Oraşul Dorohoi, după un jurnal de statistica oficială din anul 1900, arăta astfel:„Dorohoiul – capitala judeţului – avea, după recensământul făcut, o populaţie de 12.701 locuitori, dintre care 6.590 bărbaţi şi 6.111 femei”.
După familie, populația aceasta se compunea din 3.532 capi de familie, şi anume: 3151 capi de familie bărbaţi, şi 381 capi de familie femei. Restul de 9.169 locuitori erau persoane sub diferite titluri, dintre care iarăşi 3.439 bărbaţi şi 5.730 femei.
După vârstă, populația oraşului Dorohoi era astfel:
copii, până la vârsta de 7 ani împliniţi, erau 2.613, dintre care 1.347 băieți şi 1.266 fete.
copii cu vârsta cuprinsă între 8 și 14 ani erau 1.997, şi anume: 1.007 băieţi şi 990 fete.
tineri cu vârsta cuprinsă între 15 și 20 ani erau 1.564, dintre care 652 băieți şi 912 fete.
locuitori cu vârsta cuprinsă între 21 și 40 ani împliniţi erau 4.141, dintre care 2.366 bărbaţi şi 1.781 femei.
locuitori cu vârsta cuprinsă între 41 și 70 ani împliniţi erau 2.188, dintre care 1.096 bărbaţi şi 1.092 femei.
locuitori cu vârsta peste 70 ani împliniţi, 192 dintre care 122 bărbaţi şi 70 femei.
După cetăţenie, populația oraşului Dorohoi se împărțea astfel:
locuitori de cetăţenie română erau 5.202 , dintre care 2.865 bărbaţi şi 2.337 femei.
locuitori supuşi protecţiilor străine erau 533, dintre care 255 bărbaţi şi 278 femei.
locuitori nesupuşi nici unei protecţii erau 6.996, dintre care 3.470 bărbaţi şi 3.496 femei.
După starea civilă, oraşul Dorohoi avea:
persoane necăsătorite erau 7.687, dintre care 4.296 bărbaţi şi 3.392 femei.
căsătoriţi erau 4.197 locuitori, dintre care 2.119 bărbaţi şi 2.078 femei.
văduvi erau 761 de persoane, dintre care 157 bărbaţi şi 604 femei.
persoane divorţate erau 56, dintre care 19 bărbaţi şi 37 femei.
După educație, populația Dorohoiului se împărțea astfel:
locuitori cu ştiinţă de carte erau 3.485, dintre care 2.448 bărbaţi şi 1.397 femei;
locuitori care nu ştiau a citi şi a scrie erau 8.856, dintre care 4.142 bărbaţi şi 4.714 femei.
După religie, Dorohoiul avea:
locuitori ortodocşi erau 5.415, dintre care 2.964 bărbaţi şi 2.451 femei.
locuitori catolici, protestanţi, luterani, calvini, etc., erau 375, dintre care 183 bărbaţi şi 192 femei.
locuitori mahomedani erau 6 bărbaţi,
locuitori armeni erau numai 2, şi anume, 1 bărbat şi o femeie.
locuitori israeliţi erau 6.903 şi anume: 3.436 bărbaţi şi 3 467 femei.
Această statistică ne prezintă dintr-o anumită perspectivă cum arăta orașul nostru acum 125 de ani. Ar fi binevenită o comparație cu ceea ce are astăzi Dorohoiul…
De curând s-au împlinit 110 ani de la mutarea la cele veșnice a unui preot din zona Dorohoiului, despre care am aflat recent dintr-un articol din presă. Pe lângă slujirea de preot, a desfășurat o activitate deosebită ca zugrav sau pictor de biserici, domeniu în care a avut un rol determinant, de aceea voi evoca în continuare câteva aspecte referitoare la această personalitate, care ne face mândri că este originar de pe aceste meleaguri.
În satul Cristineşti din ținutul Dorohoiului trăia o văduvă cu mai multi copii. Unul din ei, Vasile, născut în anul 1857, intră în Seminarul de la Mănăstirea Socola pe când avea vârsta de optsprezece ani (1875). În şcoală uimi toată vremea pe colegi cu înclinarea sa pentru desen, deşi avea un profesor aşa de ”nepricepător” că în clasa a treia îi dădu „media 5 la caligrafie şi desen”.
După terminarea „cursului de gradul întâiu”, este hirotonit preot pe seama satului Rădăuți-Prut, alipindu-şi sufleteşte pe poporeni, mai ales cu darul duhovniciei, „sărind la orice nevoie, în orice vreme, şi mulțămindu-se cu ce da Dumnezeu”.
Dar părintele Vasile primise de sus un talant pe care nu vrea să-l îngroape. De aceea în anul 1886 cere şi dobândeşte de la înțelegătorul Mitropolit Iosif Naniescu, o biserică în Iaşi, ca să poată studia mai departe. Şi aşa, cu ajutorul modest al patrafirului, îmbărbătat de o soție pricepătoare – preoteasa Aglaia, care trece la Domnul în anul 1893, lăsându-i doi copii mici – studiază preotul Vasile Damian şase ani în şcoala de Belle-Arte de la Iaşi. Profesorii sunt încântați de acest preot care face „progrese”, lucrează „cu foarte multă silință”, are „purtare foarte bună” şi dobândeşte mențiuni, medalii şi laude. Mitropolitul Iosif, mulțumit de acest preot înzestrat, îi dădu binecuvântarea în anul 1898 să picteze biserici.
Preotul-pictor Vasile Damian nu-şi găsește de la început drumul. Bisericile cele dintâi pictate de el, la Fârțănești-Covurlui, unde are judecată, şi la Dochia-Neamţ, sunt cu „oloiu”, după moda de atunci, de influență apuseană.
Lămurirea lui vine treptat, după ce se mută la București, în anul 1894. Băgase de samă el, preotul cu pregătire bisericească și cu citire neîntreruptă, că pictura de atunci a bisericilor nu se potrivește nici cu vechea noastră zugrăvitură și nici nu era după canonul erminiei ortodoxe. Sfinţii n-au avut nici muşchi de atleţi și nici fețe îmbujorate. În biserică nu se cade să vezi, ca în muzee, tablouri în rame, copiate după maeștrii Renașterii. Și apoi această pictură apuseană, realistă, în ulei, se înnegrește și cade; pe când chipurile și vopselile din vremea strălucitului Petru Rareș odihnesc și azi, după veacuri, ochiul și îndeamnă sufletul la meditaţie. Păcat era că un Tătărăscu și alţii după el au cioplit vechea zugrăveală și au pictat în ulei, după moda italiană, tablouri religioase, care au stricat gustul poporului şi ne-au abătut din calea cea veche și adevărată.
El, preotul Vasile Damian, nu va mai picta, ci va zugrăvi biserici. Pe tencuială proaspătă, cu vopseli de pământ, va zugrăvi în culori nici prea vii, dar nici prea stinse, după chipul vechilor zugrăveli din vechi biserici. Vopselile vor intra în zid, se vor usca odată cu el și nu vor mai ieși niciodată. Când vei vrea să le ștergi de fum și de praf, ele se vor ivi tot așa de proaspete ca și când le-ai fi întins atunci. Ca și în vechile biserici, sfinții vor fi secătuiţi de post și de rugăciune, căci sfântul n-a dus trai îmbuibat. Sfântul ortodox este un simbol al vieţii creștine, disprețuitoare de bunurile pământești. La Sfânt să te uiți cu ochii sufletului, nu ai trupului. Iar, cum zugrăvitura este Sfânta Scriptură a necărturarului, nu se cade, după vechiul canon, să fie în biserică numai câteva tablouri, ci toată Sfânta Scriptură și toată istoria creștină să se găsească acolo, scrisă în culori, deci multe scene, multe chipuri; iar unde nu-i loc destul, să umpli cu podoabe: cruci, buciumi de viță cu lăstari și cu struguri, flori, stele, chiar și păsări pigulind din roduri: să nu rămâie un locușor neîmpodobit.
Și, când preotul Vasile Damian a fost pătruns de acest adevăr, nu l-a mai putut abate nimeni din calea lui. Însă ușor nu i-a fost. Credincioșii și chiar preoţii se obişnuiseră cu vechea pictură apuseană și nu pricepeau pe acest apostol „învechit”. „Prea sunt slabi sfinții, unii sunt și strâmbi” era răspunsul la arătările lui Damian. Iese din contractul cu biserica Vergu (1901) că lumea nu credea în drumul nou al lui. I-a trebuit bietului om să garanteze cu tot ce avea că tencuiala lui – cioplia tencuiala uscată și dădea alta proaspătă – nu va cădea timp de douăzeci de ani. I-a trebuit să scrie că va lucra aşa cum era zugrăvit din vechime în pridvoarele de la Stavropoleos și Negustori. I-a trebuit să aducă mărturia specialiștilor Lecomte du Noüy, Gabrielescu și Mincu că lucrul lui este bun și în duh ortodox.
La urmă, a biruit părintele Vasile Damian, cắci lupta cea bună se lupta. Găsește și el de lucru. Însemnăm câteva biserici zugrăvite de el în București: Vergu, Sfinţii Voevozi, Tei, tâmpla de la Brezoianu, Boteanu; schitul Stânișoara în Argeș, biserica Cernădia în Gori, biserica Tansa în Vaslui, trapeza de la Sinaia. Lucrează cu vestitul arhitect Mincu la Stavropoleos, unde, nu știu din ce pricină, i s-au prelins chipurile. I se cer oferte în diferite părţi. Este însărcinat să refere asupra unor biserici pictate. Studiază pictura Mitropoliei din București și înaintează un memoriu cuminte alcătuit.
Preot credincios și bun român, părintele Vasile Damian era mâhnit când vedea că icoanele țăranilor noștri sunt lucrate de străini în duh greșit și cu pisanii neînţelese. De aceea cere el și dobândește de la Sfântul Sinod să lucreze icoane și iconițe după modele vechi, care, tipărite, să se împrăștie în popor. Le cunoaștem cu toţii aceste icoane; unele sunt lăudate chiar de oameni cu gusturi subţiri. Ele au înlocuit atâta marfă rusească proastă. Cât bine ar face Biserica noastră dacă le-ar reproduce în număr mare și le-ar răspândi cu preţuri mici! Până când vom putea avea altele mai costisitoare, să nu le părăsim pe acestea, foarte bune, ale preotului Vasile Damian! Pentru Sfântul Sinod mai lucrează el și la împodobirea cu iconiţe și cu vignete a cărţilor bisericești. Cartea de Rugăciuni dăruită prinţului Carol când împlinise șapte ani (1899) este împodobită de el. Regele Carol l-a decorat pentru aceasta.
Artiștii au inimă bună – și artist era părintele Damian. Se încredinţase el că „geniile și talentele sunt comoara unui neam și că neglijarea lor este o mare pierdere”. De aceea el, copilul din sat depărtat, se gândește la atâtea talente care vor fi mucezând în bezna satelor, neajutate de nimeni, și înfiinţează o societate de ajutor și sprijin a copiilor talentaţi (1913). Să fie acești copii culeși și crescuţi cu grijă prin școli, până ajung la desăvârșire. Lumea să-i ajute, să și-i facă copii de suflet, „pentru că omul nu trebuie să-și îngăduie a trăi ca să consume numai, ca orice ființă sau să îngrașe pământul ca orice plantă”. Nu știu dacă societatea lui o fi trăit, cum nu știu dacă asociaţia, planuită întâi cu Schitul Icoana și apoi cu arhitectul Vladimir Mironescu, pentru răspândirea de tablouri religioase și naţionale o fi luat fiinţă. Mai plănuia și o societate pentru cultivarea, sprijinul și răspândirea artelor în Țara Românească.
Era şi scriitor, cu înclinări naţionaliste. Anumite pretenţii ale unui neam care a măturat, mai ales în Moldova lui, viața economică românească, i-au scos din condei pagini limpezi și calde. Gândirea și-o strângea în aforisme. Unele ne arată pe pictorul cu ochi pătrunzător. „Când privim în ochii cuiva, curiozitatea ne împinge a afla cine locuiește în lăuntrul căminului luminat cu aceste ferestre”.
Muncit o viaţă întreagă, chinuit de văduvie încă din tinerețe, măcinat de aerul rece al bisericilor, se îmbolnăvește de piept și trece către Domnul în ziua de 4 decembrie 1915, în vârstă de 58 de ani, spovedit și împărtășit de părintele Teodor de la Şelari. A murit sărac, în casă cu chirie pe Strada Traian, „căci era mână largă; cine nu cerea nu căpăta bani de la el”. Şapte preoţi l-au prohodit; iar părintele Gheorghe Șerban de la Schitul Măgureanu a cuvântat, spunând despre preotul-pictor Vasile Damian că trupul lui slab a fost purtat de un suflet care i-a dat atâtea puteri, încât, „în timpul cât a trăit, a fost tare ca o piatră, care nu se clatină de nici un cutremur”. În cimitirul Sfânta Vineri se odihnește preotul-pictor Vasile Damian. Lângă el, în 1919, și-a găsit odihna și fiul său, pictorul Emil Damian. Cu iubire de tată și de frate îi îngrijește mormântul Eugenia Damian. Iar noi, preoții, se cuvine să ne amintim mai des de fratele nostru, Vasile preotul, pictorul. Căci el cinul nostru l-a cinstit prin duhul lui smerit, blajin și împăciuitor, iar prin talantul lui a impus iarăși zugrăvirea bisericilor după modele vechi. Să nu uităm că un preot a fost cel ce a început din nou să zugrăvească biserici al fresco, adică pe tencuială proaspătă, crudă, cum se lucra odată – ne mărturisește preotul Popescu Nicolae.
Marți, 2 decembrie, Parohia „Învierea Domnului” din Dorohoi a sărbătorit cel de-al doilea hram, închinat Sfinților Cleopa și Paisie.
La sărbătorirea hramului, invitatul de seamă a fost Preasfințitul Părinte Nichifor Botoșăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, care a oficiat Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, împreună cu un sobor preoți și diaconi, în prezența unui număr mare de credincioși.
Înainte de începerea Liturghiei, Preasfinția Sa l-a hirotesit întru citeț pe Ioan Lucian Clompei. Ioan este absolvent al Seminarului Teologic „Sf. Ioan Iacob” din Dorohoi, promoția 2009 și este dascălul parohiei din anul 2020.
„Dumnezeu, care lucrează prin Sfinții Săi, este aproape de noi”.
În cuvântul de învățătură, Preasfințitul Nichifor a vorbit despre moștenirea spirituală a Sfinților Cleopa și Paisie, doi mari părinți duhovnicești ai Moldovei care au format generații de credincioși și monahi:
„Prăznuim azi pe Sfinții Paisie și Cleopa, ocrotitori ai acestei sfinte biserici, părinți pe care mulți dintre noi i-am cunoscut, le-am sărutat mâna, am fost aproape de ei, le-am ascultat cuvântul și am avut privilegiul să vedem cum lucrează Dumnezeu și în zilele noastre.
Pentru că iată și în zilele noastre Dumnezeu pregătește oameni care să fie reper și călăuză pe cale celor ce-L caută pe el.
O perioadă lungă a comunismului, o perioadă grea, nu găseai o carte, nu erau pe atunci nici telefoane mobile, informația era greu de găsit. Nu găseai o carte de rugăciune, nu găseai o carte de slujbă, nu găseai un cuvânt ca să înveți ce înseamnă slujba Bisericii, ce înseamnă Spovedania, ce înseamnă bună rânduială în biserică. De multe ori, chiar și cei ce veneau la biserică nu știau toate lucrurile acestea în adâncul lor.
Și atunci, cei doi părinți au avut în comun aceasta: pentru cei ce căutau și ajungeau acolo, aduceau cuvânt și i-a pregătit Dumnezeu să fie cuvânt pe înțeles, cuvânt care știa greutatea omului, cuvânt realist care îl punea pe cale.
După Revoluție deja se circula puțin mai ușor, deja se dusese vestea lor. Cerdacul din care propovăduia părintele Cleopa, de multe ori se umplea de oameni care vreau să-i asculte cuvântul și mai ales să-l vadă, să se apropie de el.
Au avut multe în comun cei doi părinți dar și lucruri care îi deosebeau. Părintele Cleopa a mai degrabă astăzi, Părintele Paisie mai degrabă blând, la o primă întâlnire..Amândoi din ținutul Botoșanilor, Părintele Cleopa născut la 10 aprilie 1912, trecut la Domnul în 1998, Părintele Paisie din Stroiești, localități apropiate una de alta. Amândoi aveau să se întâlnească la Mănăstirea Sihăstria, acolo unde și-au dus cei mai mulți ani din viața monahală.
Părintele Clopa dintr-o familie cu zece copii, Părintele Paisie dintr-o familie cu cinci copii, fiind ultimul dintre cei cinci copii, cel mai tânăr.Nici unul, nici altul nu a făcut mult din școala acestei lumi. Părintele Cleopa a intrat în Mănăstirea Sihăstria la numai 17 ani, Părintele Paisie la 24 de ani, dar avea să termine numai ciclul primar. Deși nu au trecut prin școlile acestei lumi care să structureze, care să ordoneze gândirea, amândoi au avut o minte sclipitoare.
Părintele Cleopa o memorie extraordinară și păscând oile la Mănăstirea Sihăstria, și-a folosit cu hărnicie această bogăție intelectuală. A citit mult și a știut să structureze cele pe care le citea, pentru că era acolo o căutare adevărată a lui Dumnezeu.
Cel mai probabil să nu fi plecat la mănăstire, să nu fi primit această chemare pe care Domnul a pus-o în inima lui, el și cu încă doi frați au plecat la mănăstire, celelalți au rămas în lume și au întemeiat familii. Dacă ar fi rămas și el poate că ar fi fost un gospodar bun, un om respectat de cei din jur, dar nu se împlinea această bogăție atât de mare.
Atunci, când Domnul a vestit cuvântul despre primejdia celor bogați care se lipesc de bogățiile lor, «mai lesne este cămilei să treacă prin urechile acului decât bogatului să intre în împărăția cerurilor», ucenicii s-au înspăimântat, înțelegând cât de greu era de primit acel cuvânt și întreabă Sfântul Apostol Petru: «Iată, noi am lăsat toate și am urmat Ție, cu noi ce va fi?».
Ce a lăsat Petru? Năvoadele de pescar, slujba și gospodăria lui, grijile acestei lumi? Într-adevăr că acestea le-a lăsat, dar și siguranța pe care o ai în casa ta, năvodul tău și slujba ta, și încrederea în priceperea cu care ți le chivernisești și ți le rânduiești, o simplitate a unei vieți. Și le-a lăsat pe toate spre a urma lui Hristos.
«Adevărat spun vouă, cel ce a lăsat pentru mine, mamă sau tată sau frați sau surori, sau casă sau pământuri, va luat însutit în lumea aceasta și în cealaltă viață veșnică». S-a împlinit acest cuvânt și în viața celor doi părinți, Paisie și Cleopa. Ce au lăsat? Grijile obișnuite și chivernisirea pe care o aveau în casa lor, oile pe care le pășteau urmând să pască oile din Sihăstria.
Ce-au primit? Bogăția Darului Sfântului Duh și încredințarea că Dumnezeu lucrează în viața lor. Și mai mult decât încredințarea, participarea la Tainele și minunile pe care Dumnezeu le-a arătat și au încredințat și au instructat și ei de alții. Dumnezeu i-a îmbogățit și i-a arătat oameni formatori și povățuitori ai celorlalți.
Părintele Cleopa ajungând stareț al Mănăstirii Sihăstria după o viață trăită cu simplitate prin păstorirea oilor, dar în ascuns, neștiut, hrănindu-și inima cu cele pe care le citea și le agonisea, cu rugăciunea cea stăruitoare.
Părintele Paisie a fost la mănăstirea Cozancea, hirotonit după 21 de ani de la intrarea în mănăstire, a intrat la 24 de ani, avea să fie hirotonit preot, a fost pentru o perioadă egumen al Mănăstirii Cozancea.
Dacă Părintele Cleopa – om al rânduielii și al acriviei – a dus ani îndelungați, sarcina stăreției Mănăstirii Sihăstria și a Mănăstirii Slatina, Părintele Paisie, la scurt timp, avea să lase grijile stăreției și să se dedice cu totul duhovniciei, mergând la Mănăstirea Sihăstria, iar mai târziu la Sihla.
Asprimea Părintelui Cleopa era de fapt o siguranță pe care o avea din întâlnirea cu Domnul și din respectarea bunei rânduieli a Bisericii și a Canoanelor. O siguranță pe care o transmitea, o siguranță de care avem nevoie! De multe ori nu cauți medicul cel mai blând, ci medicul care știe cel mai bine profesia lui, cel care știe ce înseamnă operația, ce înseamnă boala. Nu caut medicul care să îmi îngăduie să beau alcool în continuare, dacă ficatul meu este obosit și bolnav, ci medicul care să aibă curaj să spună: «dacă mai bei alcool, vei muri!». Acesta era Părintele Cleopa… Era medicul care știa să spună ce este potrivit pentru tine. Dacă la întâlnirile pe care le avea pe terasă, stabilea direcțiile generale, la Spovedanie, fiecare în parte se apleca cu un realism și cu mângâiere asupra credincioșilor pentru a-i povățui pe fiecare după puterea lor.
A trecut la Domnul în 1998, după o viață în care toată agonisirea lui a fost o agonistită duhovnicească. Ca stareț și povățuitor de oameni, nu s-a împovărat cu cele materiale ale acestei lumi ci toată grija lui a fost spre povățuire, spre ascultare în mănăstire, îndemnând cu răbdare și cu realism.
Părinte Paisie, ca duhovnic, cu multă blândețe, cu multă răbdare, îndemna pe cei care veneau cu rugăciuni. Îmi povestea o maică de la Mănăstirea Agapia că nu o dată i-a fost dat să vadă duhul profetic al părintelui. Pornise seara târziu de la Mănăstirea Agapia, era zăpadă, mergea pe întuneric, de la Agapia până la Sihla – 8 km. A făcut vreo 3-4 ore mergând și ajunsese aproape de ora două la Sihla și se gândea unde va sta și ce va face, pentru că nu îndrăzea la acea oră să meargă la chilia părintelui. Și mare i-a fost mirarea să-l vadă pe Părintele Paisie, așteptându-i, și spunându-le: «Unde ați fost atâta timp, că n-am putut să dorm din cauza voastră? Nu vă mai porniți pe-un drum ca acesta căci iată nu îmi dă Dumnezeu să dorm, ci să vă aștept și să vă port de grijă!».
Părinți diferiți… unul mai degrabă blând, unul mai degrabă pornit spre toți, gata să preia greutatea celuilalt și să-i dea cât mai puțin de dus. Celălalt, mai degrabă om al rânduielii, om care să-ți arate clar cum trebuie să lucrezi cu tine însuți. Și unul și altul, insuflați de același Duh, de aceași dorință de a se mântui cei care veneau la el. Și unii și alții, cunoscându-se, în slujire fiind prieteni și legați de o prietenie adânc duhovnicească.
I-am cunoscut pe acești părinți… Ne minunăm cum formează Dumnezeu oameni în jurul nostru și ni-i dă aproape, spre mângâiere și povățuire.
Dacă cel ce s-a sfințit pe el, precum Părinții Paisie și Cleopa, dacă cel ce s-a sfințit pe el îl vedem binevoitor, îngrijorat de cel ce a venit la el, dacă te-a pune pe cale, dacă te-a mângâia, dacă i-a dat cuvânt de întărire și de nădejde, acesta, este înțelesul că Dumnezeu cu atât mai mult, Dumnezeu, care lucrează prin Sfinții Săi, este aproape de noi, cu grija, cu mângâierea, cu nădejdea. Dacă Dumnezeu i-a sfințit pe ei și ni i-a pus ca pildă de urmat în această viață, Dumnezeu ne arată cât de aproape este de noi. De aceea ne-a și învățat Domnul Hristos să-L numim «Tatăl nostru».. Nu «Stăpânul nostru», deși este! Nu «Domnul nostru», deși este! Ci «Tatăl nostru» pentru că asemenea unui tată se apleacă spre noi, știe drumurile noastre, știe nevoile noastre…
Doar atunci nu lucrează Dumnezeu în viața noastră, când vede împotrivire, când vede îndreptățire de sine, când vede necinste, când vede încrâncenare, dar atunci când vede bunăvoință, atunci când omul caută, Dumnezeu îi arată Calea, îi face lesnicioasă calea spre Împărăția Cerurilor. De aceea ne și apropiem de sfinți cu această bucurie și cu această încredințare, că fiind purtători de Dumnezeu ei înșiși, asemenea lucrează în viața oamenilor: cu mângâiere, cu întărire și cu Lumină pe Cale.
Să ne ajute Dumnezeu, ca și în ziua de astăzi, să mulțumim lui Dumnezeu pentru Sfinții Săi pe care ni i-a pus pe cale, să-i cinstim, să-i chemăm în rugăciune și să ne bucurăm de ei și să le cerem mijlocire!”.
La finalul Sfintei Liturghii, părintele paroh Munteanu Ciprian a ținut un cuvânt în care a mulțumit lui Dumnezeu pentru binecuvântarea trimisă peste această biserică și peste toți cei prezenți: „Mulțumim bunului Dumnezeu pentru aceste dar al rugăciunii, mulțumim lui Dumnezeu pentru faptul că ne-am bucurat astăzi de prezența Preasfinției Sale și a colegilor preoți care au slujit și a dumneavoastră celor care v-ați făcut timp și ați venit să ne rugăm în această sfântă biserică și să mulțumim Domnului pentru toate care au fost revărsate asupra noastră și în cinstea Sfinților Cuvioșilor noștri Paisie și Cleopa de la Neamț, ocrotitorii acestui paraclis.
Și noi, ca și mângâiere, Preasfinția voastră, avem o icoană de suflet zugrăvită în Sf. Munte Athos, icoana Axion Estin – Cuvine-se cu adevărat – pe care în momentul în care am adus-o aici, am simțit bucuria și prezența Maicii Domnului. Vă dăruim din partea noastră o icoană, care este o copie fidelă a acesteia pe care noi o avem, ca să aveți amintire și să ne purtați cu drag în rugăciune”.
Această frumoasă zi va rămâne în amintirea tuturor enoriașilor și a tuturor celor care au participat, 2 decembrie 2025 fiind ziua și anul în care dorohoienii i-au cinstit pentru întâia oară pe cei doi Sfinți Cuvioși Cleopa și Paisie ca și ocrotitori ai aceste bisericii și ai aceste parohii.
Slova Creștină de Dorohoi 