Studii – Pagina 5 – Slova Creștină de Dorohoi

Comuniunea dintre preoți – izvor de inspirație și putere în lucrarea Bisericii

Comuniunea dintre preoți este una dintre dimensiunile fundamentale ale vieții bisericești, având rădăcini adânci în tradiția apostolică și în unitatea Trupului lui Hristos. Aceasta nu reprezintă doar o simplă colaborare administrativă sau organizatorică, ci o împreună-lucrare (sinergie) în Duhul Sfânt, prin care preoții sunt chemați să manifeste și să împărtășească harul lui Dumnezeu în mijlocul credincioșilor.

Această comuniune este un izvor de inspirație și putere, un factor esențial pentru eficiența și credibilitatea misiunii Bisericii în lume. Comuniunea lor este o expresie vie a unității Bisericii în diversitatea sa, oferind un exemplu concret de solidaritate și iubire creștină. Fiecare preot, deși își exercită misiunea pastorală în parohia sa, este parte integrantă a unei lucrări mai ample, care implică sprijin reciproc, colaborare și rugăciune comună, contribuind astfel la edificarea întregului Trup al lui Hristos.

1. Fundamentul teologic al comuniunii preoțești
Comuniunea dintre preoți își are originea în însăși comuniunea Treimii. Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt trăiesc într-o unitate desăvârșită, oferind modelul suprem de comuniune pentru întreaga Biserică. În acest context, preoții sunt chemați să reflecte această unitate și armonie în slujirea lor comună, rămânând uniți în același scop – mântuirea sufletelor și slava lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel subliniază importanța unității în Trupul lui Hristos: „Căci precum trupul este unul și are multe madulare, iar toate madularele trupului, deși multe, sunt un singur trup, așa este și Hristos” (1 Corinteni 12, 12). Preoții, ca păstori ai turmei lui Hristos, sunt chemați să fie modele de unitate în slujire, să lucreze în armonie și să împărtășească aceeași viziune pastorală.
De asemenea, comuniunea preoțească este întărită de participarea comună la Sfânta Liturghie. Altarul devine punctul central al unității, unde toți preoții se adună pentru a sluji împreună lui Hristos. Așa cum Trupul și Sângele Domnului sunt „una” în Euharistie, tot astfel preoții sunt chemați să fie uniți în misiunea lor, depășind orice diferențe personale sau locale.
2. Comuniunea ca factor de inspirație în lucrarea preoțească
Comuniunea dintre preoți oferă un cadru de susținere reciprocă, unde fiecare slujitor poate găsi inspirație și încurajare.
a) Schimbul de experiență
Fiecare preot aduce cu sine un bagaj unic de cunoștințe, experiențe pastorale și spirituale. În cadrul cercurilor pastorale sau al altor întâlniri preoțești, acest schimb de idei și bune practici contribuie la o slujire mai eficientă și mai inspirată. Preoții pot învăța unii de la alții metode noi de a aborda provocările pastorale, de a lucra cu tinerii sau de a înfrunta dificultățile sociale din parohii. De exemplu, un preot dintr-o zonă urbană poate învăța de la un coleg din mediul rural cum să gestioneze comunitățile mai mici și cum să stimuleze participarea credincioșilor. În același timp, un preot din mediul rural poate beneficia de experiența colegului său în organizarea activităților cu tinerii sau a evenimentelor caritabile mai complexe. Astfel de schimburi nu doar că îmbunătățesc activitatea pastorală, ci creează legături puternice între slujitori.
b) Sprijinul spiritual
Comuniunea dintre preoți oferă un spațiu de rugăciune și susținere spirituală reciprocă. Rugăciunea în comun pentru lucrarea Bisericii și pentru reușita fiecărui slujitor în parte însoțește orice efort pastoral. Această unitate în rugăciune este o sursă de inspirație și energie spirituală. De exemplu, organizarea unui paraclis sau a unor momente de rugăciune comună pentru depășirea unei crize pastorale sau pentru întărirea comunității poate fi un izvor de har. În momentele dificile, precum pierderea unui membru drag din familie sau confruntarea cu o problemă parohială complexă, susținerea spirituală din partea celorlalți preoți poate fi de neprețuit.
c) Consilierea și rezolvarea conflictelor
Momentele de dialog între preoți permit rezolvarea eventualelor tensiuni sau neînțelegeri, contribuind astfel la menținerea unui climat de pace și unitate în slujire. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „nimic nu este mai puternic împreună cu dragostea”, subliniind importanța unei relații armonioase între slujitori. De exemplu, într-o eparhie unde mai mulți preoți colaborează la organizarea unui eveniment major, pot apărea neînțelegeri legate de responsabilități. Discuțiile deschise și mediate de un decan sau un episcop pot rezolva aceste probleme, evitând rupturile. Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază că „nimic nu este mai puternic împreună cu dragostea”, iar consilierea bazată pe iubire și respect reciproc poate transforma conflictele în oportunități de creștere spirituală.
3. Comuniunea ca izvor de putere în lucrarea Bisericii
Lucrarea pastorală este adesea grea și solicitantă. De aceea, comuniunea dintre preoți devine un izvor de putere care susține și împinge lucrarea înainte.
a) Unitățile eclesiale în fața provocărilor
Lumea contemporană aduce numeroase provocări pentru misiunea Bisericii: secularizarea, relativismul moral, individualismul și alte tendințe care îndepărtează omul de Dumnezeu. În fața acestor dificultăți, preoții trebuie să rămână uniți, lucrând împreună pentru a răspunde acestor provocări cu discernământ și curaj. De exemplu, o inițiativă comună a mai multor parohii pentru a organiza dezbateri sau conferințe pe teme etice și morale poate contracara influențele negative ale secularizării.
b) Slujirea în echipă
Organizarea unor proiecte comune – fie că este vorba de tabere pentru tineri, acțiuni caritabile sau programe catehetice – devine mult mai eficientă atunci când preoții colaborează. Fiecare slujitor aduce o contribuție specifică, iar lucrarea Bisericii se desfășoară cu mai mult impact. De exemplu, două sau mai multe parohii pot organiza împreună o tabără de vară pentru copii, fiecare preot contribuind cu resursele și experiența sa. Această colaborare nu doar că întărește legăturile dintre preoți, dar creează și o comunitate mai puternică printre credincioși.
c) Exemplul pentru credincioși
Comuniunea dintre preoți este un exemplu viu pentru credincioși, care sunt inspirați să urmeze același model de unitate și dragoste. „Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13, 35). De exemplu, când credincioșii văd preoții lucrând împreună armonios, indiferent de diferențele de viziune sau stil pastoral, sunt motivați să imite acest model în relațiile lor de zi cu zi, contribuind la unitatea comunității.
4. Practici pentru întărirea comuniunii dintre preoți
Pentru ca unitatea între preoți să devină un izvor de inspirație și putere, aceasta trebuie cultivată și întreținută prin diverse mijloace:
a) Întâlniri regulate
Cercurile pastorale, conferințele eparhiale sau alte forme de reuniuni clericale sunt ocazii excelente pentru schimb de idei, rugăciune în comun și împărtășirea provocărilor sau reușitelor pastorale.
b) Rugăciunea reciprocă
Rugăciunea pentru frații întru slujire este esențială. Aceasta nu doar că îndoiește relațiile dintre preoți, dar și invocă ajutorul Duhului Sfânt în lucrarea lor comună.
c) Colaborarea în proiecte comune
Inițiativele comune contribuie la întărirea legăturilor dintre preoți și aduc roade bogate în comunitate. Acestea pot include organizarea de evenimente religioase, programe educaționale sau acțiuni sociale.
d) Susținerea în momente dificile
Un preot aflat în dificultate – fie că este vorba de probleme personale sau pastorale – are nevoie de sprijinul fraților săi întru slujire. O astfel de susținere consolidează unitatea și creează un climat de solidaritate.
5. Obstacole și soluții pentru comuniunea preoțească
Deși comuniunea este idealul, aceasta poate fi uneori învăluită de obstacole, precum:
a) Individualismul
Tendința de a lucra izolat sau de a pune accent doar pe parohia proprie poate slăbi unitatea dintre preoți. Soluția constă într-o deschidere sinceră și disponibilitate pentru colaborare.
b) Lipsa de comunicare
Fără un dialog deschis, pot apărea tensiuni sau neînțelegeri. Organizarea regulată a întâlnirilor și cultivarea unei atitudini de ascultare pot preveni aceste probleme.
c) Rivalitatea
Uneori, dorința de afirmare personală poate genera rivalitate. Cultivarea smereniei și a conștiinței că toți preoții lucrează pentru același Stăpân poate elimina aceste tensiuni.
Concluzie
Comuniunea dintre preoți este mai mult decât o necesitate administrativă; este o chemare sfântă și o expresie vie a unității Trupului lui Hristos. Această unitate este fundamentată în comuniunea Treimii și este esențială pentru eficiența lucrării pastorale și pentru creșterea duhovnicească a Bisericii. Prin colaborare sinceră, rugăciune în comun și schimb de experiență, preoții pot depăși provocările individualismului, rivalității sau tensiunilor interpersonale.
De asemenea, comuniunea preoțească are un impact profund asupra credincioșilor, oferind un exemplu viu de unitate și iubire creștină. Când preoții lucrează împreună pentru binele comun, acest lucru inspiră comunitatea să urmeze aceleași valori și principii.
Mai mult decât atât, comuniunea între preoți nu doar consolidează misiunea lor individuală, ci și creează o sinergie care permite abordarea unor proiecte de anvergură, precum programe catehetice, activități sociale sau evenimente misionare. Astfel, Biserica poate răspunde mai eficient nevoilor lumii contemporane.
Prin urmare, comuniunea preoțească nu este doar un ideal, ci o realitate necesară, care trebuie cultivată cu atenție și dedicare. „Căci unde sunt doi sau trei adunați întru numele Meu, acolo sunt și Eu între ei” (Matei 18, 20). Această promisiune divină oferă preoților puterea de a lucra împreună în slujba lui Dumnezeu și a credincioșilor, aducând lumină și speranță în lume. (Pr. Curcan Daniel – Parohia Pârâul Negru)

Bibliografie
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediția Sinodală, București, 2008.
2. Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilii la Epistolele pauline”, Editura IBMBOR, București.
3. Pr. Dumitru Stăniloae, „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol. 1-3, Editura IBMBOR, București.
4. Pr. Constantin Galeriu, „Pastorație și comuniune în Hristos”, Editura Harisma, București.
5. Pr. Ilie Moldovan, „Comuniunea în viața Bisericii”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia.
6. Sfântul Grigorie Teologul, „Cuvântări teologice”, Editura Deisis, Sibiu.
7. Pr. Nicolae Chifăr, „Tradiție și contemporaneitate în viața Bisericii”, Editura Andreiana, Sibiu.
8. Sfântul Vasile cel Mare, „Regulile mari și mici”, Editura IBMBOR, București.
9. Pr. Ioan Ică jr., „Comuniune și slujire în Ortodoxie”, Editura Deisis, Sibiu.
10. Conferințe și documente sinodale ale Bisericii Ortodoxe Române, publicate în Buletinul Oficial al BOR.

De ce ar trebui să păstrăm Aghiasma Mare într-un vas din sticlă?

După cum știm cu toții, în cadrul Bisericii Ortodoxe, ziua de Bobotează este legată în mod direct de una dintre cele mai frumoase și fastuoase rânduieli. Este vorba despre Sfințirea cea Mare a apei, cunoscută în popor şi sub numele de „sfeștanie” – termen slavon care înseamnă „luminare” sau „slujba luminării” deoarece mai demult, în această zi erau botezați catehumenii (candidații la Botez).

Pentru că am primit, în ultimele zile, mai multe întrebări pe conturile de socializare Bizanticons Art legate de modul în care ar trebui să păstrăm Aghiasma Mare pe parcursul anului, aducem în atenția dumneavoastră câteva informații legate de acest aspect, îndemnuri „fără dată de valabilitate”, pe care vă încurajăm să le împărtășiți cu toți cei apropiați ai dumneavoastră. Detalii, în rândurile de mai jos!

„Izvor de nestricăciune, dar de sfințenie”

Din punct de vedere etimologic, termenul „Aghiasmă” provine din cuvântul grecesc αγιάσμα, care desemnează atât „apa sfințită”, cât și slujba de sfințire a acesteia, săvârșită în mod special la sărbătoarea Bobotezei. Slujba sfințirii mari a apei se poate oficia fie după Sfânta Liturghie din ajunul Bobotezei, fie după Utrenia din ziua de 6 ianuarie, sau cel mai frecvent, după Sfânta Liturghie din ziua praznicului. Este esențial să nu confundăm Aghiasma Mare, săvârșită exclusiv de Bobotează, cu Aghiasma Mică, care poate fi oficiată de preot în orice zi a anului, având scopul de a binecuvânta credincioșii, casele, gospodăriile, fântânile, icoanele și alte lucruri. Spre deosebire de Aghiasma Mare, care se consumă doar câteva zile după sărbătoarea Bobotezei, Aghiasma Mică poate fi consumată cu evlavie în toate zilele de post, după pravila de dimineață, dar și în momente de necazuri, ispite, nevoi sau suferințe, fiind un mijloc de tămăduire și alinare.

Rugăciunea de sfințire a apei, ale cărei cuvinte ne rămân întipărinte pentru totdeauna în minte, subliniază importanța și folosul Aghiasmei Mari pentru viața noastră duhovnicească: „Și-i dă ei harul izbăvirii și binecuvântarea Iordanului. Fă-o pe ea izvor de nestricăciune, dar de sfințenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, îndepărtare puterilor potrivnice, plină de putere îngerească, pentru ca toți, cei ce se vor stropi și vor gusta din ea, să o aibă spre curățirea sufletelor, spre vindecarea patimilor, spre sfințirea caselor…”. Așadar, reținem că, în urma rugăciunii preotului și a tuturor ecteniilor pe care el le rostește, Sfântul Duh se pogoară asupra apei și, astfel, ea devine „izvor de nestricăciune” și „dar de sfinţenie”.

De ce să păstrăm Aghiasma într-un vas de sticlă?

Ținând cont de importanța ei, mulți dintre noi avem obiceiul de a păstra Aghiasma Mare în casele noastre pe tot parcursul anului sau chiar pentru o perioadă mai îndelungată. Credincioșii opriți de la primirea Sfintei Împărtășanii pot primi binecuvântarea duhovnicului de a lua Aghiasma Mare, în semn de mângâiere, nădejde de mântuire și leac duhovnicesc, până când vor fi îngăduiți să se împărtășească cu Sfintele Taine. În acest context, se pune întrebarea: cum se cuvine să păstrăm Aghiasma Mare în casele noastre. Răspunsul? Într-un vas din sticlă. Iar motivele acestei alegeri sunt cel puțin două, pe care le expunem mai jos:

Sticla este ideală pentru păstrarea Aghiasmei Mari deoarece este un material stabil și inert chimic. Datorită compoziției sale principale, bazate pe dioxid de siliciu (SiO₂), sticla nu reacționează cu apa, ceea ce înseamnă că nu eliberează substanțe chimice sau impurități și nu alterează compoziția aghiasmei, făcând-o potrivită pentru păstrarea pe termen lung a lichidelor. În limbaj științific, sticla are o structură amorfă (nu are o rețea cristalină rigidă, ci o matrice dezordonată de molecule), ceea ce o face rezistentă la degradarea chimică. Dioxidul de siliciu (SiO₂), componentul principal, este inert și insolubil în apă, chiar și pe perioade foarte lungi de timp. Aceasta înseamnă că nu se descompune, nu eliberează ioni și nu alterează compoziția chimică a apei din interior. În plus, sticla are o suprafață netedă și neporoasă, ceea ce împiedică acumularea de impurități sau microorganisme. Spre deosebire de plastic, care poate reține mirosuri sau elibera compuși chimici, sticla păstrează aghiasma curată. De asemenea, sticla este rezistentă la influențele externe, cum ar fi expunerea la lumină sau căldură. Nu se degradează și nu modifică lichidul din interior, spre deosebire de plastic. Multe tipuri de plastic, în special cele care conțin BPA (bisfenol A) sau ftalați, pot elibera substanțe chimice în lichid, mai ales atunci când sunt expuse la căldură sau la lumina soarelui. Aceste substanțe pot interfera cu puritatea lichidului și pot modifica caracteristicile acestuia.
Păstrarea Aghiasmei Mari într-un vas din sticlă poate fi înțeleasă nu doar dintr-o perspectivă practică și igienică, ci și dintr-o perspectivă teologică profundă, care reflectă respectul și evlavia față de acest dar pe care îl primim de Bobotează. Fiind sfințită prin rugăciunea preotului, Aghiasma are o putere curățitoare și vindecătoare atât pentru trup, cât și pentru suflet, drept pentru care merită să-i arătăm și noi respectul cuvenit. Apoi, sticla, prin transparența sa, poate fi văzută și ca un simbol al curăției, arătând prin aceasta faptul că Aghiasma Mare nu curăță doar trupul, ci și sufletul celui care o primește cu credință și evlavie.

Așadar, reținem că, având putere sfințitoare și tămăduitoare, Aghiasma Mare trebuie păstrată în vase curate, care nu au fost folosite pentru alte lichide, și nu se ține de-a lungul anului într-un loc obişnuit, cum ar fi cămara sau… printre murături. Este recomandat să fie așezată într-un loc de cinste din casă sau apartament, lângă Sfânta Cruce, o icoană și o candelă, pe care o aprindem duminica și în sărbători, într-o atmosferă de rugăciune și evlavie.( sursa: Bizanticons Art)

Sfinții îngeri și rolul lor în creație

Prin lumea nevăzută sau spirituală se înțelege lumea îngerilor. Cuvântul „înger” înseamnă sol, crainic, vestitor, trimis. Dar acest cuvânt nu ne spune nimic cu privire la ființa îngerilor, căci se referă numai la funcția pe care ei o îndeplinesc în iconomia mântuirii, anume de a face cunoscută oamenilor voia lui Dumnezeu, de a le trimite mesaje acestora.

În acest înțeles, sunt numiți îngeri și proorocii, apostolii, conducătorii Bisericilor și chiar Mântuitorul Hristos, îndeosebi în Apocalipsă. Însă, în înțeles propriu, îngerii sunt ființe spirituale, personale, mărginite, dar superioare oamenilor, create de Dumnezeu spre a-I fi „duhuri slujitoare”, adică trimiși ai lui Dumnezeu către oameni, pentru a le vesti acestora voia Sa.

Despre existența îngerilor avem nenumărate dovezi atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, precum și în Sfânta Tradiție. În numeroase locuri din Sfânta Scriptură, ca și din scrierile Sfinților Părinți, se vorbește atât despre îngeri în general, cât și despre unele cete îngerești, ori despre anumiți îngeri pe care Dumnezeu i-a trimis ca mesageri ai Săi către oameni. De la heruvimii cu sabie de foc, puși să păzească intrarea Edenului după izgonirea lui Adam și a Evei, și până la mulțimea îngerilor despre care se vorbește în Apocalipsă, paginile Sfintei Scripturi conțin dovezi de netăgăduit despre existența acestora și despre mesajele trimise de Dumnezeu oamenilor prin ei. Cu toate acestea, existența îngerilor a fost tăgăduită încă din vechime de către saduchei (cf. Fapte 23, 8), iar în timpurile mai noi de către raționaliști, materialiști și alții. Afirmația unora dintre aceștia, anume că iudeii au împrumutat credința în îngeri de la perși, în timpul robiei babilonice, nu poate fi susținută, deoarece în cărțile lui Moise, ca și în alte cărți scrise înainte de robia babilonică, se vorbește despre îngeri ca despre ființe reale, ceea ce dovedește că, credința iudeilor în ei este anterioară căderii în această robie.

Originea îngerilor

Împotriva concepțiilor unor gnostici care susțineau că îngerii sunt emanații din Dumnezeu, sau a altora că sunt creați de Dumnezeu din materie, Biserica a învățat totdeauna că îngerii, asemenea întregii creaturi, au fost creați de Dumnezeu din nimic. Numeroși sfinți, plecând de la cuvintele cu care începe cartea Facerii: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Fc 1,1), spun că prin „cer” – în opoziție cu pământul – trebuie să înțelegem universul în totalitatea lui, deci întreaga creatură în afară de pământ. Alții afirmă însă că prin „cer” se înțelege lumea îngerilor, adică locuitorii cerului, „cereștile și netrupeștile puteri”, care, spre deosebire de oamenii ce locuiesc pe pământ, sălășluiesc în cerul material, pe care Dumnezeu l-a făcut în ziua a doua a creației. Dacă Moise nu vorbește în cărțile sale despre originea îngerilor, o face din teama ca evreii să nu divinizeze aceste creaturi, dându-le cinstea ce se cuvine numai lui Dumnezeu.

Deși nicăieri în Sfânta Scriptură nu se arată când au fost creați îngerii, Sfinții Părinți au convingerea că ei au fost creați de Dumnezeu înaintea lumii văzute. Unii dintre ei, ca Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Dionisie Areopagitul, vorbesc de crearea îngerilor mai presus de timp, într-o stare anterioară creației lumii. Dar faptul că în cartea Iov se spune: „Când s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu glas mare toți îngerii Mei” (Iov 38, 7) arată clar că în ziua a patra a creației, când s-au făcut cei doi luminători mari și stelele (Fc 1, 16), îngerii deja erau creați, căci au adus laudă lui Dumnezeu. Dacă în ziua a patra erau creați, este de presupus că au fost creați înainte de a se fi început crearea lumii materiale, deoarece nu se poate concepe că Dumnezeu, după primele trei zile ale creării lumii materiale, ar fi întrerupt-o pe aceasta, spre a-i crea pe îngeri, iar apoi ar fi continuat crearea lumii materiale. De aceea, Sfinții Părinți care vorbesc despre crearea „cereștilor și netrupeștilor puteri” afirmă că lumea spirituală a fost creată înaintea lumii materiale. Sfântul Ioan Damaschin afirmă categoric aceasta, când spune: „Se și cădea să fie făcută mai întâi firea rațională, după aceea cea simțuală și la urmă cea mixtă, adică omul”.

Natura și funcțiunea îngerilor

Îngerii sunt ființe de natură spirituală. Acest fapt îl arată Sfânta Scriptură atât în mod direct, cât și indirect, atribuindu-le însușiri pe care numai ființele spirituale le pot avea. Astfel, psalmistul spune: „Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri și pe slugile Tale pară de foc” (Ps 103, 4), iar Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre îngeri, zice: „Au nu toți sunt duhuri slujitoare, trimise spre slujire, pentru cei ce au să moștenească mântuirea?” (Evr 1, 14). În privința însușirilor, ei au rațiune, simțire și voință, despre ei spunându-se că văd fața lui Dumnezeu: „Căci zic vouă, că îngerii din ceruri văd pururea fața Tatălui Meu” (Mt 18, 10); împlinesc voia Tatălui ceresc: „Binecuvântați pe Domnul toți îngerii Lui… cei puternici în virtute, care împliniți poruncile Lui și ascultați glasul cuvintelor Lui” (Ps 102, 20); dau preamărire lui Dumnezeu: „Și (serafimii) strigau unul către altul, zicând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este cerul și pământul de mărirea Lui” (Is 6, 3); se bucură pentru întoarcerea păcătoșilor: „Zic vouă, așa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăiește” (Lc 15, 10); primesc descoperiri cu privire la iconomia tainei celei din veac ascunse în Dumnezeu: „Ca înțelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă acum cunoscută, prin Biserică, domniilor și puterilor din cer” (Ef 3, 10); grăiesc către oameni și îi învață: „Iar de i-a grăit lui duh sau înger, să nu ne împotrivim lui Dumnezeu” (FA 23, 9).

În comparație cu oamenii, îngerii sunt ființe superioare acestora atât în putere, cât și în cunoștință și virtute, psalmistul numindu-i: „puternici în virtute” (Ps 102, 20; cf. Ap 5, 2). Din cuvintele psalmistului, reproduse de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei: „Ce este omul ca să-ți amintești de el, sau fiul omului ca să-l cercetezi pe el? Micșoratu-l-ai pe dânsul cu puțin față de îngeri…” (Ps 8, 5, cf. Evr 2, 6-7), rezultă că, deși omul este o ființă superioară celorlalte creaturi, totuși este inferior îngerilor. Fiind ființe spirituale, îngerii sunt nemuritori, nu au trebuință de hrană, nu au gen, de asemenea nu sunt supuși ispitelor și slăbiciunilor omenești. Răspunzând întrebării saducheilor în legătură cu starea oamenilor după înviere, Mântuitorul le spune: „La înviere (oamenii) nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în ceruri” (Mt 22, 30).

Subliniind spiritualitatea îngerilor, Biserica îi numește în rugăciuni „cereștile și netrupeștile puteri”, iar în imnele sale: „îngerii cei fără de trup”. Dar, cu toate că sunt lipsiți de trup, adeseori în Sfânta Scriptură se vorbește despre arătări îngerești vizibile sub forma unor bărbați tineri. Această înfățișare se explică prin faptul că, fiind trimișii lui Dumnezeu către oameni, prezentarea lor în trup ușura mult posibilitatea de comunicare cu oamenii. Iar dacă unii dintre Sfinții Părinți atribuie îngerilor toate organele trupului omenesc: mâini, picioare, cap, ochi, urechi, gură, buze, limbă, este vorba de un antropomorfism obișnuit, menit să arate apropierea lor de oameni și funcția pe care o îndeplinesc în lucrarea mântuirii. Aripile, de care sunt aproape nelipsiți, simbolizează rapiditatea deplasării prin zbor, ca soli sau trimiși ai lui Dumnezeu.

Deși sunt spirite superioare omului, îngerii sunt totuși ființe mărginite, deoarece sunt creaturi. Ca soli sau mesageri către oameni, ei pot străbate spațiul cu viteza gândului, dar nu au însușirea atotprezenței, pe care numai Dumnezeu o are. În privința cunoștinței, ei sunt superiori oamenilor, cunoscând nu numai cele prezente și trecute, ci și cele viitoare, fără a poseda însă atotștiința. Mântuitorul Hristos subliniază aceasta când spune: „Iar de ziua și ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii din ceruri…” (Mt 24, 36; cf. Mc 13, 32). De asemenea, îngerii pot face lucruri care nu stau în puterea omului, dar nu pot face minuni decât din încredințarea lui Dumnezeu.

Scopul creării îngerilor a fost preamărirea lui Dumnezeu și împlinirea voii Sale, dar în același timp și propria lor fericire, având să slujească și ca mijlocitori între Dumnezeu și oameni. Acest scop l-au împlinit la început toți îngerii, până când o parte din ei a căzut, după care numai îngerii cei buni au rămas să-l împlinească. Așadar, slujirea îngerilor buni este de a-L mări pe Dumnezeu, de a-L iubi, de a-L sluji și de a împlini voia Sa, în calitate de mesageri ai Lui.

În raport cu oamenii, slujirea lor este de a le face cunoscută voia lui Dumnezeu, de a le aduce mesaje din partea Lui, de a-i povățui spre bine, de a le fi păzitori spre a-i feri de rău, precum și de a fi mijlocitori către Dumnezeu pentru oameni, ducând rugăciunile acestora către tronul ceresc. În acest sens, Biserica ne învață să ne rugăm Domnului: „Îngrădește-ne cu sfinții Tăi îngeri, ca prin mijlocirea lor fiind păziți și povățuiți, să ajungem la unirea credinței și la cunoștința slavei Tale celei neapropiate.” De asemenea, ea ne mai învață că fiecare are îngerul său păzitor; aceasta rezultă din cuvintele Mântuitorului: „Vedeți dar, să nu disprețuiți pe vreunul dintre aceștia mai mici, căci vă spun vouă că îngerii lor, în ceruri, pururea văd fața Tatălui Meu din ceruri” (Mt 18, 10). La fel, fiecare Biserică, fiecare așezare omenească, fiecare ținut, fiecare țară are îngerul său păzitor.

Numărul și ierarhia îngerilor

Referindu-se la numărul îngerilor, Sfânta Scriptură folosește diverse denumiri pentru a indica mulțimea lor, dar nicăieri nu este specificat un număr exact. Astfel de denumiri includ legiuni sau legheoane (Mt 26, 53), tabără (Ap 20, 9), zeci de mii, mii de mii (Dn 7, 10; comp. Ap 5, 11), mulțime de oaste (Lc 2, 13) și oștirea lui Dumnezeu (Fc 32, 1), toate sugerând că numărul lor este extrem de mare. Sfântul Ioan Gură de Aur menționează „popoare infinite de puteri netrupești, ale căror mii nu le poate număra nimeni”, iar Clement Alexandrinul afirmă că îngerii sunt în număr infinit. Totuși, nu putem deduce numărul îngerilor din faptul că fiecare om are un înger păzitor, deoarece un singur înger poate proteja mai mulți oameni simultan. Este de presupus că numărul îngerilor a rămas constant și după căderea cetei celor răzvrătiți, căci nu există dovezi că Dumnezeu a creat alții în locul lor. Fiind spirite, îngerii nu se înmulțesc și nu mor, numărul lor rămânând același.

Deși sunt ființe spirituale, îngerii nu sunt egali între ei. În funcție de perfecțiunea și însușirile cu care au fost înzestrați de Dumnezeu, îngerii sunt clasificați în mai multe categorii. Conform Sfintei Scripturi și scrierii „Despre ierarhia cerească” a Sfântului Dionisie Areopagitul, îngerii sunt împărțiți în nouă cete, grupate în trei triade ierarhice:

Scaunele, Heruvimii, Serafimii;
Domniile, Stăpâniile, Puterile;
Începătorii, Arhanghelii, Îngerii.

În această ordine, cetele îngerești stau în jurul tronului ceresc, cei din prima triadă având cel mai înalt rang, fiind în contact direct cu voința divină și comunicând mesajele divine celorlalte clase.

Ca ființe spirituale create, îngerii au rațiune, simțire și voință liberă, pe care le-au exercitat și întărit în bine, ceea ce îi face ființe superioare oamenilor (Ps 8, 5-6; comp. Evr 2, 6-7; 2, 9). Deși sunt creaturi, ei rămân mărginite în toate privințele. Fiind înzestrate cu libertate, îngerii aveau posibilitatea de a progresa în perfecțiune și virtute, dar și libertatea de a păcătui. Aceasta înseamnă că ei puteau folosi libertatea pentru a avansa în virtute până la starea de a nu mai putea păcătui, așa cum au făcut cei care nu au căzut, dar, de asemenea, puteau abuza de aceasta, decăzând din starea inițială.

Păcatul îngerilor, primul păcat din lume, a fost pur spiritual și a constat în răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu din cauza mândriei. Aceștia au păcătuit dintr-o răutate conștientă a voinței, printr-o hotărâre liberă, deplină, irevocabilă și definitivă. Din acest motiv, urmările păcatului lor sunt mult mai grave decât cele ale păcatului strămoșesc: condamnarea veșnică, întunecarea și orbirea minții, împietrirea inimii și învârtoșarea voinței spre rău, precum și moartea spirituală definitivă. Gravitatea păcatului lor se explică prin două motive: 1. Fiind ființe spirituale superioare oamenilor, îngerilor le era mai ușor să nu păcătuiască, deoarece gândirea lor este intuitivă, iar în orice act de cugetare sesizează și cunosc imediat ultimul scop, printr-un act de iubire sau de ură. Astfel, pentru ei, binele și răul se prezintă cu multă evidență, legătura dintre bine și Binele suprem fiind mult mai clară. 2. În calitate de fiinţe pur spirituale, păcatul lor este numai al răutăţii, nu şi al slăbiciunii, deoarece ei, neavând trup, n-au nici pofte trupeşti.

Îngerii răi sau diavolii
În calitate de fiinţe pur spirituale, păcatul lor este numai al răutăţii, nu şi al slăbiciunii, deoarece ei, neavând trup, n-au nici pofte trupeşti. Folosindu-se rău de libertatea lor şi răzvrătindu-se împotriva lui Dumnezeu din mândrie, o parte dintre îngeri au fost izgoniţi din cer, ajungând astfel îngeri răi sau diavoli. Numele de îngeri răi li s-a dat deoarece ei nu voiesc şi nu fac niciodată binele, ci numai răul. Aceştia poartă diferite numiri: demoni (Mt 8, 31), diavoli (Mt 4, 1), draci (Mt 11, 18), duhuri necurate (Mt 10, 1) şi duhuri rele (Ap 16, 14), iar căpetenia lor se numeşte Satan (Mt 12, 26) sau Belzebul (Mt 10, 25). Lucifer, Veliar și Diavolului i se mai spune ispititorul (Ml 4, 3), începătorul răutăţii, stăpânul acestei lumi (In 12, 31), iar numele de Satan înseamnă „cel contrar”. Îngerii răi sau diavolii sunt fiinţe personale şi reale, ca şi îngerii buni. Diavolul nu este, deci, cum au afirmat unii, o iluzie a timpurilor vechi şi întunecate, sau o reprezentare ori personificare sensibilă a răului ce izvorăşte din om, ci are o existenţă reală şi incontestabilă. Scriptura Noului Testament vorbeşte foarte des de acţiunea răufăcătoare a diavolului asupra oamenilor, de aceea Mântuitorul a dus o luptă înverşunată împotriva lui, izgonind duhurile necurate din nenumăraţi demonizaţi şi tămăduindu-i pe aceştia sănătoşi.

Nu se ştie când au căzut îngerii răi din starea originară, dar este de presupus că nu îndată după crearea lor. Se poate spune însă cu certitudine, pe temeiul cuvintelor Mântuitorului: „Voi sunteţi fii ai diavolului… Acela de la început a fost ucigător de oameni şi, în adevăr, n-a stătut” (In 8, 44), că ei au căzut mai înainte de crearea omului, deoarece diavolul i-a ispitit pe protopărinţii noştri la păcat. Numărul diavolilor este foarte mare, deoarece Sfânta Scriptură vorbeşte de o împărăţie a diavolului (Mt 12, 26; Lc 11, 18) şi de legiuni de diavoli (Mc 5, 9; Lc 8, 30). La fel ca şi la îngerii buni, între ei există deosebiri de trepte. Nu putem şti dacă aceste deosebiri se datorează gradului de participare la răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu sau treptei din care ei au făcut parte înainte de cădere, dar Sfânta Scriptură vorbeşte despre începătorii, domnii şi stăpânii întunericului acestui veac (Ef 6, 12).

Fiind urzitorul răului în lume, diavolul se străduieşte necontenit să-i îndemne pe oameni la păcat, de aceea mereu îi supune la tot felul de ispite. Dorinţa lui de a-i pierde pe oameni şi de a-i câştiga pentru împărăţia sa o arată Sfântul Apostol Petru: „Diavolul umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită” (1 Ptr 5, 8). Totuşi, cu toate că el poate ispiti pe orice om, fiind tot creatură, puterea lui e mărginită, de aceea el nu poate sili sau constrânge pe om la păcat, dacă acesta se înarmează împotriva uneltirilor lui (cf. Ef 6, 11-17). El ispiteşte pe om indirect, prin senzaţii şi reprezentări, prin influenţe asupra judecăţii şi fanteziei omului, prin înlăţişarea unui bun aparent ca bun adevărat. Dumnezeu îngăduie ispitele diavolului cu scopul de a ne fortifica în lupta împotriva răului şi de a ne întări în stăruinţa în mântuire. De aceea, Sfântul Iacov zice: „Fericit bărbatul care rabdă ispita, căci, lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii, pe care Domnul a făgăduit-o celor ce-L iubesc pe Dânsul” (Iac 1, 12).

Cinstirea îngerilor
Potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: „Au nu toţi sunt duhuri slujitoare, trimise spre slujire, pentru cei ce au să moştenească mântuirea?” (Evr 1, 14), îngerii sunt slujitorii lui Dumnezeu, trimişi să slujească oamenilor pentru ca aceştia să-şi dobândească mântuirea. Aşadar, ei sunt mijlocitori între Dumnezeu şi oameni, dar, în acelaşi timp, şi mijlocitori împreună-rugători cu noi către Dumnezeu, pentru ca, prin rugăciunile şi mijlocirea lor, să ne putem dobândi mântuirea.

Din acest motiv, încă din epoca apostolică, Biserica a învăţat că îngerilor le datorăm un cult de venerare, asemenea sfinţilor, şi a întocmit rugăciuni, acatiste, imne speciale în cinstea îngerilor, în acelaşi timp destinând ziua de luni din fiecare săptămână în cinstea şi pomenirea lor; de asemenea, a aşezat sărbătoarea Soborului sau Adunării Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril la 8 noiembrie din fiecare an. Iar ca semn de deosebită cinstire a acestora, numeroase biserici poartă hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril. De altfel, Sinodul al VII-lea ecumenic a stabilit alături de cinstirea Sfintei Cruci și a icoanelor și venerarea îngerilor.