Pr. Teodor Cătălin Budacă

Zilele Creației – ere geologice sau zile propriu-zise?

Referitor la durata zilelor creației (adică lungimea celor Șase Zile ale Facerii) există două păreri: una care susține că acele Zile erau de 24 de ore lungime și alta care susține că cele Șase Zile ar fi epoci îndelungate.

Această dezbatere referitoare la durata zilelor creației este un subiect dezbătut de mult timp în cadrul comunităților religioase și științifice. Cei care susțin interpretarea literală a termenului „zi” din textele sacre argumentează că acestea ar trebui înțelese ca fiind zile de 24 de ore, conform calendarului pe care îl cunoaștem în prezent. Pe de altă parte, cei care abordează o interpretare mai metaforică sau simbolică a zilelor creației susțin că termenul „zi” ar putea fi folosit pentru a desemna perioade lungi de timp sau etape în procesul de creație.

Acest subiect continuă să ridice întrebări provocatoare și să genereze dezbateri semnificative în rândul teologiilor, cercetătorilor și adepților științei. Indiferent de perspectiva adoptată, interpretarea acestor pasaje din texte religioase este subiectul unei reflecții profunde și a unei cercetări atente pentru mulți oameni din diferite medii și tradiții culturale.

Sfântul Simeon Noul Teolog arată și mai deslușit acest lucru spunând: ,,Dumnezeu, ca Unul ce cunoaște dinainte toate, a zidit creația într-o ordine și într-o stare bine împodobită, și a rânduit cele șapte zile ca preînchipuire a celor șapte veacuri viitoare”.

Unii comentatori moderni, încercând să plaseze relatarea Facerii în interiorul scalei temporale evoluționiste, au încercat să arate că Sfinții Părinți credeau că acele zile ar fi epoci îndelungate sau mai mult decât atât, au încercat să sugereze că deși erau zile obișnuite de 24 ore fiecare, au fost separate, totuși, de perioade mari de timp geologic. Cei care susțin acest lucru citează scrierea despre cele ,,șapte veacuri ale lumii” din Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin, dar ei interpretează greșit cuvintele lui.

Chiar Sfântul Ioan Damaschin arată deslușit, în aceeași scriere, Dogmatica, că atunci când vorbește de ,,șapte veacuri” se referă la istoria omenirii de după Săptămâna Creației spunând că ,,cele șapte veacuri ale lumii prezente cuprind multe veacuri, adică generațiile de oameni”.

În realitate – cu adevărat, acele zile erau de 24 ore lungime. Sfântul Efrem Sirul chiar le împarte în două perioade, fiecare de câte 12 ore. Referindu-se la Ziua Întâi spune:,, Deși atât lumina, cât și întunericul au fost zidite într-o clipită, totuși, atât ziua, cât și noaptea Zilei Întâi au ținut câte douăsprezece ceasuri fiecare.”

Sfântul Vasile cel Mare spune că ,,în Cartea Facerii, cea dintâi Zi nu se numește ,,ziua întâi” ci ,,zi una”, fiindcă aceasta este ziua cea una cu care Dumnezeu a măsurat tot restul zidirii”.

Părintele Serafim Rose referindu-se la aceste cuvinte menționează: ,,adică Ziua Întâi, despre care Sfântul Vasile spune că a avut 24 de ore, este exact aceeași zi care se repetă în restul creației. Dacă te gândești mai bine, nu este nimic cu adevărat dificil în această idee, fiindcă zidirea lui Dumnezeu este ceva cu totul în afara cunoașterii noastre prezente. Asimilarea zilelor cu epocile nu are niciun sens, ele nu pot fi făcute să coincidă. Deci pentru ce ai nevoie de o zi care să fie de o mie sau de un milion de ani lungime?”

Majoritatea Sfinților Părinți spun că lucrările ziditoare ale lui Dumnezeu sunt instantanee. Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ambrozie cel Mare, Sfântul Efrem Sirul și mulți alții spun că atunci când Dumnezeu creează, El rostește cuvântul și este mai iute ca gândul.

,,Creația este o taină – este începutul tuturor celor prezente, nu felul lor de a fi în prezent” spune Fericitul Augustin.

Ortodoxul nu trebuie să măsoare cantitativ, ci teologic cele Șase Zile. Însemnătatea lor nu ține de durată, ci de ceea ce s-a petrecut în ele. Părintele Serafim Rose spune că ,,întâmplările acestor zile sunt miraculoase, nesupunându-se legilor firii ce guvernează lumea de azi, și nu le putem înțelege proiectând asupra lor experiența noastră prezentă.” Dumnezeu voiește și se face, grăiește și se împlinește! (Pr. Prof. Teodor Cătălin Budacă)

Sfânta Liturghie pentru viața comunitară, religioasă și laică

Sfânta Liturghie

Paraclisul Seminarului Teologic ”Sf. Ioan Iacob”-Dorohoi

Sfânta Liturghie pentru viața comunitară, religioasă și laică este un exemplu de trăire duhovnicească în comunitate!

Pe Hristos să-L privim ca pe prietenul nostru. Este prietenul nostru. O adevereşte El Însuşi când zice: Voi sunteţi prietenii Mei…( Ioan 15,14). Ca la un prieten să ne uităm şi să ne apropiem de El. Cădem? Păcătuim? Să alergăm la El cu iubire şi încredere; nu cu teamă că o să ne pedepsească, ci cu îndrăzneala pe care ne-o va da simţirea de prieten. Să-I spunem: „Doamne, am făcut-o, am căzut, iartă-mă!”. Dar în acelaşi timp să simţim că ne iubeşte, că ne primeşte cu gingăşie, cu iubire, şi ne iartă. Să nu ne despartă păcatul de Hristos. Când credem că ne iubeşte şi Îl iubim, atunci nu ne simţim străini şi despărţiţi de El nici când păcătuim. Ne-am încredinţat de iubirea Lui şi, oricum ne-am purta, ştim că ne iubeşte.

Dacă Îl iubim cu adevărat pe Hristos, nu există teama de a pierde cinstirea pe care I-o dăm. Pe aceasta se sprijină cuvântul Apostolului Pavel: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea…Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa…nici înălţimea, nici adâncul…nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.“ (Rom.8,35 şi 38-39) Este o legătură înaltă, unică, legătura sufletului cu Dumnezeu, pe care nu o desface nimic şi nici nu o înfricoşează, nici nu o clinteşte nimic.

Fireşte, Evanghelia spune în cuvinte simbolice despre cel nedrept că se va afla acolo unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor, căci departe de Dumnezeu aşa este. Şi dintre părinţii trezvitori ai Bisericii, mulţi vorbesc despre frica morţii şi despre iad. Spun: „Să ai necontenit pomenirea morţii“. Aceste cuvinte, dacă le cercetăm adânc, nasc frica de iad. Omul, străduindu-se să fugă de păcat, cugetă la acestea, aşa încât sufletul său să fie stăpânit de frica de moarte, de iad şi de diavol.

Pe măsură ce înaintăm, ne dă şi Evanghelia să înţelegem că Hristos este bucuria, adevărul, că Hristos este Raiul. Precum spune Evanghelistul Ioan: „În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire“ (1 Ioan 4,18). Străduindu-ne prin frică, încet-încet intrăm în iubirea lui Dumnezeu. Se duce atunci tot iadul, se duce frica, se duce moartea. Ne îngrijim numai de iubirea lui Dumnezeu. Facem totul pentru această iubire. Tot ceea ce face mirele pentru mireasă.

Mântuirea sau împlinirea destinului omului nu este un act unilateral: întrucât și Dumnezeu și omul sunt persoane, desăvârșirea acestuia din urmă nu se poate realiza în mod autonom, în izolare de Dumnezeu, ci numai în unire cu El. Piatra din capul unghiului este Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, Care a unit în sine firea dumnezeiască și firea omenească, pentru ca umanitatea să devină părtașă dumnezeirii biruind stricăciunea și moartea. Dar „Hristos nu este un simplu eliberator care, după eliberare, îi lasă pe oameni singuri, încredințându-le învățătura lui înțeleaptă. Într-un mod mult mai radical, El creează pentru ei un nou spațiu de viață. Iar acest spațiu este chiar trupul Său”, Biserica. În spațiul Bisericii, Hristos își extinde prin Duhul Sfânt lucrarea Sa mântuitoare în fiecare credincios. „Porțile” prin care pătrunde în creație harul dumnezeiesc mântuitor sunt Sfintele Taine.

Participarea la viața liturgică presupune împărtășirea de harul dumnezeiesc prin întâlnirea personală cu Dumnezeu. Prin toate rugăciunile, citirile, rânduielile, slujbele, în centrul cărora se află Dumnezeiasca Liturghie, omul este așezat în relație directă cu Dumnezeu, primind puterea de a se întări în noua viață câștigată prin Botez. Atmosfera liturgică este cea care îl introduce și îl angajează pe om în evenimentele istoriei mantuirii. „În fiecare an, în fiecare săptămână, dar și în fiecare zi, Biserica sărbătorește sinoptic întreaga taină a iconomiei lui Dumnezeu pentru mântuirea și înnoirea lumii”. Fiecare slujbă a Bisericii reprezintă o participare la un anumit eveniment al istoriei mântuirii, prin urmare, un prilej de întâlnire directă cu Dumnezeu.

Școala și Biserica, izvoare ale binelui, luminii și adevărului

Marele organizator al învățământului modern românesc, Spiru Haret, la vremea puterii sale, își pusese în gând să facă din preot și învățător să fie ,,lumina lumii și sarea pământului”.

Reformele sale nu despărțeau școala de biserică și învățătorul de preot. Știa că preotul și învățătorul sunt datori să facă din consătenii lor niște cetățeni folositori Patriei și Neamului românesc, știa că trebuie să lucreze mână în mână, astfel ca satul lor să le fie ,,model de gospodărie și oamenii pildă de înțelepciune”.

,,Popoarele mici, cărora nu li este îngăduit să lase în părăsire nimic din ce li poate asigura existența neatârnată, ar da dovadă de orbire neauzită, dacă nu ar înțelege datoria ce au, de a face din școală pavăza naționalităților”, spunea Spiru Haret.

Preotul Nicolae Sandovici (preot în satul Probotești, fostul județ Dorohoi, astăzi localitate în Ucraina, între anii 1882-1931), prieten cu preotul cărturar Dumitru Furtună, întemeitorul Seminarului Dorohoian și figură marcantă între personalitățile locale ale vremii, spunea că:

,,Prin școală și biserică eu văd curmarea răului care roade zidul societății noastre din temelie. Salvarea noastră, prin noi înșine. Și este o vorbă: Cum e popa, așa și satul.

Deci dacă un învățător și un preot nu-și înțeleg misiunea, atunci acel sat este ca și o familie de copii, rămași fără părinți. Imi vine să cred că lumina ce o varsă biserica și școala asupra mulțimii, e întocmai ca răcoarea adusă de roua unei dimineți liniștite peste semănăturile câmpului, dogorite de arșița soarelui, după o zi zbuciumată de vânt sănătos.

Prin școală și biserică, eu văd ridicarea noastră în rândul popoarelor civilizate, dar pentru aceasta trebuie să ne fie școala, –școală și biserica,-biserică!”

Nicolae Iorga zicea că ,,numai prin cultură, printr-o cultură proprie, cu notă națională și valoare morală, cu îndreptare practică și o răspândire largă se poate asigura viața neamului nostru și i se poate face loc, recunoscut de toată lumea, în civilizația contemporană”.

Oamenii pentru a reuși să învingă greutățile vieții trebuie să aibă nu doar trupul oțelit, ci puternic trebuie să le fie și sufletul, fapt realizabil prin Școală și Biserică.

Se mai poate, astăzi, cînd societatea modernă încearcă să impună pseudovalori și să îndepărteze din conștiința poporului tot ceea ce înseamnă tradiție?

Se mai poate, astăzi, când trăim în secolul materialismului feroce și consumerismului, când nu mai există ideal și idee, când sufletul poporului este împins dincolo de muncă și adevăr pe calea necinstei și a minciunii?

Da, prin strădania comună dintre școală și biserică, cele două rădăcini puternice și izvoare ale binelui, luminii și adevărului, dar și străji neadormite a tot ceea ce avem noi mai scump!

Este momentul să revenim la începuturi, la începuturile când, așa cum povestesc bătrânii, erau ,,alți oameni și alte timpuri”. Timpuri când florile cămășilor naționale nu erau scuturate, când horele nu erau gârbovite, școala nu era neglijată și biserica batjocorită. Civilizația fără cultură, școală și Dumnezeu, nu este civilizație! (Pr. Prof. Teodor Cătălin Budacă )