Categorie: Referate

Prima monografie a Șendriceniului

„În anul 1923 am luat iniţiativă editării unei broşuri cu istoricul acestui loc. Între mine şi renumitul slavist Gh. Ghibănescu s-a purtat o corespondență fructuoasă, iar rezultatul datelor pe care le-am furnizat a fost apariţia volumului Șendricenii, sub semnătura acestuia”… Această mărturisire aparține profesorului Constantin N. Iancu – întemeietorul și directorul Școlii Normale de la Șendriceni – cel care face așadar primele demersuri pentru a se scrie o monografie a Șendriceniului. (Prof. Ghibănescu Gheorghe – autorul monografiei)

Ghibănescu Gheorghe (1864-1936) – istoric de renume al țării, filolog, membru al Academiei Române, senator.

A elaborat numeroase studii istorice de localități (Iași, Vaslui, Drânceni, Ferești, Roșiești ș.a) și despre personalități istorice (Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Mihail Kogălniceanu, Al. I. Cuza ș.a) publicate în diferite reviste ale vremii („Arhiva societății literare din Iași”, „Gheorghe Lazăr”, „Sara”, „România Ilustrată” ș.a.). A editat revistele istorice „Theodor Codrescu” și „Ioan Neculce”.

Impresionantă este seria de studii și documente „Surete și izvoade”, apărută în nu mai puțin de 25 de volume, între 1906-1929 și care cuprinde peste 70 000 de documente. Prof. Ghibănescu este autorul a trei monografii care privesc zona Dorohoiului și anume: Monografia orașului Dorohoi (1924), Monografia Șendriceniului (1925) și Monografia Pomârlei (1929).

Epistola autorului

În loc de prefață, autorul a scris o epistolă prin intermediul căreia se arată recunoscător față de toți cei care au ajutat la apariția acestui volum:

„Iubite domnule Iancu,

Ai prilejuit pentru literatura istorică, în genere, și în special pentru povestea moșiei Șendricenilor, unde se află așezată Școala Normală, pentru care ți-ai închinat toată vlaga tinerețelor dumitale, un monument nepieritor, care va sluji de pildă și altora. În lucrarea ce am consacrat-o pentru cunoașterea urzirei vieții românești pe văile apelor Lăbușcăi, a Buhaiului și a Ghiliei, mi-ai dat îndemnul de a lega pe baza documentelor istorice, o poveste adevărată, care arată câte energii vechi românești s-au perindat la valorificarea rodului pământului, unde azi se înalță așa de mândră Școala Normală, ce ești chemat a o conduce cu vrednicie, ca unul care ai fost factorul principal la urzirea ei și primul ei director. Așezământul nou ce-l conduci își va lega povestea sa în viitor cu numele tău, după cum, satul Șendricenilor își leagă povestea de întemeietorul său, Șendrică din neamul Tolocico, care arată că a păstorit și condus averile sale hrănite în jurul Ozerului Dorohoiului, de care și-a legat numele în satul de mai apoi Șendricenii, iar dumneata vrednic apostol sufletesc al neamului, ai pus bazele acestui așezământ de cultură românească, ce slujește puternic la reînvierea sufletului românesc la masele mari naționale din încercatele regiuni ale raialei Hotinului și ale părților de miază noapte ale Bucovinei de peste Prut, din ținutul vechi al Cernăuțiului, dinspre Pocuția lui Alexandru cel Bun și a Mușatinilor, așa de copleșite de năvalnicile și înstrăinătoarele colonii de ruteni.

Eu am reînviat povestea pământului românesc; tu reînviezi sufletul românesc, în acest fericit și încântător colț al țării. Mulțumesc prin tine comitetului școlar al Școlii Normale, care s-a grăbit să ajute cu banii săi la publicarea acestui volum, o verigă prețioasă din lungul șir de volume ale Suretelor mele. Iar tu primește din partea mea ca coleg și moș, îmbrățișări de adâncă iubire, ce-ți păstrez.Huși, 30 iulie 1925”.

100 de ani de la apariția monografiei

Publicarea monografiei a fost facută sub auspiciile Comitetului școlar al Școalei Normale de învățători „Alexandru Vlahuță” din comuna Șendriceni (Dorohoi), lucru menționat și pe pagina de titlu.

Volumul a fost intitulat „Surete și Izvoade (vol. XIV). Șendricenii – Dorohoi” și a văzut lumina tiparului la editura Atelierele Zanet Corlățeanu din Huși, în anul 1925.

Dorohoiul și ridicarea Bisericii Ortodoxe la rangul de Patriarhie

Sunt clipe sfinte în viața popoarelor când cele lumești trebuie să muțească și să ne bucurăm cu toții de măreția evenimentului. Astfel este ridicarea Bisericii noastre la rangul de Patriarhie.

Cu ocazia unui mare eveniment bisericesc național – ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie în data de 4 februarie 1925 – dl. Gh. Gh. Burghele, fost primar și senator de Dorohoi, în calitatea sa de președinte al Ateneului Român din Dorohoi, în numele înaltei instituții pe care o prezidează a adresat o scrisoare Înaltpreasfinției Sale Mitropolitul Pimen al Moldovei și Sucevei.

În anul 1925, luna februarie, ziua 22, ziarul „Cuvântul Țăranilor” – o publicație ce aparținea unei alte formațiuni politice a vremii – reușește a lăsa deoparte o clipă deosebirile de credință politică care-i despart de dl. Burghele și astfel dă publicității această scrisoare pentru toți românii fără deosebire:

Înalt Prea Sfinte,

Cu bucurie am luat cunoștință, că Biserica noastră română creștin-ortodoxă va fi ridicatǎ la rangul de Patriarhie (n.r. e deja ridicată). Necontestat cǎ Biserica noastrǎ avea acest drept, drept care trebuie reînviat fiindcǎ nu se poate stinge. Dreptul celor sfinte nu se prescrie niciodatǎ, ori prin câte greutǎţi şi prefaceri ar trece țara. Şi din punct de vedere politic și din acel istoric, aceastǎ demnitate se cuvine Bisericii noastre, care este cea mai importantǎ din tot Orientul.

Din nenorocire, noi, românii, am trecut prin timpuri triste vitrege, care au avut influență nu numai în ce privește treburile politice dar și asupra Bisericii, așa cǎ cei din Constantinopol, profitând și abuzând, nu le-a fost greu să se amestece și în treburile Bisericii.

Asa, între altele, ori de câte ori oficia un Mitropolit ori un Arhiereu, întâi și înainte de toți pomenea pe Patriarhul cutare… al Constantinopolului. Arhiereilor noştri, la hirotonisire, li se impuneau titlurile unor sate de prin Grecia ca Sevastias, Sinadon, etc.

Am rǎbdat. Am luptat pânǎ ce timpurile s-au schimbat în bine. Descendenții lui Mircea, Ştefan și Mihai, au cucerit dreptul nostru cu sabia. Drepturile noastre le cucerim încetul cu încetul și mai ales de la Unirea Principatelor încoace. Legea din 17 decembrie 1863, pentru secularizarea averilor mănăstirești, averi a căror destinație era alta decât aceea ce le o dăduse în urmă uzurpatorii, a fost primul gest de emanicipare a țǎrii și Bisericii noastre.

Imediat dupǎ aceasta urmeazǎ Decretul din 6 decembrie 1864, „Pentru înființarea unei Autoritǎți Sinodale centrale pentru afacerile religiei române“. Astfel că, de acum înainte, Biserica română devine de sine stǎtǎtoare. Cu aceastǎ ocazie, să nu uităm pe inițiatorii acestei mari reforme: Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu şi C. Negri, acești ilustri și vrednici români care au avut curajul sǎ înfrunte amenințǎrile unor puteri care ne stǎteau cu totul împotrivǎ. Odată drumul deschis, lesne a fost conducǎtorilor țǎrii sǎ fǎureascǎ legea din 19 decembrie 1872, pentru alegerea Mitropolitilor și episcopilor și constituirea Sfântului Sinod.

Acum, când statul nostru s-a mărit și s-a consolidat, în primul loc suntem datori a da Bisericii noastre și strălucirea și prestigiul la care are drept. Nu mǎ îndoiesc, că acest mare act cu conlucrarea tuturor stâlpilor țării: M.S. Regele, Sfântul Sinod, Corpurile Legiuitoare, Guvernul și tuturor fiilor binecredincioși ai Bisericii noastre în curând va deveni fapt îndeplinit (n.r. a devenit), care va străluci, alǎturi cu marele aşezăminte ale țǎrii.

Sunt al Înalt Prea Sfinției Voastre devotat fiu sufletesc.

Gh. Gh. Burghele

Președintele Ateneului Român din Dorohoi și al comitetului școlar al Seminarului Teologic Ortodox „Pimen Mitropolitul” din Dorohoi.

Trebuie menționat faptul că avocatul Gh. Burghele este, prin intermediul acestei scrisori, reprezentantul dorohoienilor, subliniind astfel că evenimentul din februarie 1925 a adus bucurie românilor de pretutindeni, inclusiv și celor din acest colț de țară.

Sfânta Liturghie pentru viața comunitară, religioasă și laică

      

Sfânta Liturghie
Paraclisul Seminarului Teologic ”Sf. Ioan Iacob”-Dorohoi
Sfânta Liturghie pentru viața comunitară, religioasă și laică este un exemplu de trăire duhovnicească în comunitate!

        Pe Hristos să-L privim ca pe prietenul nostru. Este prietenul nostru. O adevereşte El Însuşi când zice: Voi sunteţi prietenii Mei…( Ioan 15,14). Ca la un prieten să ne uităm şi să ne apropiem de El. Cădem? Păcătuim? Să alergăm la El cu iubire şi încredere; nu cu teamă că o să ne pedepsească, ci cu îndrăzneala pe care ne-o va da simţirea de prieten. Să-I spunem: „Doamne, am făcut-o, am căzut, iartă-mă!”. Dar în acelaşi timp să simţim că ne iubeşte, că ne primeşte cu gingăşie, cu iubire, şi ne iartă. Să nu ne despartă păcatul de Hristos. Când credem că ne iubeşte şi Îl iubim, atunci nu ne simţim străini şi despărţiţi de El nici când păcătuim. Ne-am încredinţat de iubirea Lui şi, oricum ne-am purta, ştim că ne iubeşte.

          Dacă Îl iubim cu adevărat pe Hristos, nu există teama de a pierde cinstirea pe care I-o dăm. Pe aceasta se sprijină cuvântul Apostolului Pavel: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea…Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa…nici înălţimea, nici adâncul…nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.“ (Rom.8,35 şi 38-39) Este o legătură înaltă, unică, legătura sufletului cu Dumnezeu, pe care nu o desface nimic şi nici nu o înfricoşează, nici nu o clinteşte nimic.

         Fireşte, Evanghelia spune în cuvinte simbolice despre cel nedrept că se va afla acolo unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor, căci departe de Dumnezeu aşa este. Şi dintre părinţii trezvitori ai Bisericii, mulţi vorbesc despre frica morţii şi despre iad. Spun: „Să ai necontenit pomenirea morţii“. Aceste cuvinte, dacă le cercetăm adânc, nasc frica de iad. Omul, străduindu-se să fugă de păcat, cugetă la acestea, aşa încât sufletul său să fie stăpânit de frica de moarte, de iad şi de diavol.

         Pe măsură ce înaintăm, ne dă şi Evanghelia să înţelegem că Hristos este bucuria, adevărul, că Hristos este Raiul. Precum spune Evanghelistul Ioan: „În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire“ (1 Ioan 4,18). Străduindu-ne prin frică, încet-încet intrăm în iubirea lui Dumnezeu. Se duce atunci tot iadul, se duce frica, se duce moartea. Ne îngrijim numai de iubirea lui Dumnezeu. Facem totul pentru această iubire. Tot ceea ce face mirele pentru mireasă.

         Mântuirea sau împlinirea destinului omului nu este un act unilateral: întrucât și Dumnezeu și omul sunt persoane, desăvârșirea acestuia din urmă nu se poate realiza în mod autonom, în izolare de Dumnezeu, ci numai în unire cu El.  Piatra din capul unghiului este Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, Care a unit în sine firea dumnezeiască și firea omenească, pentru ca umanitatea să devină părtașă dumnezeirii biruind stricăciunea și moartea. Dar „Hristos nu este un simplu eliberator care, după eliberare, îi lasă pe oameni singuri, încredințându-le învățătura lui înțeleaptă. Într-un mod mult mai radical, El creează pentru ei un nou spațiu de viață. Iar acest spațiu este chiar trupul Său”, Biserica. În spațiul Bisericii, Hristos își extinde prin Duhul Sfânt lucrarea Sa mântuitoare în fiecare credincios. „Porțile” prin care pătrunde în creație harul dumnezeiesc mântuitor sunt Sfintele Taine.

         Participarea la viața liturgică presupune împărtășirea de harul dumnezeiesc prin întâlnirea personală cu Dumnezeu. Prin toate rugăciunile, citirile, rânduielile, slujbele, în centrul cărora se află Dumnezeiasca Liturghie, omul este așezat în relație directă cu Dumnezeu, primind puterea de a se întări în noua viață câștigată prin Botez. Atmosfera liturgică este cea care îl introduce și îl angajează pe om în evenimentele istoriei mantuirii. „În fiecare an, în fiecare săptămână, dar și în fiecare zi, Biserica sărbătorește sinoptic întreaga taină a iconomiei lui Dumnezeu pentru mântuirea și înnoirea lumii”.    Fiecare slujbă a Bisericii reprezintă o participare la un anumit eveniment al istoriei mântuirii, prin urmare, un prilej de întâlnire directă cu Dumnezeu.