Despre virtutea răbdării

Sfântul Ciprian, într-una din lucrările sale intitulată sugestiv „Despre foloasele răbdării”, învăța că după cum răbdarea este un bun al lui Hristos, tot așa nerăbdarea este un rău de la diavolul. Creștinul nu trebuie să devină victimă a aceluia care a făcut atâta rău lumii și care neîncetat caută a face rău. Răul este unit cu lipsa de răbdare, pe când acțiunile răbdării sunt mântuitoare. Și în timpuri de persecuție trebuie a aștepta cu răbdare ziua răsplătirii divine, că la judecată va primi fiecare după faptele sale, că această răsplătire va fi dată de Fiul lui Dumnezeu la acea zi și că acea zi trebuie s-o așteptăm cu răbdare.

Despre faptul că răbdarea are greutățile ei, Sf. Ciprian nu tăgăduiește. Însă fiecare creștin trebuie să caute a imita, deoarece numai așa va fi creștin cu adevărat. Inamicii vor căuta să lovească, dar răbdarea creștinilor trebuie să-i învingă.

Omul, chiar în momentul nașterii știe a plânge, fiecare din noi, când se naște și este primit în conacul acestei lumi, deși de toate este străin și necunoscut, face începutul cu lacrimi. Omul la naștere se plânge în virtutea unui simțământ natural, iar sufletul încă neexperimentat dovedește pe dată temerile și ostenelile vieții pieritoare prin plângere și oftat, căci trebuie să asude omul atâta timp cât viețuiește aici pe pământ și să se ostenească. Și la această asudare și osteneală nu poate fi o mângâiere alta într-o măsură mai mare ca aceea a răbdării.

Viața creștinului nu are sfârșit pe acest pământ, ea se continuă dincolo de mormânt, în cer. Toți aceia care nu știu a răbda, nu vor putea ajunge să se bucure de fericirea veșnică, care nu se dobândește decât prin fapte ale răbdării. Dreptul Judecător, pe care creștinii trebuie să-L aștepte cu încredere și răbdare, va da la ziua cea mare a judecății răsplată tuturor acelora care au știut să își conducă viața după învățătura dată de El și au practicat virtutea răbdării.

Spre a lumina și mai mult bunul răbdarii – zice Sf. Ciprian – voi arăta răul ce îl aduce cu sine lipsa de răbdare. După cum răbdarea este un bun al lui Hristos, tot așa nerăbdarea din contra este un rău al diavolului. Și după cum acel în care locuiește și rămâne Hristos, este răbdător, tot așa întotdeauna se arată nerăbdător acela a cărui inimă a fost luată de diavolul. Să păstrăm deci cu toată tăria conștiinței răbdarea prin care rămânem în Hristos. Cuprinzătoare și variată, așa cum este, nu va fi închisă de bariere strâmte, nici într-un spațiu mărginit. Puterea virtuții se întinde mai departe. Răbdarea este ceea ce ne recomandă Dumnezeu, ea înlătură mânia, conduce rațiunea, păzește pacea. Supune puterea clocotirii, stinge focul dușmăniei, ține în îngrădire puterea celor bogați, ușurează necesitatea celor săraci, servește fecioarelor spre paza cucerniciei, celor însurați pentru paza iubirii reciproce. Răbdarea face cucernic pe om în nevoie, tare în nenoroc, ea învață a ierta repede celor care ne greșesc, a ne ruga lung și mult dacă singuri greșim. Răbdarea învinge tentațiile, suferă persecuțiile, desăvârșește suferința și martirul. Răbdarea este care întărește bazele credinței noastre, ea este care aduce dezvoltarea speranței noastre, conduce lucrarea noastră, ca să putem păstra calea lui Hristos, ne face a rămâne fii ai lui Dumnezeu, dacă imităm răbdarea Tatălui. Nu pot tăcea fără a spune că trebuie în aceste vremuri tulburate ale lumii să așteptăm cu răbdare ziua răsplătirii și nu răzbunarea pentru suferința ce ni s-a făcut. (Pr. Șușu Ioan Vasile)

Ziua mea sau Ziua Domnului?


Mulți dintre cei ce lucrează (și) duminica se scuză cu această afirmație: Sunt nevoit să lucrez! Sunt cred și unele excepții, însă cei mai mulți nu consideră a fi atât de gravă încălcarea poruncii Domnului: „Adu-ți aminte de ziua Domnului și o cinstește!” (porunca a IV-a din Decalog). Alții se întreabă, mai în glumă sau în serios: „Dar o fi având nevoie Domnul de ziua aceasta? Ce îi folosește lui dacă o țin sau nu?”

O istorioară zice despre un maestru pantofar, om sărac cu familie grea, care lucra din greu și în ziua Domnului – Duminica. Iar dacă cineva îi spunea că asta nu e bine, îi răspundea îndârjit: „eu am o casă grea.. trebuie să lucrez și Duminica”.

Un credincios se apropie de el și îi zise: dragul meu, ia seama, ești într-o mare greşeală crezând că nu poţi trăi dacă nu lucrezi Duminica. Eu cred că tocmai pentru asta o duci așa greu fiindcă lucrezi Duminica. Uite, facem azi un legământ. Eu sunt un om cu avere și iată îţi dau cuvântul meu, între martori, că îţi voi plăti eu tot ce crezi că vei păgubi într-un an, nelucrând Duminica. Îti voi plăti paguba ce crezi că o vei avea în cele 52 de duminici, însă cu condiţia: să mergi regulat la biserică. Iar la sfârșitul anului eu îți cer numai atât: să-mi spui în fața lui Dumnezeu, câtă pagubă crezi că ai avut faţă de anul trecut în care ai lucrat Duminica – și eu îți voi plăti imediat această pagubă. Și întăriră acest legământ cu martori.

La împlinirea anului: „ei, iată s-a împlinit anul și am venit. Ți-ai făcut socoata cât trebuie să-ți plătesc?” „O, dragul meu – răspunse lăcrimând pantofarul – nu trebuie să-mi plătești nimic. De când n-am mai lucrat Duminica și în timpul acesta am cercetat biserica – mi-au mers toate lucrurile de minune. Mai înainte aveam numai o capră, iar acum am o vacă. Mai înainte aveam numai un bordei, iar acum am o căsuță nouă. Fii binecuvântat om al lui Dumnezeu și binecuvântată să fie Sf. Biserică. În ea am aflat eu și familia mea ceea ce ne lipsea. Casa noastră era mai înainte un iad, iar acum este un mic rai, plin de pace și binecuvântare.

De luat aminte din pilda aceasta e că atunci când nu muncim și respectăm ziua Duminicii, o aducem ca prinos de cinstire Domnului iar El ne răsplătește cu mult mai mult decât am fi putut noi agonisi din rodul muncii noastre. (Pr. Șușu Ioan Vasile)

Cuvânt de folos la Evanghelia zilei


Pilda Evangheliei de azi este atât de actuală încât te întrebi cum e posibil totuși ca după aproape 2000 de ani să ne mai aflăm în aceeași stare ca oamenii din vremea aceea? Chiar nu am învățat nimic? Nu am reușit să evoluăm câtuși de puțin?

Sunt trei aspecte care fac referire la pilda de azi pe care doresc să le evidențiez:

1. Chemarea lui Dumnezeu să fim părtași cu El la Cină. Suntem invitații lui Dumnezeu la o Cină mare! Nu ne cere să aducem nimic, doar să venim… Cina o putem înțelege și ca o pregustare a Împărăției Lui! Cina reprezintă bucurie, comuniune, viață… Oamenii refuză bucuria, dar aleargă după griji, refuză părtășia la masa (cea fără prea mult efort) și alege povara.

2. Scuzele omului sunt lucruri bune în sine, de cele mai multe ori justificate, dar toate au ceva în comun: pun mai presus de Dumnezeu toate grijile acestei lumi! (ogorul reprezintă averea, boii reprezintă munca sau cariera, căsătoria reprezintă relațiile cu ceilalți). „Doamne, n-am timp…”, „Mai târziu, când voi fi mai liber…”, „Duminica e singura mea zi…” și pot continua deoarece scuze putem găsi pentru a masca adevărul, față de oameni, dar față de Dumnezeu?? Dacă Dumnezeu (care știe toate ce sunt în inima omului) ar bate astăzi la ușa vieții mele, ce scuză aș mai avea?

3. Mântuirea nu e garantată de simplul fapt că suntem pe lista de invitați la cină! Nu e de ajuns doar atât, să nu ne lăsăm înșelați! Dumnezeu nu ne constrânge, nu ne vrea cu forța să luăm parte la Cină pentru că nu și-ar împlini rostul: bucuria comuniunii! Însă putem vorbi de o insistență a iubirii Sale față de noi… Consecința neparticipării la Cină nu e pedeapsa! Nu suntem pedepsiți de Dumnezeu! Cea mai mare durere pe care o va simți omul e când va conștientiza că a pierdut comuniunea, a pierdut statutul de invitat din nepăsare, din ignoranță, pentru că el a ales așa! (Pr. Șușu Ioan Vasile)