Autor: Pr. Marius Onofrei

„Pocăinţa nu este numai o virtute dovedită în anumite momente, ci o atitudine permanentă, un curent continuu de viaţă spirituală, un neîncetat flux şi reflux, apus şi răsărit, început nou şi bun”.

Etimologie. Cuvântul românesc – pocăinţă – de obârşie slavă, pune accentul pe remuşcare, regretul, durerea pentru greşeala săvârşită. Cel latinesc – penitenţă – derivat din poenam tenere, accentuează aspectul juridic, conştiinţa vinii, frica de pedeapsă. Termenul obişnuit de pocăinţă derivă din sensul literal al cuvântului grec metanoia care înseamnă „schimbare a minţii”. Observăm că termenul grecesc din Noul Testament, metanoia, nu şi-a găsit un echivalent, un corespondent întru-totul fidel în limbile principale de răspândire a creştinismului. Dar „metanoia” nu înseamnă nici numai căinţă, regret şi nici numai frică de pedeapsă, ci mai mult. Ca şi ceilalţi termeni construiţi cu meta şi încorporaţi în limba noastră, ca de pildă metaforă, metateză, metabolism, metamorfoză, metafizică, şi metanoia înseamnă o transformare profundă, o schimbare radicală a convingerilor şi deci o trecere dincolo de păcat prin încetarea săvârşirii lui şi un nou început de viaţă, un nou câmp de lucru în har şi adevăr. „O mutaţie a minţii”, înnoirea minţii, cum explică Sfântul Apostol Pavel, o naştere din nou. Acesta şi este sensul pocăinţei în dogmă sau un al doilea botez, ca neîncetată reînnoire a omului.

Pocăinţa, mai ales în lumea contemporană, atât de mult îndepărtată de Dumnezeu, nu mai este înţeleasă la adevărata ei valoare. „Pocăinţa, ca revenire la propria fire, nu este un lucru înţeles în timpurile moderne. În schema contemporană a lucrurilor, omul moral (cel care s-a pocăit) şi viaţa morală (viaţa omului pocăit) stau alături de obicei de omul natural şi de viaţa naturală ca ceva cu totul diferit şi în dezacord cu acestea. În viaţa contemporană, cel ce este supus dorinţelor şi slăbiciunilor umane este considerat normal, în timp ce omul moral (omul care se pocăieşte) este considerat a fi în dezacord cu natura şi un om care neagă viaţa naturală”.

Pocăinţa ca Sfântă Taină, deoarece fără darurile pe care le primeşte creştinul prin ea, el nu poate merge pe drumul aspru al vieţii de pocăinţă. Dacă la început omul se trezeşte din starea de moleşeală şi de boală pe care o dă păcatul, el are nevoie de un ajutor care nu poate veni decât prin Sfânta Taină a Pocăinţei, prin care primeşte o uşurare de greutatea care-i apasă sufletul. Acest lucru este foarte bine arătat şi de exemplul vieţii Sfintei Maria Egipteanca. Astfel, după ce o perioadă foarte mare de timp ea a trăit o stare desăvârşită de pocăinţă, totuşi aceasta nu-i este îndestulătoare pentru mântuire până ce ea nu-şi mărturiseşte viaţa ei păcătoasă de mai înainte, lucru care s-a întâmplat atunci când se întâlneşte cu stareţul Zozima căruia îi mărturiseşte păcatele ei şi după care primeşte de la acesta, la rugămintea ei, Sfânta Taină a Euharistiei. Aceasta ne arată că fără Sfânta Taină a Mărturisirii, pocăinţa, ca vieţuire neîncetată a creştinului, nu-şi poate atinge adevărata ei menire: mântuirea sufletului. Acest lucru este arătat şi de întreaga spiritualitate ortodoxă, care afirmă că „fără spovedanie, pocăinţa nu se ia în seamă”.

Cele mai importante stări ale pocăinţei: întristarea şi rugăciunea, fără de care această virtute ar fi fără nici o valoare, deoarece ele rezumă cel mai bine faptul că „la Tatăl nu se poate ajunge decât în stare de jertfă”, după cum spunea Sfântul Chiril al Alexandriei. În această stare de jertfă – de pocăinţă – un rol important îl are părintele duhovnicesc, deoarece el are acelaşi rol ca şi Moise: acela de a-şi scoate poporul – aici fiul duhovnicesc, din Egipt – din starea de păcat, în Ţara Făgăduinţei – vieţuirea în sfinţenie.

Desigur, despre pocăinţă se pot spune foarte multe lucruri deoarece nu poate exista viaţă duhovnicească fără ca la baza ei să stea această virtute. Ea „este un subiect care se întrepătrunde cu toate celelalte teme duhovniceşti”. Un lucru este absolut sigur: acela că pocăinţa vizează mai înainte de toate schimbarea interioară a omului, schimbarea modului său de a trăi. „Te iert şi te dezleg – şi prin aceasta esenţa pocăinţei, îmi spune nu doar să nu mai greşesc de aici înainte, să nu înşel, să nu desfrânez, să nu fur, să nu ucid […] ci, mai mult, îmi spune că de dincolo de păcat – dezlegarea – cheamă la o nouă viaţă sufletul meu cel viu care dormita sub vraja lui – a duce apele curate din adâncul nostru peste pământul uscat de la suprafaţă, spre a rodi în har şi în mai multă viaţă”. (Pr. Șușu Ioan Vasile)

Sfântul Ciprian, într-una din lucrările sale intitulată sugestiv „Despre foloasele răbdării”, învăța că după cum răbdarea este un bun al lui Hristos, tot așa nerăbdarea este un rău de la diavolul. Creștinul nu trebuie să devină victimă a aceluia care a făcut atâta rău lumii și care neîncetat caută a face rău. Răul este unit cu lipsa de răbdare, pe când acțiunile răbdării sunt mântuitoare. Și în timpuri de persecuție trebuie a aștepta cu răbdare ziua răsplătirii divine, că la judecată va primi fiecare după faptele sale, că această răsplătire va fi dată de Fiul lui Dumnezeu la acea zi și că acea zi trebuie s-o așteptăm cu răbdare.

Despre faptul că răbdarea are greutățile ei, Sf. Ciprian nu tăgăduiește. Însă fiecare creștin trebuie să caute a imita, deoarece numai așa va fi creștin cu adevărat. Inamicii vor căuta să lovească, dar răbdarea creștinilor trebuie să-i învingă.

Omul, chiar în momentul nașterii știe a plânge, fiecare din noi, când se naște și este primit în conacul acestei lumi, deși de toate este străin și necunoscut, face începutul cu lacrimi. Omul la naștere se plânge în virtutea unui simțământ natural, iar sufletul încă neexperimentat dovedește pe dată temerile și ostenelile vieții pieritoare prin plângere și oftat, căci trebuie să asude omul atâta timp cât viețuiește aici pe pământ și să se ostenească. Și la această asudare și osteneală nu poate fi o mângâiere alta într-o măsură mai mare ca aceea a răbdării.

Viața creștinului nu are sfârșit pe acest pământ, ea se continuă dincolo de mormânt, în cer. Toți aceia care nu știu a răbda, nu vor putea ajunge să se bucure de fericirea veșnică, care nu se dobândește decât prin fapte ale răbdării. Dreptul Judecător, pe care creștinii trebuie să-L aștepte cu încredere și răbdare, va da la ziua cea mare a judecății răsplată tuturor acelora care au știut să își conducă viața după învățătura dată de El și au practicat virtutea răbdării.

Spre a lumina și mai mult bunul răbdarii – zice Sf. Ciprian – voi arăta răul ce îl aduce cu sine lipsa de răbdare. După cum răbdarea este un bun al lui Hristos, tot așa nerăbdarea din contra este un rău al diavolului. Și după cum acel în care locuiește și rămâne Hristos, este răbdător, tot așa întotdeauna se arată nerăbdător acela a cărui inimă a fost luată de diavolul. Să păstrăm deci cu toată tăria conștiinței răbdarea prin care rămânem în Hristos. Cuprinzătoare și variată, așa cum este, nu va fi închisă de bariere strâmte, nici într-un spațiu mărginit. Puterea virtuții se întinde mai departe. Răbdarea este ceea ce ne recomandă Dumnezeu, ea înlătură mânia, conduce rațiunea, păzește pacea. Supune puterea clocotirii, stinge focul dușmăniei, ține în îngrădire puterea celor bogați, ușurează necesitatea celor săraci, servește fecioarelor spre paza cucerniciei, celor însurați pentru paza iubirii reciproce. Răbdarea face cucernic pe om în nevoie, tare în nenoroc, ea învață a ierta repede celor care ne greșesc, a ne ruga lung și mult dacă singuri greșim. Răbdarea învinge tentațiile, suferă persecuțiile, desăvârșește suferința și martirul. Răbdarea este care întărește bazele credinței noastre, ea este care aduce dezvoltarea speranței noastre, conduce lucrarea noastră, ca să putem păstra calea lui Hristos, ne face a rămâne fii ai lui Dumnezeu, dacă imităm răbdarea Tatălui. Nu pot tăcea fără a spune că trebuie în aceste vremuri tulburate ale lumii să așteptăm cu răbdare ziua răsplătirii și nu răzbunarea pentru suferința ce ni s-a făcut. (Pr. Șușu Ioan Vasile)