Arhimandritul Morărașu Silvestru

Haralambie Gh. Morărașu a văzut lumina zilei în data de 11 februarie 1866 (după unele informații 1867).

După ce a absolvit 7 clase seminariale, a fost hirotonit diacon în ziua de 2 aprilie 1892 pentru biserica catedrală a orașului Botoșani cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” (Uspenia).

După 8 ani de slujire ca diacon, primește hirotonia întru preot pe seama bisericii „Sf. M. M. Dimitrie” tot din acest oraș în ziua de 3 septembrie 1900. Apoi este numit paroh cu decretul Mitropolitului Moldovei și Sucevei nr. 2007 din 16 Septembrie 1900.

Cine este părintele Haralambie? Răspunsul parțial îl găsim într-un articol scris de Pr. Hodoroabă Nicolae: „Un om de statură miilocie, cu barba rară și sură, puţin pleșuv, cu privirea liniștită, aproape sfioasă. Botoșănean prin naștere, el a iubit mult acest oraș cu trai patriarhal, cu clădiri solide și grădini frumoase… Acolo, el avea parohia cu poporănii care îl apreciau și îl stimau. Era hotărât să nu se despartă de cuibul său drag, din care a văzut zburând ca pe niște pui, pe cei trei copii ai săi, ajunşi azi în situaţii frumoase: doi ofiţeri și un profesor. Nu a râvnit alt oraș, și ca dovadă e faptul că a trăit acolo până la al 57-lea an al vieții”.

„Era un iubitor al cărții. După multă muncă și în vârstă fiind – își luase doctoratul în Teologie la Facultatea din Cernăuți. De acest titlu însă el n-a făcut caz în viață. A fost un tată model, căci de tânăr rămănând văduv, a crescut singur copiii, sporind cu grijile și cu dragostea către dânșii, pentru ca ei să nu simtă din cale afară de mult, lipsa inimei de mamă”.

Preotul Haralambie – Arhimandritul Silvestru. „În anul 1923 părintele  Haralambie e îndemnat să se strămute din cuibul său la Iași, cu perpectiva că va fi ridicat la treapta arhieriei și că va fi astfel numit în postul de vicar al Mitropoliei din Iași”.

Se mută la Iași, e tuns în monahism în vederea primirii slujirii arhierești. În ziua de 19 aprilie 1923, la Mănăstirea Cetățuia, a avut loc slujba de tundere în monahism a preotului H. Morărașu. Serviciul divin a fost oficiat de Arhim. Gherasim Stamate, starețul Mănăstirii. Luarea sub mantie, potrivit prescripțiilor monahale, a fost făcută de către Arhim. Teoctist Stupcanu. Noul călugăr a luat numele de Silvestru. Cucernicia Sa va fi făcut zilele aceste succesiv Protosinghel și Arhimandrit.

Vicar al Mitropoliei Moldovei. În urma alegerii vicarului Mitropoliei din Iași PS. Cozma Botoșăneanu, ca episcop al Dunării de Jos, rămânând liber locul de vicar al Mitropoliei, ÎPS. Mitropolit Pimen al Moldovei a numit ca vicar pe părintele Arhimandrit Silvestru Morărașu, preot al catedralei mitropolitane, ca vicar al Sfintei Mitropolii. Instalarea avuse loc în ziua sărbătoririi Sf. Ap. Petru și Pavel.

„Era un om modest, răbdător, iertător, bun și blând. El s-a pătruns de cuvintele Mântuitorului: «Învățați-vă de la Mine căci sunt blând și smerit cu inima». Cu aceste calități fiind înzestrat, el nu putea să aibă dușmani. În chilia modestă închisă de brazi din dosul Mitropoliei, adesea îl găseam meditând ca un pustnic, între cărţile lui dragi, la care el ținea ca la niște adevărați prieteni…”.

Trecerea la cele veșnice. Ros de un cancer nemilos, el se stinge la vârsta de 61 de ani.

„Mercuri, la ora 9.30 noaptea a încetat din viață, în modesta sa chilie din curtea Metropoliei Moldovei, veneratul Arhimandrit Dr. Silvestru H. Morărașu, preot deservent la Catedrala Mitropolitană. Defunctul era în vârstă de 61 ani. A fost profesor de Religie la Liceul „Laurian” din Botoșani, și paroh al bisericei Vovidenia (?) din Botoșani, timp de 26 ani. În 1925, a fost propus de Sf. Sinod pe lista celor 3 canditați, pentru un loc de Arhiereu. Anul acesta, a fost numit pe ziua de 1 februarie profesor de Religie la școala de Cântări de pe lângă Eparhia Moldovei.

Sicriul cu rămășițele pământești a Preacuviosului Arhimandrit au fost transportate la cimitirul Eternitatea. Corul funebru a fost urmat de numeroși preoți și funcționarii cancelariei mitropolitane. Serviciul divin a fost oficiat de PC. Sa Arhim. Teoctist Stupcanu și ierodiaconul Partenie Ciopron”.

„După 4 ani de ședere în Iași, în care vreme l-am mai văzut (nu prea încântat de pasul făcut), mai curând decât ne-am fi așteptat, am aflat că a trecut în lumea veşnică, la sfârșitul lui aprilie (1927). Am simțit milă și strângere de inimă, ca pentru tot omul care nu și-a putut îndeplini planul vieţii lui. Din viața lui tăcută și modestă în Botoşani, a făcut un pas mai sus, dar iute s-a poticnit și moartea l-a cuprins atât de curând. Un neîmplinit care s-a dus, un preot bun și blând care nu mai este, care n-a făcut zgomot în jurul său, îl jălim din toată inima și-i strigăm pe drumul călătoriei fără capăt: Dumnezeu să-l odihnească în pace!”.

Înhumarea rămășițelor pământești ale regretatului Arhimandrit Silvestru H. Morărașu a avut loc pe 30 aprilie, la ora 3 după amiaza, la cimitirul Eternitatea.

Prohodul a fost săvârșit de un sobor, format din următorii preoți: Arhim. T. Stupcanu, economii I. Țincoca, N. Hodoroabă, Protosinghelii C. Băleanu și Ioanichie Irimciuc, diaconii Partenie Ciopron și Gherasim Chiruță. După oficierea Prohodului, ÎPS. Sa Mitropolitul Pimen, a citit «Moliftele de iertăciune».

La final au rostit cuvântări, omagiind meritele defunctului preoții Econ. I. Țincoca și Ec. C. Dinescu. La această tristă solemnitate au asistat numeroși clerici și mireni.

„Cu Arhimandritul Morărașu, Biserica pierde pe un slujitor devotat al ei, iar noi preoții pe un coleg sincer în care era întrupată bunătatea și cuvioșia. În mijlocul unei mari mulţimi, trupul său neînsufleţit a fost pogorât în groapă, de față fiind și ÎPS. Mitropolit Pimen, într-un aer cald de primăvară, sub un cer albastru, cu pomii din cimitir înfloriţi, am văzut atâţia cu ochii înlăcrimaţi în fața mormântului său. Facă-l Domnul părtaș de bucuria aleșilor Săi!”

Familia Scriban și Dorohoiul


Familia Scriban este o veche familie de intelectuali din nordul Moldovei. Întemeietorul ei, preotul Ion Artimescu-Scriban, care a decedat în anul 1848, a avut patru copii, trei băieţi şi o fată (Sofia):

Vasile – Filaret Scriban (1818-1874) a devenit arhiereu și profesor, o bună vreme rector la Seminarul Veniamin din Iaşi, scriitor.

Nicolae – Neofit Scriban (1803-1884) ajunge arhiereu, întemeietor și conducător de școli, scriitor.

Gavriil Scriban – a fost preot şi a avut 6 copii. Dintre aceştia menţionăm pe August profesor la Seminarul din Socola, pe Ioan-căpitan, participant la Războiul de Independenţă şi la primul război mondial şi pe Romulus (1837-1912) – doctor în drept, prim-procuror de Galaţi, poet şi publicist.

Romulus Scriban a avut 9 copii, 6 dintre ei ajungând magistraţi sau profesori. Cei mai notabili dintre copii sunt: Traian – magistrat, August, Florica, Laura-profesori şi Ştefan-avocat, Iuliu Scriban – profesor universitar, arhimandrit, absolvent al mai multor universităţi româneşti şi străine, publicist, director al Seminarului din Bucureşti.

Familia Scriban și Dorohoiul. Legătura acestei familii cu oraşul Dorohoi a fost realizată prin Neofit Scriban care a intrat în monahism la Mănăstirea Gorovei, unde s-a implicat în cadrul Școlii de muzică de aici, precum și cei doi frați Ștefan și Traian. Ştefan Scriban (1871-1945) absolvent al Facultăţii de Drept, avocat, a profesat la Tribunalul din Dorohoi, la fel ca fratele său magistratul Traian Scriban (1880-1962). Ambii fraţi s-au implicat activ în viaţa culturală şi socială a oraşului Dorohoi.

Soția lui Ștefan, Eugenia, s-a născut la 25 septembrie 1877 la Dorohoi. Este fiica dirigintelui de poştă Teodor Vameşu şi a Aglaiei Vameşu. În anul 1904 Eugenia s-a recăsătorit cu avocatul Ştefan Scriban, cu care a avut mai mulţi copii din care au trăit doar doi: Lelia Eugenia (1907-1996) şi Ştefan Eolas (1914-1995).

Întemeietoare de școală. Eugenia Scriban va rămâne mereu în paginile cărţii de aur a Dorohoiului datorită curajului ei de a înfiinţa, în anul 1916, prima şcoală secundară de fete în oraş, denumită de ea „Liceul de Domnişoare”, şcoală care, de la 1 septembrie 1924 a trecut în seama Statului.

Între anii 1922-1928, Eugenia Scriban a fost directoarea Liceului „Regina Maria”. Printre elevele absolvente din prima serie (anul şcolar 1924-1925) a acestui liceu se află şi fiica ei, Scriban Şt. Lelia, „promovată cum laude” având 14 medii de 10 şi două medii de 8. Datorită Eugeniei Scriban, baza materială a liceului de fete s-a îmbunătăţit continuu şi ca urmare, a crescut şi calitatea învăţământului, iar elevele liceului au obţinut rezultate excelente la concursul „Tinerimea Română”.

În anul 1924, la 7 iunie, distinsa doamnă Eugenia Scriban a primit prin Decret Regal Medalia „Răsplata muncii pentru învăţământ clasa I”, o înaltă apreciere pentru contribuţia ei la dezvoltarea învăţământului dorohoian.

Avocatul Ştefan R. Scriban – primarul Dorohoiului. Ștefan s-a afirmat chiar de la începutul activării în cadrul Tribunalului Dorohoi ca un bun profesionist. În acelaşi timp s-a remarcat şi ca publicist la diferite ziare locale.

Datorită competenţei sale, între anii 1916-1917 şi 1926-1927 a fost ales primar al oraşului Dorohoi, iar în anii 1914 şi 1916 a fost ajutor de primar. A avut o contribuţie deosebită la gospodărirea oraşului, la îmbunătăţirea bazei materiale din şcoli şi la susţinerea activităţilor culturale locale. A colaborat la mai multe ziare locale cu articole ce dezbat teme sociale, culturale sau edilitare. În revista „Însemnări”, numărul 13 din 1933 este înserată şi poezia „Seară de toamnă” purtând semnătura lui Ştefan.

Ca locotenent în rezervă, Ştefan Scriban a participat pe toată perioada primului război mondial pe front, în cadrul Regimentului 23 Artilerie. La încheierea armistiţiului, a fost decorat cu Înaltul Brevet „Crucea Comemorativă a războiului 1916-1918 cu baretele Ardeal, Carpaţi, Bucureşti, Mărăşeşti”.

Eolas Scriban (1914-1995) – fiul familiei Ştefan și Eugenia Scriban – a fost inginer electrician și inspector central de Stat în Ministerul Muncii. În continuarea liniei genealogice a familiei Scriban, Eolas Scriban are o fiică, Boranda Scriban Eugenia Atena (n. 1960), este ingineră la Târgovişte şi are la rândul ei două fiice: Boranda Elena Laura (n. 1985, economist în Germania) şi Boranda Bianca Alexandra (n. 1990, studentă SUA).

O familie care şi-a făcut din plin datoria faţă de oraşul Dorohoi, lăsând urme de neşters în cartea de aur a oraşului nostru.

Credinţa ta te-a vindecat


Credinţa influenţează durerea. Așteptările pozitive aduc o ușurare a durerii (efectul placebo), iar așteptările negative duc la o creștere a durerii (efectul nocebo). Persoanele cărora li se administrează o tabletă de zahăr experimentează ameliorarea durerii datorită credinţei că tableta va acţiona împotriva durerii, chiar dacă tableta nu conţine nicio substanţă activă care să atenueze durerea. Pe de altă parte, dacă înainte de a fi înţepaţi cu un ac ni se spune că o să doară, vom simţi mai multă durere decât dacă ni s-ar fi spus că va fi o înţepătură ușoară. Aceste reacţii arată că așteptările și convingerile noastre influenţează durerea pe care o resimţim.

Un moment esențial în parcursul vindecării celui bolnav îl reprezintă credința în șansa vindecării sale. Mântuitorul zice: „Îndrăznește, fiule!”, adică ai încredere. Sau: „Crezi tu că te pot vindeca?”, da Doamne cred…

Pacientului care vine la medic, pentru a fi vindecat, i se cere încredere în priceperea celui care o să-l ajute să-și recapete sănătatea. Un elev va dobândi cu atât mai frumoase cunoștințe și atât mai bine i se va lumina mintea și deschide inima, cu cât mai repede se va convinge de prietenia celui ce-l are în față ca învățător și înțelegerea cum trebuie a raportului lor reciproc.

Suferinţa poate fi transfigurată prin credinţă. Dumnezeu nu este autorul suferinţei, însă El o îngăduie spre folosul omului într-un sens răscumpărător, pentru refacerea și recuperarea noastră. „Iată că boala mea se schimbă în sănătate” (Isaia 38,17).

Domnul Hristos nu cere totdeauna credință de la cei bolnavi. De pildă, nu cere credință de la cei care și-au pierdut conștiința din pricina vreunei boli. Însă celor care doreau să se vindece și veneau la El mânați de credință, Domnul le zicea: Credința ta te-a mântuit (Matei 9, 22; Marcu 5, 34; 10, 52; Luca 7, 50; 8, 48; 17, 19; 18, 42).

Cheia tainelor este credinţa şi pe ea a cerut-o Iisus de la toţi cei care cereau darurile Lui. În chemarea Sa cea către toţi oamenii, El a cerut credinţă, căci credinţa aduce de la sine şi cele ale legii şi ascultarea. Atunci când cu dinadinsul cereau vreun dar de la El, le răspundea: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Mt. 9, 23). 

Despre cei ce veneau pregătiţi cu o credinţă fierbinte în măreţia Sa dumnezeiască, El mărturisea cu uimire: „Nici în Israel n-am aflat atâta credinţă” (Mt. 8, 10). Iar în altă parte spune: „Văzând credinţa lor, spuse slăbănogului…” (Mt. 9, 2). Şi, în general, toată Sfânta Scriptură mărturiseşte că mijlocul prin care se dau harismele dumnezeieşti şi prin care se explică tainele este credinţa. Bună e deci credința, căci ne pregătește pentru harul dat de Dumnezeu, în timp ce îndoiala sau deznădejdea ne păgubesc. Omul care se îndoiește e nestatornic în toate căile lui și nu va primi de la Domnul nimic. (Pr. Avârvărei Dumitru)