Categorie: Știri

A fost un timp – și nu e doar o amintire, ci o rană luminoasă a istoriei – când cerul nu stătea departe, ci atingea pământul. Când veșnicia nu era un cuvânt rostit la slujbe, ci respirația fiecărei clipe. Oamenii mergeau, mâncau, plângeau, se bucurau, dar în toate acestea ardea Dumnezeu. Nu ca foc mistuitor, ci ca foc care încălzește și dă sens.

Hristos trecea pe lângă ei, iar inima le ardea fără să știe de ce. Nu aveau tratate, nu aveau explicații, nu aveau apăsarea „corectitudinii” teologice. Aveau însă ochi care plângeau, mâini care se întindeau și suflete care recunoșteau Adevărul înainte de a-l înțelege. Credința lor nu era o construcție, ci o cutremurare.
Apoi, cerul S-a înălțat… sau poate noi ne-am coborât.
Au trecut ani, secole, milenii. Am zidit biserici frumoase, am scris cărți groase, am rânduit canoane, am organizat timpul. Dar, încet, aproape pe nesimțite, am lăsat timpul să ne fure veșnicia. Am început să trăim grăbiți, calculați, zgomotoși. Am vorbit mult despre Dumnezeu, dar L-am lăsat singur.
Astăzi, credința nu mai arde peste tot. În multe inimi, ea fumegă. În altele, doarme. Și poate cea mai mare dramă nu este că lumea nu mai crede, ci că noi ne-am obișnuit cu această răceală.
Ne uităm cu emoție la primii creștini și spunem: „Ce credință aveau!”
Ne bucurăm când vedem, ici și colo, oameni ai vremurilor noastre care ard, care se roagă cu lacrimi, care poartă har. Dar, uneori, această bucurie se amestecă cu o durere ascunsă, cu o neliniște, chiar cu o invidie nerostită. Pentru că focul altuia ne amintește de cenușa noastră.
Și atunci pământul ar trebui să ardă de rușinea noastră. Nu pentru că Dumnezeu ne-a părăsit, ci pentru că noi ne-am mulțumit fără El. Cerul nu s-a închis; dar inima noastră s-a îngustat.
Această meditație nu este o lecție. Nu este o judecată. Este o plângere a Bisericii, un suspin al omului care simte că a pierdut ceva esențial: trăirea lui Hristos ca viață vie, nu ca amintire frumoasă.
Ne întrebăm, cu frică și cu nădejde: Cum se mai poate învia Hristos în noi? Cum se poate topi iar cerul, ca să curgă peste inimile noastre uscate? Cum se poate face din nou pământul loc de întâlnire cu veșnicia?
Poate că nu prin cuvinte mari. Poate prin lacrimi mici. Poate prin tăcerea care arde mai tare decât orice strigăt. De aici începem, nu de sus, ci din adâncul inimii.
Când timpul era poartă spre veșnicie
A fost un timp – și el nu se măsoară în ani, ci în adâncimi – când omul nu trăia clipa ca pe o fugă, ci ca pe o întâlnire. Timpul nu îl apăsa, nu îl alunga, nu îl fragmenta. Era o scară pe care cerul cobora, iar pământul urca. Fiecare zi avea gust de veșnicie, chiar dacă era plină de osteneală, de prigoană, de moarte.
Primii creștini nu se întrebau dacă Dumnezeu există. Ei trăiau în existența Lui. Nu își calculau credința, nu o comparau, nu o analizau. O respirau. Și tocmai de aceea, respirația lor mirosea a cer.
Pentru ei, viața nu era separată de Împărăție. Nu spuneau: „acum trăiesc, iar mai târziu va fi veșnicia”. Veșnicia era acum, ascunsă în inimă, ca un foc sub cenușă, gata să izbucnească în orice clipă. Moartea nu era o prăpastie, ci o trecere. Nu era o despărțire, ci o deschidere spre adevărata viață.
De aceea, nu se temeau. Și nu pentru că ar fi fost mai puternici decât noi, ci pentru că trăiau într-o altă adâncime a timpului.
Noi, astăzi, trăim timpul ca pe un stăpân. El ne împinge din spate, ne fragmentează, ne golește. Alergăm dintr-o clipă în alta fără să locuim cu adevărat în niciuna. Și, alergând astfel, ne pierdem locuirea în Dumnezeu.
Când timpul nu mai este poartă spre veșnicie, credința devine amintire. Devine obicei. Devine program. Și atunci ne mirăm că nu mai arde.
Primii creștini nu aveau liniște exterioară, dar aveau odihnă lăuntrică. Noi avem confort, dar suntem obosiți. Ei aveau prigoană, dar aveau nădejde. Noi avem libertate, dar adesea nu știm ce să facem cu ea. Pentru că libertatea fără veșnicie se transformă în risipire.
Dorul după credința vie nu este nostalgie. Nu este romantism duhovnicesc. Este memoria adâncă a sufletului, care își amintește cum era când trăia sub cer deschis. Este plânsul inimii care știe că a fost creată pentru mai mult decât supraviețuire.
Acest dor nu ne condamnă. Ne cheamă. El ne spune că adevărata problemă a omului contemporan nu este lipsa informației, ci lipsa arderii focului în inimă. Nu lipsa discursului despre Dumnezeu, ci lipsa trăirii Lui. Când nu mai trăim fiecare respirație ca pe un dar, veșnicia nu mai încape în noi.
Și totuși… focul nu s-a stins.El arde încă, tainic, în inimile care nu s-au împăcat cu răceala. Arde în lacrima rugăciunii simple. În suspinul care nu cere nimic, ci doar prezență. Arde în dorul care nu știe să se explice, dar știe să ardă.
De aici începe drumul înapoi. Nu prin întoarcere în timp, ci prin coborâre în inimă. Acolo unde timpul se rupe și se face veșnicie.
Când Hristos pare departe Hristos nu S-a retras din lume și nu S-a ascuns în trecutul istoriei. El este la fel de viu astăzi ca în ziua în care a privit pe vameș, a atins pe lepros și a plâns la mormântul lui Lazăr. Și totuși, pentru mulți dintre noi, această prezență vie nu mai este simțită ca o arsură lăuntrică, ci ca o amintire frumoasă, păstrată cu grijă, dar ținută la distanță.
Nu pentru că Hristos ar fi plecat, ci pentru că inima omului modern s-a îndepărtat de adânc. Trăim la suprafață, într-un timp fragmentat, alergând dintr-o grijă în alta, iar în această grabă, ochii inimii se acoperă de o ceață fină, aproape imperceptibilă. Nu este o ceață a necredinței, ci a oboselii. Nu a răzvrătirii, ci a uitării.
Când rugăciunea nu mai coboară în inimă, ci se oprește pe buze, când cuvintele despre Dumnezeu devin mai numeroase decât tăcerile dinaintea Lui, atunci Hristos începe să fie simțit ca „Cel de demult”. Evanghelia rămâne adevărată, dar nu mai este trăită ca viață. Ea se mută, fără să ne dăm seama, din prezent în trecut.
Însă cerul nu s-a închis. El nu este departe și nu începe după moarte. Cerul este în inima omului care se face din nou încăpătoare pentru Dumnezeu. Împărăția lui Dumnezeu nu vine cu zgomot și nici cu dovezi exterioare; ea se strecoară lăuntric, ca lumina dimineții care nu lovește ochiul, dar schimbă totul.
De multe ori, nu Îl simțim pe Hristos aproape pentru că apropierea Lui cere o schimbare pe care o amânăm. Este mai ușor să vorbim despre Dumnezeu decât să ne lăsăm atinși de El. Mai comod să-L admirăm decât să-L urmăm. Mai sigur să-L păstrăm în icoană decât să-I deschidem inima până la capăt.
Și totuși, ceața poate fi risipită. Nu prin eforturi spectaculoase, ci prin întoarcerea simplă la tăcere, la rugăciunea smerită, la lacrima care nu se vede, dar curăță. Când inima se liniștește, cerul nu mai trebuie căutat, pentru că el se descoperă dinlăuntru, ca o amintire vie a veșniciei pentru care am fost creați.
Atunci înțelegem, cu o uimire blândă, că Hristos nu a fost niciodată departe. El a rămas la ușă, așteptând ca noi să ne adunăm din risipire și să-L lăsăm să învie în noi.
Sfinții de lângă noi și taina învierii lăuntrice
Privind lumea de astăzi, am putea fi ispitiți să credem că vremea sfințeniei a trecut, că focul credinței a ars cândva mai puternic și acum nu mai rămân decât scântei rare, ascunse. Și totuși, din loc în loc, Dumnezeu ne arată oameni care trăiesc în același timp cu noi și care poartă în ei o lumină neobișnuită, o pace adâncă, un har care nu se poate explica, dar se simte.
Acești oameni nu sunt sfinți pentru că trăiesc într-o altă lume, ci pentru că trăiesc altfel în lumea aceasta. Ei nu au alt Hristos decât avem noi, nici alte Evanghelii, nici alte Taine. Au însă o inimă care s-a lăsat lucrată până la capăt. Și prin ei înțelegem că Hristos nu este viu doar în icoane și în cărți, ci poate fi viu în om, aici și acum.
De aceea, întâlnirea cu un om plin de har este întotdeauna tulburătoare. Ea aduce bucurie, dar și o neliniște fină. Ne luminează, dar ne și descoperă. Pentru că viața unui om care arde pentru Dumnezeu ne pune, fără cuvinte, o întrebare: de ce la el se poate, iar la mine nu?
Uneori, această întrebare nu se transformă în pocăință, ci în comparație. În loc să ne lăsăm atrași de foc, ne apărăm de el. Și atunci apar judecata, suspiciunea, vorba grea, chiar invidia. Nu pentru că harul celuilalt ne-ar răni, ci pentru că ne amintește de chemarea noastră.
Dar sfinții – cei cunoscuți sau cei ascunși – nu ne mustră. Ei nu strigă. Ei ard. Și tocmai această ardere liniștită ne arată răspunsul la întrebarea noastră: Hristos învie în om acolo unde omul încetează să se apere de lumină.
Hristos nu învie în noi prin comparație, ci prin smerenie. Nu prin dorința de a avea har, ci prin dorința de a fi adevărați. Nu prin eforturi spectaculoase, ci printr-o așezare lăuntrică în care omul nu mai caută să pară doar, ci să se lase locuit de Hristos.
Cei care ajung să poarte harul nu fac lucruri ieșite din comun. Ei fac lucrurile obișnuite cu o inimă adunată. Se roagă simplu. Tac mult. Nu se grăbesc să judece. Nu se apără când sunt nedreptățiți. Și, mai ales, nu fug de durere, ci o aduc înaintea lui Dumnezeu ca pe o ofrandă.
Așa învie Hristos în om:când inima se golește de sine,când mândria se topește în adevăr,când dorul după Dumnezeu ajunge mai puternic decât dorința de a avea dreptate.
Sfinții de lângă noi nu sunt o excepție care ne condamnă, ci o dovadă care ne mângâie. Ei ne spun, fără cuvinte, că focul nu s-a stins și că ușa Împărăției nu s-a închis. Hristos așteaptă și astăzi să învie în fiecare inimă care Îi face loc, fie și atât cât o lacrimă, fie și atât cât o rugăciune spusă din adânc.
Și poate că aceasta este cea mai mare nădejde a noastră:că învierea lui Hristos nu este doar un eveniment al istoriei, ci o lucrare tainică, zilnică, care începe ori de câte ori omul se oprește din risipire și se întoarce în inimă.
Drumul inimii care se face mormânt gol
Hristos nu învie în om dintr-odată, ca un fulger care sperie, ci ca lumina dimineții care topește încet întunericul. Învierea Lui în noi nu este un moment spectaculos, ci o lucrare tainică, care se face zi de zi, clipă de clipă, în adâncul inimii.
Mai întâi, Hristos învie în noi atunci când ne oprim. Când omul se oprește din alergare, din risipire, din vorbirea fără rost, și face pentru prima dată loc Lui Dumnezeu. Atunci inima începe să audă. Tăcerea devine rugăciune, iar liniștea capătă greutate. Acolo, în această oprire, se deschide prima crăpătură prin care intră lumina.
Apoi, Hristos învie în noi prin adevăr.Când omul nu se mai ascunde de sine, când își recunoaște neputința fără disperare și păcatul fără deznădejde, mormântul inimii începe să se deschidă. Piatra nu este dată la o parte prin putere, ci prin smerenie. Adevărul spus în fața lui Dumnezeu are puterea de a dezlega moartea din noi.
Hristos învie în noi prin lacrimă.Nu prin plânsul zgomotos, ci prin lacrima care curge în tăcere și spală privirea inimii. Lacrima pocăinței nu este slăbiciune, ci foc curățitor. Unde a fost lacrimă adevărată, nu mai rămâne piatră, ci pământ bun.
Hristos învie în noi prin iubirea care rabdă.Când omul încetează să se apere mereu, când nu mai caută să aibă ultimul cuvânt, când își poartă crucea fără să o arunce pe umerii altuia, atunci viața începe să se umple de sens. Iubirea care nu se laudă, care nu judecă, care nu cere răsplată, devine loc de Înviere.
Și, mai ales, Hristos învie în noi prin prezență. Prin rugăciunea spusă cu inima adunată. Prin Sfânta Liturghie trăită, nu doar asistată. Prin Trupul și Sângele Lui primite cu frică, cu dor și cu mulțumire.
Atunci, încet, omul simte că ceva se schimbă. Nu în afară, ci înlăuntru. Nu lumea devine mai ușoară, ci inima devine mai adâncă. Durerea nu dispare, dar capătă sens. Moartea nu mai sperie, pentru că viața începe să ardă altfel.
Așa învie Hristos în noi: când inima se face mormânt gol, când piatra mândriei este dată la o parte, când întunericul este biruit nu prin forță, ci prin lumină.
Și atunci omul descoperă, cu o uimire care nu mai trece, că Învierea nu este doar o sărbătoare a Bisericii, ci o stare a inimii. Că Hristos nu a înviat doar pentru a fi mărturisit, ci pentru a fi trăit. Și că adevărata minune nu este că mormântul de atunci a fost gol, ci că mormântul inimii se poate goli și astăzi.
Viața ca prag între timp și veșnicie
Omul nu a fost creat pentru a trece prin lume, ci pentru a o străbate cu sens. El nu este un accident al istoriei și nici o clipă pierdută în imensitatea universului. Omul este făptura care poartă în sine întrebarea veșniciei și dorul după ea. A fost așezat în creație ca un prag viu între cele văzute și cele nevăzute, între timp și fără de timp.
Viața omului pe pământ este asemenea aburului care se ridică dimineața din brazdă: se arată pentru o clipă, se luminează în razele soarelui și apoi dispare, fără ca ochiul să poată urmări drumul lui. Nu știm unde se pierde, dar știm că nu se risipește în neant. El se întoarce în adâncul din care a ieșit. Așa este și viața noastră: scurtă, fragilă, dar purtătoare de taina întoarcerii.
Dacă omul trăiește doar pentru timp, viața lui se destramă. Timpul îl consumă, îl obosește și, în cele din urmă, îl învinge. Dar dacă omul își deschide viața spre veșnicie, timpul încetează să mai fie dușman și devine loc de întâlnire. Fiecare clipă capătă greutate, fiecare respirație se umple de sens, fiecare pas devine rugăciune.
Veșnicia nu este o promisiune îndepărtată, ci o prezență tainică, care așteaptă să fie recunoscută. Ea nu anulează timpul, ci îl îmbrățișează. Îl adună. Îl mântuiește. Când omul trăiește cu inima deschisă spre Dumnezeu, timpul se lasă pătruns de veșnicie, iar viața nu mai curge spre moarte, ci spre împlinire.
Aici se află rostul adânc al omului în creație: să facă din trecere drum, din clipă icoană, din viață liturghie. Să trăiască pe pământ fără a se închide în pământ. Să atingă materia fără a uita cerul. Să poarte timpul fără a pierde veșnicia.
Și atunci înțelegem că adevărata noastră chemare nu este doar să vorbim despre Hristos, ci să-L lăsăm să învie în noi, ca viața noastră, oricât de scurtă, să devină loc de arătare a Împărăției. Când Hristos învie în inimă, omul nu mai trăiește în grabă, nici în frică, ci în așteptare luminoasă. Trăiește fiecare clipă ca pe un prag, fiecare zi ca pe o chemare, fiecare sfârșit ca pe un început.
Astfel, timpul se contopește cu veșnicia, iar omul își împlinește rostul: nu acela de a trece prin lume, ci de a o lumina, mergând, cu pași mici, din clipă în clipă, spre Împărăția care este deja în el. Amin ! (Preot Gherman Costică )