Rugăciunile lungi (Psalmii, Acatistele, Paraclisele) educă mintea să învețe limbajul rugăciunii și să se apropie de Dumnezeu cu smerenie și statornicie. Rugăciunea trebuie să fie constantă, fie scurtă, fie lungă, pentru a deveni un mod de viață.

Să reținem

✔ Rugăciunea este o luptă – distragerile și grijile ne împiedică, dar trebuie să perseverăm.
✔ Ce ne împrăștie? – grijile, oboseala, atașamentele lumești și ispitele.
✔ Ce ne adună? – liniștea, rugăciunea scurtă, atenția, smerenia.
✔ Scopul rugăciunii – comuniunea cu Dumnezeu, pacea sufletului, întărirea în credință.
✔ Rugăciunea scurtă fixează gândurile, iar rugăciunea lungă ne educă sufletul.

Să ne rugăm mereu, chiar și când ne este greu, pentru că rugăciunea este calea prin care sufletul se unește cu Dumnezeu!

Tinerii – mădulare vii ale Bisericii lui Hristos

În lucrarea de propovăduire a Evangheliei, Mântuitorul Iisus Hristos a acordat o atenție specială tinerilor.

Ne amintim cu emoție de conversația avută cu tânărul bogat, pe care „l-a privit cu dragoste” (Marcu 10, 21), dar care a plecat întristat și mâhnit, pentru că nu era încă dispus să-și deschidă orizontul și să privească spre comorile cuvântului dumnezeiesc (Psalmul 118, 162), a cărui împlinire aduce bucurie curată în această viață și moștenire nefurată pentru veșnicie (Luca 12, 33). Cele mai convingătoare gesturi dedicate tinerilor rămân cele trei învieri din morți (a fiicei mai marelui sinagogii (Marcu 5, 22-43; Luca 8, 41-56), a fiului văduvei din Nain (Luca 7, 12-15) și a lui Lazăr (Ioan 11, 1-45). Acestea arată dragostea față de tineri și față de familiile acestora aflate în mare durere, atunci când copii lor suferă sau trec pragul acestei vieți de timpuriu.

O atenție specială acordă Mântuitorul Iisus Hristos ucenicului său iubit – Ioan Evanghelistul, care s-a rezemat pe pieptul Său la Cina cea de Taină. Cu atitudinea specifică tinerilor care își pun în evidență curiozitatea, Evanghelistul Ioan îndrăznește să întrebe cine este trădătorul lui Hristos (Ioan 21, 20). Același duh temerar, care ar trebui să anime orice tânăr, îl determină pe tânărul Ioan să înfrunte toate amenințările, care i-au determinat pe ceilalți ucenici și pe cei cărora Mântuitorul le făcuse atâta bine, să-l tăgăduiască, să fugă și să se ascundă bântuiți de frică (Matei 26, 56).

În primele veacuri creștine, marii părinți ai Bisericii vor scrie tratate dedicate tinerilor și educației acestora, iar în acest sens sunt grăitoare lucrările unor autori remarcabili: Clement Alexandrinul –Pedagogul; Sfantul Vasile Cel Mare – Omilia a XXII-a către tineri; Sfântul Ioan Gură de Aur – Despre slava deșartă și despre cum trebuie să își crească părinții copiii; și multe alte opere.

În perioada medievală, Biserica a contribuit decisiv la formarea duhovnicească și intelectuală a tinerilor, iar aceștia au răspuns cu mult devotament la chemarea Bisericii, fie că a fost vorba de îmbrățișarea vieții monahale ori de slujirea clericală, fie că era nevoie de susținerea materială a acesteia.

În perioda modernă, tinerii au păstrat vie legătura cu Dumnezeu și cu Biserica Sa. În țara noastră se pot evidenția multe etape în care tinerii au salvat neamul și Biserica. Se poate vorbi aici de jertfele eroice din cele două Războaie Mondiale, de sacrificiile din perioada comunistă și de la revoluția care a provocat căderea regimului totalitar din 1989. Se puteau auzi atunci cuvintele memorbile devenite sloganuri: Vom muri și vom fi liberi!; Dumnezeu este cu noi! Acestea din urmă dovedesc faptul că tinerii nu-și doreau o libertate fără margini, ci o libertate trăită în deplină armonie cu voia lui Dumnezeu. În acest sens rămân pilduitoare faptele tinerilor, care, însoțiți de părintele Constantin Galeriu și de alți preoți, se opreau în fața unor biserici, îngenuncheau și rosteau rugăciunea domnească: Tatăl nostru.

În prezent, tinerii sunt mădularele vii din trupul Bisericii. Prin acțiunile lor ei dau viață comunităților în care trăiesc. A început să prindă contur și cultura voluntariatului în rândul tinerilor. De fapt, această formă de misiune voluntară, fără implicații materiale a fost o permanentă preocupare a tinerilor. Ei oferă totul fără a pretinde nimic material. Ei au nevoie în schimb de iubire și recunoștință, de susținere și încurajare.

Misiunea Bisericii are în atenție în primul rând tinerii. O parohie în care tinerii sunt implicați arată o întreagă comunitate vie și dinamică. Eforturile dedicate tinerilor nu rămân niciodată fără efect. Fie că este vorba de un sprijin moral, duhovnicesc sau financiar, tânărul nu rămâne niciodată dator, pentru că astfel tânărul își va „împodobi drumul vieţii cu florile recunoştinţei faţă de binefăcătorii săi” (IPS Calinic – Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților). Încununarea acestor eforturi, de susținere a tinerilor constă în faptul că ei devin mărturisitori ai credinței, prin cuvânt și faptă, iubitori de rugăciune și de acţiune, misionari ai Bisericii în societatea de azi (PF Daniel – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române).

Prezenţa tinerilor în activităţile Bisericii precum cele liturgice, sociale, culturale, dar și filantropice, ne confirmă că aceștia reprezintă binecuvântare pentru familie, Biserică şi societate. Totodată, trebuie amintit faptul că tinerii de azi trebuie să aibă curajul de a-L mărturisi pe Hristos într-o societate din ce în ce mai secularizată. De aceea, Patriarhul României afirmă că tinerii „au nevoie să fie ascultaţi şi încurajaţi, dar şi ajutaţi şi îndrumaţi, mai ales când idealul lor sincer se întâlneşte cu realitatea dură a contextului social cotidian, când creşterea şi maturizarea lor înseamnă efort intelectual şi fizic, speranţă şi perseverenţă” și „trebuie încurajați și sprijiniți să identifice problemele cu care se confruntă comunitățile locale și să inițieze proiecte şi programe spirituale şi sociale care să vină în întâmpinarea nevoilor concrete ale comunităţilor locale”.

Astfel, un lucru deosebit de important este ca tinerii să aibă nădejde și credință în Dumnezeu pentru că nădejdea, dragostea și credința constituie trăsăturile fundamentale ale vieţii oricărui creștin. De aceea, Biserica Ortodoxă îi cheamă pe toți tinerii să acorde o atenţie mai mare înnoirii vieţii spirituale, să apere inocenţa, să cultive sinceritatea, curajul, creativitatea, adevărul şi toate celelalte valori care sunt binecuvântate de Dumnezeu pentru binele societăţii în care trăim. Tinerii sunt dornici să trăiască în comuniune cu ceilalți, să iubească şi să fie iubiţi, în familie, dar şi în societate, să cultive un ideal și să dea un sens vieții lor prezente şi viitoare, prin acumulare de cunoştinţe. Astfel, ei reprezintă nu doar viitorul Bisericii, ci și al societăţii, dorind a aduce multă bucurie și pace. Sfântul Ierarh Vasile cel Mare spunea deseori în predicile sale despre copii că „sunt cea mai mare mângâiere pentru părinții evlavioși”, arătând dragostea și iubirea față de părinți și de Hristos.

Așadar, putem afirma ferm că numai prin credinţă, speranţă şi dragoste putem deveni, așa cum spunea PF Daniel, „un Potir al bucuriei” și, totodată, propovăduitori ai Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos, spre întreaga bucurie a Ortodoxiei întregi şi comuniunea între popoarele lumii creștine. (Pr. Sebastian Grădinaru)