„Fiecare creștin – zice Sf. Ioan Gură de Aur – dă socoteală de păcatele sale, pe când preotul va fi judecat, și pentru păcatele sale și pentru acelea ale altora”.
Judecata, adica înfățișarea înaintea aceluia care vede până în adâncurile ființei noastre „…că nu cum vede omul vede Dumnezeu, că omul vede în față, iar Dumnezeu vede în inimă”, înaintea aceluia căruia nimic nu-i poate fi ascuns, căci „nimic nu este acoperit care nu se va descoperi și ascuns care nu se va ști” înaintea aceluia care nu e ca judecătorii pământului, să se schimbe prin daruri și influențe, prin martori de ocazie, acuzatori și avocați neputincioși. Judecata înaintea acestui nemitarnic și atotputernic judecător este urmată de o sentință care deschide veșnicile abisuri și tot hăul iadului.
Prin urmare, prima și cea mai însemnată considerație pentru preot, este ca sa știe ce va fi cu judecata sa. Aici în fața acestei drepte și înalte judecăți i se va zice: Uite ce ți-am dat și iată ce îmi dai; ca să cârmuiești sufletele ți-am dat har și hirotonie preoțească, ți-am dat cuvântul Meu, ți-am dat rugăciunea, ți-am dat zelul și setea de mântuire a aproapelui tău, ți-am dat cheile ca să pătrunzi în aceste inimi și să le pregătești fericirea de veci.
Ce ai făcut tu din aceste daruri și ce ai produs cu ele? Harul hirotoniei tale s-a micșorat din an în an, din zi în zi până ce a dispărut cu totul. Din preot ce erai, azi ești om ca toți ceilalți oameni. Mai mult prin repetatele tale căderi semeni chiar cu Lucifer cel căzut din cer. Este trist locul unde te găsesc acum și purtarea ta vrednică de osândă. Vorba ta nu mai este cuvântul lui Dumnezeu, ci cuvânt omenesc în care dacă este elocință este tocmai pentru că tu te-ai recunoscut oglindindu-te într-însa, din care se reflectă purtarea ta, capriciile tale și patimile tale. Prin urmare, cum să mai spună cineva că tu ai suspinat după mântuirea sufletelor și că ai fost chinuit de această sete, care mă făcea pe mine ca să scot strigăte pe cruce. Setea, da tu o simțeai, dar era setea de onoruri, de bogăție, de bunăstare, de liniște, de plăcerile lumii, de fericirea pământească, etc. De aceea nu ai căutat să pătrunzi în conștiințele agitate ca să le aduci calmul și pacea, ci mai mult prin ținuta ta, ai conlucrat ca să le mărești neliniștea, ca să le tulburi mai mult, ca să le produci mai multe remușcări. Sfânta Liturghie nu o săvârșeai decât din obicei și din interes; iar Sfânta jertfă a Mielului și Păstorului trecând prin mâinile tale necurate rămânea indiferentă și fără nici o însemnătate pentru popor. Ai uitat, că tu aveai o măreață și înfricoșătoare sarcină: aceea de a mântui și pe alții nu numai pe tine.
Mai mult, uitând de această sarcină, ai uitat că ești dator nu numai să te cârmuiești pe tine în încâlcitele căi ale vieții, dar să cârmuiești în ele pe credincioșii încredințați creșterii tale duhovnicești, să-i călăuzești, să le arăți obstacolele de preîntâmpinat, prăpastiile de înlăturat, să-i paști tu însuți când vor fi obosiți sau atacați în acest greu drum al lor. Ai fost numit păstor, bunul păstor, ai mărturisit că ești gata să-ți dai sufletul și viața pentru poporul tău… Păstor indiferent și laș, tu n-ai vegheat zi și noapte staulul și lupul a intrat.
Așa va rosti dreptul judecător către preotul care nu și-a făcut datoria și îi va pronunța osânda cuvenită. Ce răspuns vom da noi Domnului la judecată? (Pr. Șușu Ioan Vasile)
Slova Creștină de Dorohoi 