Sunt momente în viața omului când liniștea nu mai este doar absența zgomotului, ci o prezență. O prezență tainică, ca o rouă care se așază pe inimă fără să fie văzută, dar care schimbă totul. În astfel de clipe, omul simte că există ceva mai adânc decât el însuși, ceva care îl cheamă, îl atrage și îl cuprinde fără să-l apese. Aceasta este chemarea iubirii.
Nu iubirea aceea grăbită, care se aprinde și se stinge odată cu trecerea clipelor, ci o iubire liniștită, adâncă, care nu strigă, dar rămâne. O iubire care nu cere, ci dăruiește; nu judecă, ci acoperă; nu se micșorează în fața răului, ci îl îmbrățișează cu răbdare. În adâncul ființei sale, omul poartă dorul acestei iubiri. Deși trăiește în limitele unei inimi mici, simte că este chemat la ceva fără margini. Deși iubește puțin și uneori condiționat, intuiește că adevărata iubire nu cunoaște granițe. Și nu este o iluzie. Pentru că temelia acestei chemări nu se află în om, ci în Dumnezeu. În Sfânta Scriptură ni se descoperă limpede că Dumnezeu nu doar iubește, ci este iubire. Iar dacă omul a fost creat după chipul Lui, atunci această sete de iubire fără măsură nu este altceva decât amintirea vie a originii sale. De aceea, inima omului nu se mulțumește cu puțin. Nu se odihnește în iubirile trecătoare și nici nu se satură de ceea ce este limitat. Ea caută, chiar fără să știe, o iubire care să cuprindă totul și să nu se termine niciodată.
Dar cum poate o inimă limitată să primească o iubire nelimitată? Cum poate omul, prins între fragilitate și egoism, să se apropie de această măsură dumnezeiască? Răspunsul nu vine dintr-o teorie, ci dintr-un drum. Un drum tăcut, adesea greu, dar luminos – drumul lărgirii inimii. Dacă ne apropiem cu liniște de taina existenței, descoperim că iubirea nu începe de la om. Omul o caută, o dorește, o trăiește uneori, dar nu el este izvorul ei. Iubirea nu este o creație a inimii omenești, ci darul care vine dintr-o realitate mai înaltă decât ea. În Sfânta Scriptură, cuvântul este limpede și cutremurător în simplitatea lui: „Dumnezeu este iubire”. Nu spune doar că Dumnezeu iubește, ca și cum iubirea ar fi o lucrare printre altele, ci că iubirea este însăși ființa Lui, respirația Lui, modul în care El există și Se dăruiește fără încetare. Aceasta schimbă totul. Pentru că, dacă Dumnezeu este iubire, atunci lumea nu este zidită din întâmplare, nici susținută de o putere rece, impersonală, ci de o iubire vie, personală, care cheamă la comuniune. Iar omul, fiind creat după chipul lui Dumnezeu, poartă în sine această pecete: capacitatea de a iubi și dorul de a iubi fără măsură. Dar chipul nu este încă asemănarea. Omul are în sine sămânța iubirii, dar nu și plinătatea ei. Poate iubi, dar iubirea lui este adesea amestecată: cu interes, cu teamă, cu dorință de a primi în schimb. Uneori iubește doar pe cei care îl iubesc, alteori doar pe cei care îi sunt asemenea. Și astfel, inima rămâne mică, chiar dacă dorul din ea este mare. De aceea, chemarea omului nu este doar să iubească, ci să crească în iubire. Nu doar să simtă, ci să se transforme.
Adevărata iubire nu se învață ca o idee, ci se primește ca o lumină. Ea nu izvorăște din efortul omenesc singur, ci din apropierea de Dumnezeu. Cu cât omul se apropie mai mult de El, cu atât inima lui începe să se lărgească, să se curețe, să se adâncească. Și, încet, fără zgomot, începe să iubească altfel. Nu doar pe cei apropiați, ci și pe cei de departe. Nu doar pe cei care îl înțeleg, ci și pe cei care îl rănesc. Nu doar pentru ceea ce sunt oamenii, ci pentru că sunt creația lui Dumnezeu. Aici începe asemănarea. Nu într-o perfecțiune instantanee, ci într-o schimbare tăcută, în care inima omului începe să bată după o altă măsură — măsura iubirii dumnezeiești. În viața omului, iubirea se arată mai întâi ca simțire. Este acea tresărire a inimii, acea apropiere firească de celălalt, acea bucurie de a fi împreună. Este frumoasă, este caldă, dar este și schimbătoare. Vine și pleacă, se aprinde și se stinge, uneori fără să întrebe. De aceea, dacă iubirea ar rămâne doar la nivelul simțirii, omul ar rămâne mereu instabil în ea. Ar iubi astăzi și ar uita mâine. Ar iubi când îi este bine și s-ar închide când este rănit. Dar în om există și altceva: conștiința. Conștiința este acea lumină tăcută care nu depinde de starea inimii, ci de adevăr. Ea vede mai adânc decât emoția. Ea înțelege că oamenii, oricât ar fi de diferiți între ei, au aceeași origine și același sfârșit. Toți vin din țărână și toți se întorc în țărână. Nici bogăția, nici cultura, nici puterea nu schimbă această realitate.
Această înțelegere naște o anumită formă de egalitate: nu mai putem privi pe cineva ca fiind, în esență, mai mult sau mai puțin om decât noi. Și totuși, aceasta nu este încă iubirea deplină. Pentru că rațiunea poate recunoaște egalitatea, dar nu poate, de una singură, să nască iubirea jertfelnică. Poate spune: „toți sunt la fel”, dar nu poate spune cu putere: „îl iubesc chiar și pe cel care mă rănește”. Aici se arată limita ei. Iubirea adevărată începe acolo unde simțirea nu mai ajută, iar rațiunea nu mai este suficientă. Începe acolo unde omul alege să nu răspundă răului cu rău, chiar dacă totul din el ar vrea să o facă. Începe acolo unde conștiința este luminată de ceva mai înalt decât ea însăși. De har. Harul nu desființează nici simțirea, nici rațiunea, ci le curăță și le adâncește. Simțirea devine mai statornică, mai curată, mai puțin egoistă. Rațiunea devine mai smerită, mai deschisă, mai luminată. Și, încet, în această lucrare tainică, iubirea începe să se schimbe. Nu mai este doar reacție, ci alegere. Nu mai este doar atracție, ci dăruire. Nu mai este doar pentru cei apropiați, ci începe să se deschidă către toți. Astfel, omul nu mai iubește doar pentru că simte, nici doar pentru că înțelege, ci pentru că începe să trăiască dintr-o altă lumină.
Inima omului, așa cum este ea la început, are margini înguste. Iubește puțin, selectiv, mai ales acolo unde găsește răspuns. Se deschide ușor către cei apropiați, dar se închide repede în fața celor diferiți sau ostili. Și totuși, chemarea ei este alta. A lărgi inima nu înseamnă a simți mai mult, ci a cuprinde mai mult. Înseamnă a trece dincolo de limitele firești ale preferințelor și a face loc și pentru cel necunoscut, și pentru cel diferit, și chiar pentru cel care rănește. Aceasta nu este o lucrare ușoară, nici firească omului căzut. Dar este posibilă atunci când omul începe să privească pe fiecare nu prin ceea ce face, ci prin ceea ce este: chip al lui Dumnezeu. De aceea, iubirea adevărată nu mai întreabă: „cine este acesta?”, ci „cum pot să nu închid inima față de el?”. În acest sens, cuvântul Sfântului Isaac Sirul rămâne o lumină: inima milostivă este aceea care se aprinde de iubire pentru întreaga făptură — fără alegere, fără condiție. Aici începe adevărata lărgire. Nu atunci când iubim pe cei care ne iubesc, ci atunci când nu mai excludem pe nimeni din inimă. Și totuși, chiar și aceasta este doar începutul. Pentru că nu este suficient să facem loc pentru toți — ci să nu punem niciodată hotar inimii.
Iubirea nu se arată pe deplin în liniștea zilelor senine, ci în încercările care tulbură inima. Acolo unde cuvântul doare, unde nedreptatea apasă, unde omul este pus în fața alegerii — acolo începe adevărata ei măsură. Când iubirea este doar simțire, ea se retrage în fața durerii. Dar când începe să se adâncească, ea nu mai fuge, ci rămâne. Rămâne tăcut, precum o lumină care nu se stinge în bătaia vântului. Rămâne, nu pentru că nu simte rana, ci pentru că nu vrea să lase rana să-i schimbe inima. Aceasta este răbdarea iubirii. Nu o răbdare rece, nici o resemnare, ci o lucrare tainică și vie: puterea de a nu întoarce răul, de a nu închide ușa inimii, de a nu pierde pacea atunci când totul pare împotrivă. În această răbdare se ascunde jertfa. Nu una văzută, nu una rostită, ci una care se consumă în adânc: a ierta fără să ceri răspuns, a binecuvânta în loc să judeci, a păstra blândețea chiar și atunci când sufletul este încercat. Aceasta este crucea iubirii — nu o povară care apasă, ci o taină care lărgește. Pentru că, de fiecare dată când omul nu cedează răului, inima lui se face mai adâncă, mai largă, mai capabilă să cuprindă. Și astfel, fără zgomot, fără grabă, iubirea se schimbă. Nu mai este doar un dar primit în clipe frumoase, ci devine o stare statornică, o lumină care rămâne.
Există un moment în viața duhovnicească în care omul nu mai întreabă cât poate iubi, ci începe să simtă că orice măsură este prea mică. La început, inima se lărgește cu osteneală: învață să ierte, să rabde, să nu excludă. Dar, pe măsură ce înaintează, descoperă ceva neașteptat — că iubirea nu se oprește acolo unde credea că este limita. Ea cere mai mult. Nu doar să cuprindă pe toți, ci să nu se închidă față de nimeni. Nu doar să ierte, ci să nu mai țină minte răul. Nu doar să rabde, ci să rămână caldă chiar și în frigul indiferenței. Aici începe inima fără margini. Nu pentru că omul ar deveni infinit, ci pentru că începe să se împărtășească din iubirea lui Dumnezeu, Care nu pune hotar nici peste cei buni, nici peste cei răi. Soarele Lui răsare peste toți, iar iubirea Lui nu se micșorează în fața nerecunoștinței. O astfel de inimă nu mai funcționează după calcule. Nu mai adună merite și nu mai măsoară răspunsuri. Ea dăruiește. Și, în mod tainic, cu cât dăruiește mai mult, cu atât se lărgește mai mult. Nu se golește, ci se adâncește. Nu se pierde, ci se regăsește într-o lumină mai mare decât ea însăși. Aceasta este asemănarea. Nu o perfecțiune rece, ci o deschidere fără margini. Nu o realizare încheiată, ci un început care nu se termină niciodată. Pentru că iubirea adevărată nu spune niciodată: „ajunge”, ci rămâne mereu deschisă, ca un cer care nu se închide. La capătul acestui drum, omul nu descoperă că a ajuns, ci că a început. Iubirea nu este o culme pe care o cucerim, ci un drum pe care învățăm să pășim, uneori nesigur, alteori cu lumină, dar mereu chemați mai departe. Nu ni se cere să iubim desăvârșit dintr-o dată, ci să nu închidem inima nici atunci când ne este greu. De aceea, începutul este simplu și tainic: să nu răspundem răului cu rău, să iertăm chiar și atunci când doare, să păstrăm o lumină aprinsă în inimă pentru fiecare om. Și, în această lucrare mică și statornică, se întâmplă ceva mare. Inima începe să se schimbe. Se lărgește fără să simtă, se adâncește fără zgomot, se umple de o pace care nu vine din lume. Iar omul, fără să-și dea seama, începe să semene cu Cel pe Care Îl caută. Pentru că iubirea nu este doar un dar de la Dumnezeu, ci este însăși calea prin care ne întoarcem la El. Și astfel, încet, ca o lumină care nu se stinge, inima devine un cer deschis — în care este loc pentru toți… și încă rămâne loc. (Pr. Gherman Costică)
Slova Creștină de Dorohoi 