În după-amiaza zilei de 2 februarie, membrii Corului „Ecclesia” al Protopopiatului Dorohoi au participat la un pelerinaj la Mănăstirea Cozancea, unul dintre cele mai vechi așezăminte monahale din nordul Moldovei, cunoscut pentru liniștea și frumusețea locurilor, dar și pentru legătura sa cu marii nevoitori ai credinței ortodoxe.
Pelerinajul a avut loc cu binecuvântarea Părintelui Stareț Cleopa Străchinariu, primirea grupului, prezentarea istoricului mănăstirii și îndrumarea pelerinilor fiind făcute de ierodiaconul Nicodim, care, cu blândețe și disponibilitate, a oferit explicații privind viața monahală și importanța acestui așezământ. După momentul de primire, membrii corului s-au închinat în biserica mare a mănăstirii, unde au săvârșit Paraclisul Maicii Domnului la icoana făcătoare de minuni, cunoscută pentru faptul că la ea a primit vindecare, în copilărie, Cuviosul Părinte Cleopa de la Sihăstria. Slujba a fost înfrumusețată de cântarea membrilor corului, care au adus prin glasurile lor un plus de solemnitate momentului de rugăciune. La finalul Paraclisului, Corul „Ecclesia” a intonat câteva cântări psaltice în cinstea Maicii Domnului, ca semn de mulțumire pentru ajutorul și ocrotirea primite. Corul protopopesc este dirijat de domnul profesor Sarafim Răzvan Gabriel, responsabil de formarea cântăreților bisericești în cadrul Protopopiatului Dorohoi, iar pe parcursul pelerinajului grupul a fost coordonat de părintele misionar Bogdan Mihai, din cadrul aceluiași protopopiat. Programul a continuat cu o drumeție prin pădurea Cozancei, avându-l drept călăuză pe ierodiaconul Nicodim, care a oferit explicații la popasurile făcute pe traseu. Drumul a condus pelerinii spre Poiana Sfinților, loc de reculegere pentru sfinții nevoitori din vremurile de altădată, cunoscut ca fiind iubit și de Sfântul Cuvios Paisie de la Sihăstria. Ajunși la paraclisul ridicat în ultimii ani în acest loc binecuvântat, membrii corului au săvârșit Acatistul Sfinților Cuvioși Paisie și Cleopa de la Sihăstria, încheind astfel programul pelerinajului. Pelerinajul Corului „Ecclesia” la Mănăstirea Cozancea a fost organizat ca mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru activitatea desfășurată în anii trecuți și ca un moment de întărire pentru noile proiecte culturale ale Protopopiatului Dorohoi, oferind participanților prilejul de a se apropia mai mult de viața liturgică și de tradiția Bisericii. (Pr. Marcel Albu-Parohia„Nașterea Maicii Domnului” Saucenița)
Haralambie Gh. Morărașu a văzut lumina zilei în data de 11 februarie 1866 (după unele informații 1867).
După ce a absolvit 7 clase seminariale, a fost hirotonit diacon în ziua de 2 aprilie 1892 pentru biserica catedrală a orașului Botoșani cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” (Uspenia).
După 8 ani de slujire ca diacon, primește hirotonia întru preot pe seama bisericii „Sf. M. M. Dimitrie” tot din acest oraș în ziua de 3 septembrie 1900. Apoi este numit paroh cu decretul Mitropolitului Moldovei și Sucevei nr. 2007 din 16 Septembrie 1900.
Cine este părintele Haralambie? Răspunsul parțial îl găsim într-un articol scris de Pr. Hodoroabă Nicolae: „Un om de statură miilocie, cu barba rară și sură, puţin pleșuv, cu privirea liniștită, aproape sfioasă. Botoșănean prin naștere, el a iubit mult acest oraș cu trai patriarhal, cu clădiri solide și grădini frumoase… Acolo, el avea parohia cu poporănii care îl apreciau și îl stimau. Era hotărât să nu se despartă de cuibul său drag, din care a văzut zburând ca pe niște pui, pe cei trei copii ai săi, ajunşi azi în situaţii frumoase: doi ofiţeri și un profesor. Nu a râvnit alt oraș, și ca dovadă e faptul că a trăit acolo până la al 57-lea an al vieții”.
„Era un iubitor al cărții. După multă muncă și în vârstă fiind – își luase doctoratul în Teologie la Facultatea din Cernăuți. De acest titlu însă el n-a făcut caz în viață. A fost un tată model, căci de tânăr rămănând văduv, a crescut singur copiii, sporind cu grijile și cu dragostea către dânșii, pentru ca ei să nu simtă din cale afară de mult, lipsa inimei de mamă”.
Preotul Haralambie – Arhimandritul Silvestru. „În anul 1923 părintele Haralambie e îndemnat să se strămute din cuibul său la Iași, cu perpectiva că va fi ridicat la treapta arhieriei și că va fi astfel numit în postul de vicar al Mitropoliei din Iași”.
Se mută la Iași, e tuns în monahism în vederea primirii slujirii arhierești. În ziua de 19 aprilie 1923, la Mănăstirea Cetățuia, a avut loc slujba de tundere în monahism a preotului H. Morărașu. Serviciul divin a fost oficiat de Arhim. Gherasim Stamate, starețul Mănăstirii. Luarea sub mantie, potrivit prescripțiilor monahale, a fost făcută de către Arhim. Teoctist Stupcanu. Noul călugăr a luat numele de Silvestru. Cucernicia Sa va fi făcut zilele aceste succesiv Protosinghel și Arhimandrit.
Vicar al Mitropoliei Moldovei. În urma alegerii vicarului Mitropoliei din Iași PS. Cozma Botoșăneanu, ca episcop al Dunării de Jos, rămânând liber locul de vicar al Mitropoliei, ÎPS. Mitropolit Pimen al Moldovei a numit ca vicar pe părintele Arhimandrit Silvestru Morărașu, preot al catedralei mitropolitane, ca vicar al Sfintei Mitropolii. Instalarea avuse loc în ziua sărbătoririi Sf. Ap. Petru și Pavel.
„Era un om modest, răbdător, iertător, bun și blând. El s-a pătruns de cuvintele Mântuitorului: «Învățați-vă de la Mine căci sunt blând și smerit cu inima». Cu aceste calități fiind înzestrat, el nu putea să aibă dușmani. În chilia modestă închisă de brazi din dosul Mitropoliei, adesea îl găseam meditând ca un pustnic, între cărţile lui dragi, la care el ținea ca la niște adevărați prieteni…”.
Trecerea la cele veșnice. Ros de un cancer nemilos, el se stinge la vârsta de 61 de ani.
„Mercuri, la ora 9.30 noaptea a încetat din viață, în modesta sa chilie din curtea Metropoliei Moldovei, veneratul Arhimandrit Dr. Silvestru H. Morărașu, preot deservent la Catedrala Mitropolitană. Defunctul era în vârstă de 61 ani. A fost profesor de Religie la Liceul „Laurian” din Botoșani, și paroh al bisericei Vovidenia (?) din Botoșani, timp de 26 ani. În 1925, a fost propus de Sf. Sinod pe lista celor 3 canditați, pentru un loc de Arhiereu. Anul acesta, a fost numit pe ziua de 1 februarie profesor de Religie la școala de Cântări de pe lângă Eparhia Moldovei.
Sicriul cu rămășițele pământești a Preacuviosului Arhimandrit au fost transportate la cimitirul Eternitatea. Corul funebru a fost urmat de numeroși preoți și funcționarii cancelariei mitropolitane. Serviciul divin a fost oficiat de PC. Sa Arhim. Teoctist Stupcanu și ierodiaconul Partenie Ciopron”.
„După 4 ani de ședere în Iași, în care vreme l-am mai văzut (nu prea încântat de pasul făcut), mai curând decât ne-am fi așteptat, am aflat că a trecut în lumea veşnică, la sfârșitul lui aprilie (1927). Am simțit milă și strângere de inimă, ca pentru tot omul care nu și-a putut îndeplini planul vieţii lui. Din viața lui tăcută și modestă în Botoşani, a făcut un pas mai sus, dar iute s-a poticnit și moartea l-a cuprins atât de curând. Un neîmplinit care s-a dus, un preot bun și blând care nu mai este, care n-a făcut zgomot în jurul său, îl jălim din toată inima și-i strigăm pe drumul călătoriei fără capăt: Dumnezeu să-l odihnească în pace!”.
Înhumarea rămășițelor pământești ale regretatului Arhimandrit Silvestru H. Morărașu a avut loc pe 30 aprilie, la ora 3 după amiaza, la cimitirul Eternitatea.
Prohodul a fost săvârșit de un sobor, format din următorii preoți: Arhim. T. Stupcanu, economii I. Țincoca, N. Hodoroabă, Protosinghelii C. Băleanu și Ioanichie Irimciuc, diaconii Partenie Ciopron și Gherasim Chiruță. După oficierea Prohodului, ÎPS. Sa Mitropolitul Pimen, a citit «Moliftele de iertăciune».
La final au rostit cuvântări, omagiind meritele defunctului preoții Econ. I. Țincoca și Ec. C. Dinescu. La această tristă solemnitate au asistat numeroși clerici și mireni.
„Cu Arhimandritul Morărașu, Biserica pierde pe un slujitor devotat al ei, iar noi preoții pe un coleg sincer în care era întrupată bunătatea și cuvioșia. În mijlocul unei mari mulţimi, trupul său neînsufleţit a fost pogorât în groapă, de față fiind și ÎPS. Mitropolit Pimen, într-un aer cald de primăvară, sub un cer albastru, cu pomii din cimitir înfloriţi, am văzut atâţia cu ochii înlăcrimaţi în fața mormântului său. Facă-l Domnul părtaș de bucuria aleșilor Săi!”
Anul omagial dedicat familiei creștine ne oferă prilejul nu doar de a vorbi despre familie ca realitate socială sau instituțională, ci mai ales de a o privi în profunzimea ei teologică și antropologică. Într-o vreme în care familia este adesea analizată fragmentar — juridic, sociologic sau psihologic — se simte nevoia unei reîntoarceri la temeiurile ei, la întrebarea fundamentală: care este locul familiei în planul lui Dumnezeu și când ia ființă, cu adevărat?
Această întrebare nu este una marginală. Ea atinge însăși înțelegerea omului. Pentru că familia nu poate fi separată de antropologie, iar antropologia creștină nu poate fi desprinsă de actul creației. A vorbi despre familie înseamnă, în mod inevitabil, a vorbi despre om: despre modul în care a fost creat, despre chemarea lui la comuniune și despre felul în care această chemare se împlinește în istorie. Sfânta Scriptură nu începe cu familia ca instituție, ci cu omul ca ființă creată „după chipul și după asemănarea lui Dumnezeu”. Această formulare fundamentală deschide un orizont care depășește simpla existență biologică. Omul este creat nu ca individ izolat, ci ca ființă relațională, chemată la dialog, la comuniune și la viață împărtășită. În acest context, familia nu apare ca o construcție ulterioară sau secundară, ci ca o realitate care izvorăște firesc din modul în care Dumnezeu a voit să existe omul. De aceea, pentru a înțelege familia creștină, nu este suficient să analizăm doar formele ei istorice sau provocările contemporane. Este necesar să coborâm mai adânc, spre începuturi, acolo unde se află rădăcina comuniunii dintre bărbat și femeie, a unității și a rodniciei, a responsabilității și a iubirii jertfelnice. Numai din această perspectivă putem înțelege de ce familia a rămas, în ciuda tuturor crizelor, o realitate vie, greu de destrămat și mereu căutată de om. În același timp, o astfel de abordare nu poate fi exclusiv biblică sau exclusiv teoretică. Ea trebuie să fie susținută de întreaga gândire patristică a Bisericii, care a reflectat constant asupra omului ca ființă creată pentru comuniune, precum și de dialogul cu reflecția filosofică, care a recunoscut, în diferite forme, caracterul relațional al existenței umane. Numai printr-o asemenea sinteză putem oferi o perspectivă echilibrată, capabilă să vorbească atât inimii, cât și minții. Această cugetare își propune, așadar, să privească familia creștină nu ca pe o temă polemică sau strict pastorală, ci ca pe o taina a creației și a mântuirii, așezată în centrul vieții omului. Vom porni de la fundamentele biblice ale creației, vom trece prin reflecția patristică asupra comuniunii dintre bărbat și femeie, vom surprinde rănirea acestei comuniuni prin cădere și vom ajunge la restaurarea ei în Hristos, pentru a înțelege, în final, sensul și misiunea familiei creștine în lumea de astăzi. Această abordare nu urmărește să ofere soluții rapide, ci să deschidă un spațiu de reflecție calmă și adâncă, în care familia să fie privită în lumina chemării ei originare: aceea de a fi loc al comuniunii, al vieții și al prezenței lui Dumnezeu în istoria omului. Familia în planul creației – omul ca ființă relațională Pentru a înțelege corect familia creștină, este necesar să ne întoarcem la temelia însăși a existenței umane. Familia nu poate fi analizată separat de actul creației, deoarece ea nu apare ca o realitate adăugată ulterior omului, ci ca o consecință directă a modului în care Dumnezeu a voit să existe omul. În acest sens, reflecția asupra familiei este, în primul rând, o reflecție antropologică și teologică. Relatarea biblică a creației omului este deosebit de atent formulată. Dumnezeu nu crează omul printr-un gest impersonal, ci printr-o hotărâre exprimată la plural: „Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră”. Acest plural, interpretat de tradiția patristică în lumina revelației treimice, indică faptul că omul este creat dintru început în orizontul comuniunii. Chipul lui Dumnezeu în om nu se reduce la rațiune sau libertate, ci se exprimă mai ales prin capacitatea de relație, de dialog și de dăruire. Omul nu este, așadar, o ființă autosuficientă. El nu este gândit ca un individ izolat, ci ca o persoană chemată să existe împreună cu alții. Această dimensiune relațională nu este un accident al istoriei, ci ține de structura profundă a ființei umane. Din acest motiv, singurătatea nu este prezentată în Scriptură ca stare firească, ci ca o limită care trebuie depășită: „Nu este bine să fie omul singur”. Această afirmație nu exprimă o lipsă a creației, ci o orientare a ei spre împlinire. Omul este deplin ca ființă creată, dar nu este împlinit ca persoană decât în relație. Dumnezeu Însuși confirmă astfel că adevărata împlinire a omului nu se realizează în izolare, ci în comuniune. În acest punct se deschide, în mod firesc, calea spre apariția familiei. Crearea femeii nu este descrisă ca un act paralel cu cel al creării bărbatului, ci ca o adâncire a creației. Femeia este creată din coasta bărbatului, semnificând unitatea de natură și egalitatea în demnitate. Tradiția patristică a văzut în acest gest nu o subordonare, ci o chemare la comuniune și responsabilitate reciprocă. Bărbatul și femeia sunt diferiți, dar nu separați; complementari, dar nu opuși. Din întâlnirea dintre bărbat și femeie se naște familia ca spațiu al comuniunii. Familia nu este, așadar, o simplă asociere de interese sau o convenție socială, ci o realitate întemeiată pe structura însăși a firii umane. Ea exprimă chemarea omului de a ieși din sine, de a se dărui și de a primi, de a trăi nu doar pentru sine, ci pentru celălalt. Gândirea patristică subliniază constant acest caracter relațional al existenței umane. Omul este persoană tocmai pentru că este chemat la comuniune. În acest sens, familia devine primul spațiu în care omul învață ce înseamnă relația, responsabilitatea, iubirea și libertatea. Ea este locul în care chipul lui Dumnezeu din om începe să se manifeste concret, în viața de zi cu zi. În concluzie, familia nu poate fi înțeleasă corect decât dacă este așezată în cadrul mai larg al creației. Ea nu este o realitate secundară, ci una originară, legată direct de modul în care Dumnezeu a creat omul. Prin familie, chemarea omului la comuniune devine vizibilă și trăită, iar viața umană capătă sens, continuitate și deschidere spre celălalt. Familia ca spațiu al comuniunii – perspective patristice și filosofice Dacă în capitolul anterior am văzut că familia izvorăște din însăși structura creației omului, în acest al doilea pas suntem chemați să adâncim sensul acestei realități, așa cum a fost ea înțeleasă și asumată de gândirea patristică și, în dialog cu aceasta, de reflecția filosofică. Familia nu este doar cadrul în care omul se naște și crește, ci locul în care se descoperă și se formează ca persoană. Tradiția patristică a insistat constant asupra faptului că omul nu poate fi înțeles ca individ izolat, ci ca persoană aflată în relație. Noțiunea de persoană nu exprimă simpla existență biologică, ci capacitatea de comuniune, de dialog și de dăruire. În acest sens, familia apare ca primul spațiu concret în care această vocație relațională se manifestă și se educă. Părinții Bisericii au văzut în relația dintre bărbat și femeie nu doar o necesitate naturală, ci o taină a comuniunii. Diferența dintre cei doi nu este un obstacol, ci o condiție a întâlnirii. Fiecare este chemat să iasă din sine, să renunțe la autosuficiență și să se deschidă spre celălalt. În această mișcare a dăruirii reciproce se conturează adevăratul sens al iubirii, care nu este posesivă, ci personală. Familia devine astfel o școală a comuniunii. În ea, omul învață pentru prima dată că existența sa este legată de existența altora, că libertatea nu se afirmă prin izolare, ci prin responsabilitate, și că iubirea presupune jertfă, răbdare și fidelitate. Această experiență fundamentală pregătește persoana pentru toate celelalte relații ale vieții sociale și ecleziale. În mod semnificativ, gândirea patristică a pus în legătură familia cu însăși taina comuniunii dumnezeiești. Fără a confunda planurile, Părinții au arătat că omul, creat după chipul lui Dumnezeu, este chemat să reflecte, la nivelul său, modul de existență al lui Dumnezeu ca iubire și comuniune. Familia nu este o imagine perfectă a comuniunii dumnezeiești, dar este o icoană vie a acesteia, în care unitatea nu anulează diversitatea, iar diversitatea nu rupe unitatea. Această viziune patristică se întâlnește, într-un mod surprinzător, cu reflecția filosofică asupra naturii sociale a omului. Încă din Antichitate, filosofia a recunoscut că omul nu poate trăi în afara relațiilor. El este o ființă orientată spre comunitate, spre dialog și colaborare. Totuși, ceea ce aduce specific gândirea creștină este depășirea unei simple necesități sociale și deschiderea spre o comuniune personală, întemeiată pe iubire. Din această perspectivă, familia nu este doar primul nucleu al societății, ci și primul spațiu al formării morale și spirituale. Aici se deprind valorile fundamentale: respectul față de celălalt, răbdarea, iertarea, fidelitatea. Familia nu transmite doar viață biologică, ci și un mod de a trăi, de a relaționa și de a înțelege lumea. Într-o lume marcată de fragmentare și individualism, această înțelegere a familiei ca spațiu al comuniunii capătă o importanță deosebită. Familia rămâne locul în care omul este chemat să învețe că nu se împlinește pe sine închizându-se în sine, ci deschizându-se spre celălalt. Ea este, în acest sens, nu doar un dat al naturii, ci o vocație care trebuie asumată și cultivată. În concluzie, perspectiva patristică și filosofică ne ajută să înțelegem familia ca realitate profund personală și comunitară. Familia este locul în care omul devine cu adevărat persoană, pentru că aici învață să iubească, să se dăruiască și să trăiască în comuniune. Astfel, familia se arată nu doar ca temelie a societății, ci ca fundament al vieții personale și spirituale a omului. Căderea și rănirea comuniunii familiale După ce am văzut că familia își are temeiul în structura relațională a creației și că ea este chemată să fie spațiu al comuniunii personale, devine necesar să ne oprim asupra unui moment decisiv pentru istoria omului și, implicit, pentru istoria familiei: căderea. Fără înțelegerea acestui eveniment, realitatea familială rămâne idealizată sau, dimpotrivă, judecată exclusiv în termeni negativi. Relatarea biblică a căderii nu descrie o distrugere a creației, ci o alterare a relației. Omul nu încetează să fie chip al lui Dumnezeu, dar modul în care trăiește această chemare se schimbă profund. Păcatul nu anulează firea, ci o rănește; nu desființează comuniunea, ci o fragilizează. Această distincție este esențială pentru o înțelegere echilibrată a condiției umane și a vieții de familie. În contextul căderii, relația omului cu Dumnezeu este prima care se tulbură, dar efectele acestei tulburări se răsfrâng imediat asupra relațiilor interumane. Frica, rușinea și dorința de ascundere apar ca semne ale unei conștiințe rănite. Omul nu mai privește lumea și pe celălalt cu încredere, ci cu suspiciune. Astfel, relația dintre bărbat și femeie, care fusese gândită ca dialog și comuniune, începe să fie marcată de tensiune și dezechilibru. Tradiția patristică a subliniat faptul că păcatul nu introduce diferența dintre bărbat și femeie, ci deformarea modului în care această diferență este trăită. În locul dăruirii reciproce apare tendința de dominare, iar în locul comuniunii libere se insinuează conflictul. Familia nu dispare, dar își pierde transparența originară și devine un spațiu în care iubirea trebuie apărată și cultivată cu efort. Un aspect deosebit de important este acela că Dumnezeu nu părăsește omul după cădere. Deși relația este rănită, prezența lui Dumnezeu rămâne activă în istorie. Această continuitate a prezenței divine este esențială pentru înțelegerea familiei ca realitate încă purtătoare de sens și speranță. Familia, chiar rănită, rămâne cadrul prin care viața este transmisă și prin care omul este chemat să învețe din nou responsabilitatea și iubirea. În acest sens, experiența familială devine una ambivalentă: pe de o parte, loc al conflictului și al suferinței, iar pe de altă parte, spațiu al vindecării și al maturizării. Părinții Bisericii au văzut în familie nu doar un loc al neputințelor omenești, ci și o școală a răbdării, a iertării și a depășirii egoismului. Tocmai prin aceste lupte interioare, familia poate deveni un spațiu al creșterii spirituale. Căderea a introdus, așadar, o tensiune permanentă în viața familială. Iubirea nu mai este spontană, ci cere efort; fidelitatea nu mai este naturală, ci trebuie asumată; comuniunea nu mai este garantată, ci trebuie construită. Această stare nu este un eșec definitiv, ci un context al libertății, în care omul este chemat să colaboreze cu harul lui Dumnezeu. În concluzie, căderea nu anulează familia, ci îi schimbă condiția istorică. Familia rămâne o realitate fundamentală a existenței umane, dar una marcată de fragilitate. Tocmai această fragilitate deschide însă calea spre restaurare. În tensiunea dintre chemarea originară și rănirea adusă de păcat se pregătește, în mod tainic, intervenția mântuitoare a lui Dumnezeu, care va reda familiei sensul ei deplin. Restaurarea comuniunii familiale prin Hristos După rănirea adusă de cădere, istoria omului nu rămâne suspendată într-o stare de eșec definitiv. Revelația biblică și întreaga tradiție a Bisericii arată limpede că Dumnezeu nu abandonează creația Sa, ci lucrează neîncetat pentru restaurarea ei. În acest plan al mântuirii, familia ocupă un loc central, deoarece restaurarea omului nu se realizează în abstract, ci în cadrul concret al relațiilor sale fundamentale. Întruparea Fiului lui Dumnezeu reprezintă punctul de cotitură al acestei istorii. Prin Hristos, Dumnezeu intră deplin în condiția umană, asumând firea rănită pentru a o vindeca din interior. Această asumare nu este una simbolică, ci reală și totală. Fiul lui Dumnezeu Se naște într-o familie, crește în cadrul ei și sfințește prin prezența Sa relațiile fundamentale ale vieții omenești. Astfel, familia devine nu doar obiect al restaurării, ci și loc al lucrării mântuitoare. Gândirea patristică a subliniat că Hristos nu desființează realitățile firii, ci le împlinește. El nu anulează familia, ci îi redă sensul originar, eliberând-o de deformările aduse de păcat. Relația dintre bărbat și femeie este chemată din nou să fie una a dăruirii reciproce, a responsabilității și a iubirii jertfelnice. În acest sens, restaurarea nu înseamnă întoarcere la o stare idealizată, ci deschiderea unei posibilități noi de trăire a comuniunii. În învățătura Mântuitorului, iubirea capătă o dimensiune radical nouă. Ea nu mai este doar un sentiment sau o atracție naturală, ci devine o chemare la jertfă și fidelitate. Această perspectivă transformă profund viața de familie. Relațiile nu mai sunt întemeiate exclusiv pe afinități sau interese comune, ci pe asumarea responsabilă a celuilalt. Familia este chemată să devină un spațiu al slujirii reciproce, în care fiecare se dăruiește fără a-l reduce pe celălalt la un obiect. Un element esențial al restaurării aduse de Hristos este redescoperirea demnității persoanei. În context familial, această demnitate se exprimă prin respect, fidelitate și deschidere spre viață. Copilul nu mai este perceput doar ca o consecință biologică, ci ca dar și responsabilitate. Părinții sunt chemați să fie nu doar educatori, ci mărturisitori ai iubirii lui Dumnezeu, prin exemplul vieții lor. De asemenea, restaurarea comuniunii familiale nu este un proces automat sau lipsit de dificultăți. Ea se realizează prin har, dar presupune și colaborarea liberă a omului. Viața de familie rămâne un spațiu al luptei duhovnicești, al răbdării și al iertării. Tocmai în această tensiune dintre har și libertate se manifestă maturizarea spirituală a persoanelor implicate. Din perspectivă eclezială, familia restaurată prin Hristos este chemată să devină o mică comunitate de credință. Ea nu trăiește izolată, ci în legătură cu Biserica, din care primește har și orientare. În acest cadru, familia nu este doar beneficiară a mântuirii, ci și participantă activă la transmiterea credinței și a valorilor creștine. În concluzie, restaurarea comuniunii familiale prin Hristos reprezintă împlinirea chemării originare a omului la comuniune. Prin Întrupare, viața de familie este luminată din interior și primește posibilitatea unei trăiri autentice, în ciuda fragilităților și limitelor umane. Familia devine astfel loc al vindecării, al creșterii și al speranței, anticipând, în mod tainic, comuniunea deplină la care este chemat omul în Împărăția lui Dumnezeu. Familia creștină în contextul lumii contemporane Ajungând în acest punct al reflecției, este necesar să privim familia creștină în contextul concret al lumii de astăzi. După ce am analizat temeiurile ei biblice, patristice și teologice, devine evident că familia nu este o realitate statică, ci una istorică, aflată mereu în dialog cu epoca în care trăiește. Tocmai această situare în istorie face ca familia să fie, în același timp, vulnerabilă și plină de potențial. Societatea contemporană este marcată de transformări rapide, care influențează profund modul în care omul se raportează la relații, responsabilitate și angajament. Individualismul accentuat, mobilitatea socială, presiunea economică și schimbările culturale afectează în mod direct viața de familie. În acest context, familia nu mai este susținută automat de mediul social, ci este adesea pusă în situația de a-și justifica existența și valorile. Este important să observăm că aceste provocări nu trebuie interpretate exclusiv în termeni negativi. Ele pot deveni, în anumite condiții, prilej de clarificare și maturizare. Familia creștină este chemată să-și conștientizeze mai profund identitatea și misiunea, nu ca reacție defensivă față de schimbările lumii, ci ca mărturie calmă și coerentă a unui mod de viață întemeiat pe comuniune și responsabilitate. Una dintre dificultățile majore ale familiei contemporane este fragilizarea relațiilor. Legăturile devin adesea condiționate de satisfacția imediată, iar angajamentele pe termen lung sunt privite cu reținere. În acest context, perspectiva creștină asupra familiei propune o altă logică: fidelitatea ca formă de libertate, nu ca limitare; responsabilitatea ca expresie a iubirii, nu ca povară. Această viziune nu se impune prin constrângere, ci se oferă ca alternativă viabilă la instabilitatea relațională. De asemenea, familia creștină se confruntă cu dificultatea transmiterii valorilor într-un mediu plural și adesea indiferent din punct de vedere religios. Educația copiilor nu mai poate fi delegată exclusiv instituțiilor, iar rolul părinților devine esențial. Familia rămâne primul spațiu în care copilul învață ce înseamnă relația, respectul și sensul vieții. Prin exemplul concret al vieții trăite, părinții pot oferi o formă de cateheză implicită, adesea mai eficientă decât discursul teoretic. Din perspectivă eclezială, familia creștină nu este chemată să se izoleze de lume, ci să fie prezentă în ea ca ferment al comuniunii. Trăind în legătură cu Biserica, familia primește sprijin spiritual și orientare, dar, în același timp, devine martor al credinței în mediul social. Această mărturie nu se realizează prin confruntare, ci prin coerența dintre credință și viață. În fața provocărilor contemporane, familia creștină rămâne un spațiu al speranței. Nu pentru că ar fi scutită de dificultăți, ci pentru că oferă omului posibilitatea de a trăi relația ca dar și responsabilitate. Într-o lume marcată de fragmentare, familia continuă să fie locul în care omul poate experimenta unitatea, continuitatea și sensul. În concluzie, familia creștină este chemată astăzi să trăiască fidelitatea față de vocația sa originară într-un context complex și adesea provocator. Această fidelitate nu înseamnă rigiditate, ci discernământ; nu retragere, ci prezență responsabilă; nu nostalgie, ci asumare matură a prezentului. Prin aceasta, familia rămâne un reper fundamental al vieții umane și un spațiu privilegiat al întâlnirii dintre om și Dumnezeu în istoria concretă a lumii. Concluzii Privind în ansamblu parcursul acestei reflecții, se conturează limpede faptul că familia creștină nu poate fi înțeleasă ca o simplă realitate socială sau culturală, supusă exclusiv schimbărilor istorice. Ea își are rădăcinile în însăși structura creației și în modul în care Dumnezeu a voit să existe omul: ca ființă chemată la comuniune, la relație și la responsabilitate față de celălalt. Am văzut că familia apare încă de la început ca expresie a acestei vocații relaționale, fiind întemeiată pe unitatea dintre bărbat și femeie și deschisă spre viață. Căderea nu a desființat această realitate, ci a rănit-o, introducând fragilitate și tensiune în relațiile umane. Totuși, această fragilitate nu a fost lăsată fără răspuns. Prin Hristos, familia este restaurată din interior și primește din nou posibilitatea unei trăiri autentice a comuniunii. În contextul lumii contemporane, familia creștină se află în fața unor provocări reale, dar și a unor responsabilități majore. Ea nu este chemată să se retragă sau să se apere prin rigiditate, ci să trăiască în mod conștient și asumat vocația sa, oferind un model de relație întemeiat pe iubire, fidelitate și respect reciproc. Prin coerența dintre credință și viață, familia poate deveni un spațiu al mărturiei tăcute, dar convingătoare. În cele din urmă, familia rămâne unul dintre cele mai concrete locuri în care omul experimentează atât limitele, cât și posibilitățile sale de creștere. Ea este locul în care iubirea se învață, se exersează și se maturizează, adesea prin încercări și răbdare. Tocmai de aceea, familia nu este o realitate idealizată, ci una profund umană, în care harul lui Dumnezeu lucrează discret, dar real. Anul omagial al familiei creștine ne invită, așadar, nu doar la reflecție, ci și la asumare. Familia nu este doar o temă de discutat, ci o vocație de trăit. În această asumare, fiecare familie devine un loc al întâlnirii dintre om și Dumnezeu, un spațiu în care comuniunea, chiar fragilă, poate fi vindecată și transfigurată. (Pr. Costică GhermanParohia Podeni)
Slova Creștină de Dorohoi 