Pr. Marius Onofrei

Hristos se naște slăviți-L! Hristos din ceruri, întâmpinați-L!

Nimic nu înalță atât de sus sufletul și nu-i dă oarecum aripi, nu-l dezlipește de pământ și nu-l desprinde din lanțurile trupului, nimic nu-l umple cu o înțelepciune dumnezeiască așa de mult și nimic nu-l face să uite de toate lucrurile lumii acesteia, decât colindele.

„Copiii adorm în cântecul doicii; drumețul se simte prin cântec mai întărit spre a continua drumul; plugarul doinește muncind și luntrașul stând la cârmă; chiar și femeile, singuratice ori în casă, își îndulcesc greutatea torsului lor prin cântece. Și fiindcă acest gen de înveselire îi este așa de potrivit firii noastre, de aceea ne-a dăruit Dumnezeu psalmii, ca nu cumva demonii, prin cântece desfătătoare, să nimicească toate din temelie. Unde cântă oamenii cântece religioase, acolo zboară Duhul Sfânt, Cel ce sfințește gura și inima. Să faceți așa, ca sculându-vă de la masă, cu soția și copiii, să cântați Domnului imnuri sfinte. Dacă Pavel, pe care îl așteptau chinuri nesuferite, a cântat Domnului în temniță laude, în ceasul miezului nopții, și dacă pe el nici timpul, nici locul, nici ostenelile, nici tirania somnului, nici durerile și suferințele nu l-au putut reține de la acele duioase cântece, cu atât mai mult ni se cuvine nouă, celor ce trăim în pace și în liniște, să aducem cântece de laudă Domnului, ca ele să ne depărteze din sufletul nostru toată pata și prihană”.

Nu e nevoie aici de nici o artă, ci numai de o bună voință și de o inimă generoasă!

În noaptea sfântă se aud glasurile îngerilor și păstorilor, plânsul Maicii Domnului și tânguirea bătrânului Iosif; se văd magii de la Răsărit și strălucește Steaua lor, se trezește tot Ierusalimul la vestea venirii „Marelui Împărat”. Numai Irod se tulbură de frica pierderii tronului, fiind cuprins de îndemnul satanei la crime și masacre. Toate aceste aspecte sunt prinse, ca într-un covor fermecat în colindele și cântecele de stea ale poporului nostru dreptcredincios, creații moștenite dintru începuturi și transmise nouă astăzi ca un patrimoniu spiritual unic în configurația Ortodoxiei românești.

Este, așadar, nu numai o cinste, ci și o obligație de conștiință – ca Biserica să păstreze, să cultive și să transmită ceea ce ne-a lăsat creștinismul primelor veacuri și să facă cunoscut credincioșilor de astăzi cum au înțeles strămoșii noștri marele act al „întrupării lui Dumnezeu”, care copleșește toată mintea și în prezența lui se pleacă tot genunchiul celor cerești și al celor pământești. Taina din veac ascunsă și de îngeri neștiută se vădește prin nașterea lui Mesia din Sfânta Fecioară Maria.

„Frumuseţea imnelor liturgice şi gingăşia inspiratelor colinde străbune ne cheamă astăzi să prăznuim, după datină, Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Este sărbătoarea marilor împliniri mântuitoare; e ziua în care ne-am învrednicit să primim «harul şi adevărul prin Iisus Hristos» (Ioan I, 17), deoarece «Cuvântul trup s-a făcut» (Ioan I, 14)”.

Venirea în lume a Fiului este minunat zugrăvită şi de către colindele şi obiceiurile noastre străbune, dovadă a evlaviei, înţelegerii şi acceptării Întrupării şi Naşterii lui Dumnezeu-Cuvântul.

„Sfintele candele din căminele noastre şi luminile din biserici strălucesc astăzi mai vii şi mai răscolitoare de gânduri şi sentimente înalte, glasul colindelor şi cântările dumnezeieştilor slujbe cheamă conştiinţele noastre la renaşterea şi înălţarea morală, imne de slavă se înalţă Domnului în toate bisericile şi casele creştinilor” (Pr. Șușu Ioan Vasile)

Ce răspuns vom da la Judecata de Apoi?

„Fiecare creștin – zice Sf. Ioan Gură de Aur – dă socoteală de păcatele sale, pe când preotul va fi judecat, și pentru păcatele sale și pentru acelea ale altora”.

Judecata, adica înfățișarea înaintea aceluia care vede până în adâncurile ființei noastre „…că nu cum vede omul vede Dumnezeu, că omul vede în față, iar Dumnezeu vede în inimă”, înaintea aceluia căruia nimic nu-i poate fi ascuns, căci „nimic nu este acoperit care nu se va descoperi și ascuns care nu se va ști” înaintea aceluia care nu e ca judecătorii pământului, să se schimbe prin daruri și influențe, prin martori de ocazie, acuzatori și avocați neputincioși. Judecata înaintea acestui nemitarnic și atotputernic judecător este urmată de o sentință care deschide veșnicile abisuri și tot hăul iadului.

Prin urmare, prima și cea mai însemnată considerație pentru preot, este ca sa știe ce va fi cu judecata sa. Aici în fața acestei drepte și înalte judecăți i se va zice: Uite ce ți-am dat și iată ce îmi dai; ca să cârmuiești sufletele ți-am dat har și hirotonie preoțească, ți-am dat cuvântul Meu, ți-am dat rugăciunea, ți-am dat zelul și setea de mântuire a aproapelui tău, ți-am dat cheile ca să pătrunzi în aceste inimi și să le pregătești fericirea de veci.

Ce ai făcut tu din aceste daruri și ce ai produs cu ele? Harul hirotoniei tale s-a micșorat din an în an, din zi în zi până ce a dispărut cu totul. Din preot ce erai, azi ești om ca toți ceilalți oameni. Mai mult prin repetatele tale căderi semeni chiar cu Lucifer cel căzut din cer. Este trist locul unde te găsesc acum și purtarea ta vrednică de osândă. Vorba ta nu mai este cuvântul lui Dumnezeu, ci cuvânt omenesc în care dacă este elocință este tocmai pentru că tu te-ai recunoscut oglindindu-te într-însa, din care se reflectă purtarea ta, capriciile tale și patimile tale. Prin urmare, cum să mai spună cineva că tu ai suspinat după mântuirea sufletelor și că ai fost chinuit de această sete, care mă făcea pe mine ca să scot strigăte pe cruce. Setea, da tu o simțeai, dar era setea de onoruri, de bogăție, de bunăstare, de liniște, de plăcerile lumii, de fericirea pământească, etc. De aceea nu ai căutat să pătrunzi în conștiințele agitate ca să le aduci calmul și pacea, ci mai mult prin ținuta ta, ai conlucrat ca să le mărești neliniștea, ca să le tulburi mai mult, ca să le produci mai multe remușcări. Sfânta Liturghie nu o săvârșeai decât din obicei și din interes; iar Sfânta jertfă a Mielului și Păstorului trecând prin mâinile tale necurate rămânea indiferentă și fără nici o însemnătate pentru popor. Ai uitat, că tu aveai o măreață și înfricoșătoare sarcină: aceea de a mântui și pe alții nu numai pe tine.

Mai mult, uitând de această sarcină, ai uitat că ești dator nu numai să te cârmuiești pe tine în încâlcitele căi ale vieții, dar să cârmuiești în ele pe credincioșii încredințați creșterii tale duhovnicești, să-i călăuzești, să le arăți obstacolele de preîntâmpinat, prăpastiile de înlăturat, să-i paști tu însuți când vor fi obosiți sau atacați în acest greu drum al lor. Ai fost numit păstor, bunul păstor, ai mărturisit că ești gata să-ți dai sufletul și viața pentru poporul tău… Păstor indiferent și laș, tu n-ai vegheat zi și noapte staulul și lupul a intrat.

Așa va rosti dreptul judecător către preotul care nu și-a făcut datoria și îi va pronunța osânda cuvenită. Ce răspuns vom da noi Domnului la judecată? (Pr. Șușu Ioan Vasile)

Învățături despre pocăință

„Pocăinţa nu este numai o virtute dovedită în anumite momente, ci o atitudine permanentă, un curent continuu de viaţă spirituală, un neîncetat flux şi reflux, apus şi răsărit, început nou şi bun”.

Etimologie. Cuvântul românesc – pocăinţă – de obârşie slavă, pune accentul pe remuşcare, regretul, durerea pentru greşeala săvârşită. Cel latinesc – penitenţă – derivat din poenam tenere, accentuează aspectul juridic, conştiinţa vinii, frica de pedeapsă. Termenul obişnuit de pocăinţă derivă din sensul literal al cuvântului grec metanoia care înseamnă „schimbare a minţii”. Observăm că termenul grecesc din Noul Testament, metanoia, nu şi-a găsit un echivalent, un corespondent întru-totul fidel în limbile principale de răspândire a creştinismului. Dar „metanoia” nu înseamnă nici numai căinţă, regret şi nici numai frică de pedeapsă, ci mai mult. Ca şi ceilalţi termeni construiţi cu meta şi încorporaţi în limba noastră, ca de pildă metaforă, metateză, metabolism, metamorfoză, metafizică, şi metanoia înseamnă o transformare profundă, o schimbare radicală a convingerilor şi deci o trecere dincolo de păcat prin încetarea săvârşirii lui şi un nou început de viaţă, un nou câmp de lucru în har şi adevăr. „O mutaţie a minţii”, înnoirea minţii, cum explică Sfântul Apostol Pavel, o naştere din nou. Acesta şi este sensul pocăinţei în dogmă sau un al doilea botez, ca neîncetată reînnoire a omului.

Pocăinţa, mai ales în lumea contemporană, atât de mult îndepărtată de Dumnezeu, nu mai este înţeleasă la adevărata ei valoare. „Pocăinţa, ca revenire la propria fire, nu este un lucru înţeles în timpurile moderne. În schema contemporană a lucrurilor, omul moral (cel care s-a pocăit) şi viaţa morală (viaţa omului pocăit) stau alături de obicei de omul natural şi de viaţa naturală ca ceva cu totul diferit şi în dezacord cu acestea. În viaţa contemporană, cel ce este supus dorinţelor şi slăbiciunilor umane este considerat normal, în timp ce omul moral (omul care se pocăieşte) este considerat a fi în dezacord cu natura şi un om care neagă viaţa naturală”.

Pocăinţa ca Sfântă Taină, deoarece fără darurile pe care le primeşte creştinul prin ea, el nu poate merge pe drumul aspru al vieţii de pocăinţă. Dacă la început omul se trezeşte din starea de moleşeală şi de boală pe care o dă păcatul, el are nevoie de un ajutor care nu poate veni decât prin Sfânta Taină a Pocăinţei, prin care primeşte o uşurare de greutatea care-i apasă sufletul. Acest lucru este foarte bine arătat şi de exemplul vieţii Sfintei Maria Egipteanca. Astfel, după ce o perioadă foarte mare de timp ea a trăit o stare desăvârşită de pocăinţă, totuşi aceasta nu-i este îndestulătoare pentru mântuire până ce ea nu-şi mărturiseşte viaţa ei păcătoasă de mai înainte, lucru care s-a întâmplat atunci când se întâlneşte cu stareţul Zozima căruia îi mărturiseşte păcatele ei şi după care primeşte de la acesta, la rugămintea ei, Sfânta Taină a Euharistiei. Aceasta ne arată că fără Sfânta Taină a Mărturisirii, pocăinţa, ca vieţuire neîncetată a creştinului, nu-şi poate atinge adevărata ei menire: mântuirea sufletului. Acest lucru este arătat şi de întreaga spiritualitate ortodoxă, care afirmă că „fără spovedanie, pocăinţa nu se ia în seamă”.

Cele mai importante stări ale pocăinţei: întristarea şi rugăciunea, fără de care această virtute ar fi fără nici o valoare, deoarece ele rezumă cel mai bine faptul că „la Tatăl nu se poate ajunge decât în stare de jertfă”, după cum spunea Sfântul Chiril al Alexandriei. În această stare de jertfă – de pocăinţă – un rol important îl are părintele duhovnicesc, deoarece el are acelaşi rol ca şi Moise: acela de a-şi scoate poporul – aici fiul duhovnicesc, din Egipt – din starea de păcat, în Ţara Făgăduinţei – vieţuirea în sfinţenie.

Desigur, despre pocăinţă se pot spune foarte multe lucruri deoarece nu poate exista viaţă duhovnicească fără ca la baza ei să stea această virtute. Ea „este un subiect care se întrepătrunde cu toate celelalte teme duhovniceşti”. Un lucru este absolut sigur: acela că pocăinţa vizează mai înainte de toate schimbarea interioară a omului, schimbarea modului său de a trăi. „Te iert şi te dezleg – şi prin aceasta esenţa pocăinţei, îmi spune nu doar să nu mai greşesc de aici înainte, să nu înşel, să nu desfrânez, să nu fur, să nu ucid […] ci, mai mult, îmi spune că de dincolo de păcat – dezlegarea – cheamă la o nouă viaţă sufletul meu cel viu care dormita sub vraja lui – a duce apele curate din adâncul nostru peste pământul uscat de la suprafaţă, spre a rodi în har şi în mai multă viaţă”. (Pr. Șușu Ioan Vasile)