Lămuriri teologice și duhovnicești despre obiceiul atingerii cu potirul în timpul Sfintei Liturghii

Când taina devine întrebare, iar rânduiala se clatină sub greutatea neînțelegerii, Biserica nu răspunde cu asprime, ci cu lumină; căci, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: ,Fraţilor, chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l, pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, luând seama la tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită” (Galateni 6,1), știind că adevărul rostit cu blândețe nu strivește, ci vindecă.

Și pentru că această discuție s-a născut chiar între noi, frați de slujire și împreună-liturghisitori ai aceluiași Hristos, se cade să o privim nu ca pe o pricină de împotrivire, ci ca pe o chemare la mai adâncă cercetare și înțelegere.
Nu dorim să arătăm cine are dreptate, ci să vedem unde este dreptatea; nu să ne măsurăm în păreri, ci să ne adăpostim împreună sub lumina adevărului.
De aceea, cu dragoste și cu evlavie, așez înaintea fraților preoți aceste gânduri, nu ca o mustrare, ci ca o împărtășire frățească, în nădejdea că blândețea ne va ține uniți, iar adevărul ne va lumina pe toți.
În fiecare Sfântă Liturghie, există un moment în care totul se adâncește în tăcere și cutremur. Cântarea heruvicului plutește ca o mireasmă peste inimile noastre:
„Noi, care pe Heruvimi cu taină închipuim…”
În acea clipă, preotul iese din altar purtând Cinstitele Daruri. Nu este doar o procesiune; este mersul Mântuitorului spre Golgota, este icoana Jertfei care se pregătește.
Și totuși, în unele locuri, acest moment este însoțit de un gest ce a stârnit multă discuție: atingerea capetelor credincioșilor cu potirul. Unii o numesc „binecuvântare”, alții o socotesc o rătăcire de la tipic.
Unii văd în ea o picătură de har, alții o umbrire a sensului tainic al Liturghiei.
Dar să vedem ce spune Biserica, Scriptura și Tradiția vie despre acest lucru? Este atingerea cu potirul o lucrare de har sau doar o manifestare de evlavie populară?
Și pentru că nici o lucrare nu se poate înțelege fără a-i cerceta izvorul, să privim acum la rădăcina acestei practici, unde dorința de a fi mai aproape de Dumnezeu se împletește, uneori nepotrivit, cu rânduiala care ne păzește de rătăciri.
Ca multe obiceiuri locale, și aceasta s-a născut din dorința sinceră a poporului de a primi binecuvântare. Oamenii, văzând pe preot trecând cu potirul, simt în el o taină vie — prezență a lui Hristos. Iar dorința de a se atinge de cele sfinte e adânc omenească: e aceeași dorință a femeii bolnave care, în Evanghelie, s-a atins de poala hainei Domnului și s-a vindecat (Marcu 5,27-34).
Această trăire simplă și caldă a inimii a fost uneori urmată și de gestul preotului, care, din dragoste și milă, a coborât potirul peste capetele credincioșilor ca un semn de încurajare. Așa s-a născut o tradiție locală — nu din necredință, ci dintr-o dorință neîndrumată teologic.
Dar în Biserică, dragostea trebuie să meargă împreună cu adevărul; evlavia populară trebuie luminată de lumina dogmei.
Privind cu îngăduință și înțelegere această lucrare, nu putem tăgădui că cei ce o apără nu o fac din răutate, ci dintr-o sinceră dorință de a vedea în ea o revărsare de har. De aceea se cuvine să ascultăm și glasul Scripturii, acolo unde atingerea celor sfinte a fost adesea poartă a vindecării și semn al credinței. Căci în Sfânta Scriptură întâlnim nu puține momente în care atingerea devine limbaj al harului și al lucrării lui Dumnezeu în om.
Hristos întinde mâna și atinge leprosul, zicând: „Voiesc, curățește-te!” (Matei 8,3).
El atinge ochii orbilor și aceștia văd (Matei 9,29).
Femeia cu scurgere de sânge doar se atinge de haina Lui și se vindecă.
Umbra lui Petru și hainele lui Pavel aduceau vindecare celor bolnavi (Fapte 5,15; 19,11).
Astfel, spun ei, și atingerea capetelor cu potirul ar fi o „transmitere a harului” prin contactul cu sfințenia.
Se adaugă și ideea de „binecuvântare”, în amintirea patriarhilor care puneau mâinile pe capul copiilor când îi binecuvântau (Facerea 48,14).
Atingerea devine astfel un limbaj al dragostei, o prelungire a binecuvântării. Și, fără îndoială, Dumnezeu poate lucra prin orice gest făcut cu credință curată.
Dar întrebarea rămâne: este acest gest parte a Liturghiei, așa cum ne-au lăsat-o Sfinții Părinți?
Dar dacă Scriptura ne arată puterea atingerii în lucrarea lui Dumnezeu, Tradiția Bisericii ne cheamă să înțelegem și sensul rânduielii liturgice, acolo unde totul se face „cu bun chip și după rânduială” (I Corinteni 14,40). Căci adevărul deplin se descoperă atunci când credința se întâlnește cu rânduiala, iar râvna se supune ascultării. De aceea, se cuvine să privim acum spre izvoarele Sfintei Liturghii și să ascultăm ce ne învață Tradiția despre acest moment plin de taină.
Tipicul Sfântului Sava, păstrat de secole în toate Bisericile Ortodoxe, descrie cu grijă fiecare gest al procesiunii cu Cinstitele Daruri. Nicăieri nu se amintește atingerea credincioșilor cu potirul.
Sfântul Gherman al Constantinopolului scrie:„Ieșirea cu Darurile închipuie mersul Domnului spre Jertfă, iar cei ce o privesc se roagă în tăcere, cu inimă umilită, neîndrăznind să se apropie.”
Sfântul Nicolae Cabasila, în Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, spune că în acel moment „preotul poartă jertfa care va fi înălțată, iar poporul o întâmpină cu cântare heruvimică, ca îngerii”.
Nu este momentul binecuvântării, ci al pregătirii pentru jertfă.
De asemenea, Sfântul Simeon al Tesalonicului arată că „darurile în acea clipă nu sunt încă Trupul și Sângele Domnului, ci chipul lor”.
Așadar, atingerea cu potirul, care poartă daruri neprefăcute, nu poate fi înțeleasă ca un act de împărtășire sau sfințire.
Gestul ar putea chiar altera sensul mistic: în loc ca poporul să contemple jertfa, devine un moment de atingere fizică, exterioră.
Momentul Heruvicului nu este o simplă procesiune, ci o icoană vie a drumului Domnului spre Jertfă. În tăcerea acelui pas, preotul poartă în mâini nu doar daruri de pâine și vin, ci însăși taina Crucii, care se pregătește să devină Înviere. În acel moment, Biserica tace, iar inimile stau plecate.
Nu se binecuvintează, nu se atinge, nu se face nici un gest care să umbrească solemnitatea.
Sfântul Ioan Gură de Aur scrie cu tremur:„Când vezi pe preot aducând jertfa, gândește-te că stai în cer printre îngeri… Nu omul aduce, ci Duhul lucrează.”
Așadar, atingerea cu potirul riscă să transforme o clipă a cerului într-un reflex omenesc.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune:„Taina nu se atinge, ci se primește întru taină.”
Adevărata atingere nu este cea a vasului sfânt cu fruntea, ci a inimii cu Dumnezeu.
Totuși, să nu cădem în cealaltă extremă, a judecății reci.Evlavia poporului este adesea sinceră, chiar dacă neștiutoare. Când omul simplu își pleacă fruntea sub potir, nu caută spectacol, ci binecuvântare.Preotul trebuie să vadă această dorință și să o transfigureze, nu să o strivească.
Sfântul Ioan Scărarul ne avertizează:„Evlavia fără cunoaștere e primejdioasă, iar cunoașterea fără evlavie e stearpă.”
Prin urmare, preotul trebuie să lumineze cu blândețe, explicând credincioșilor că binecuvântarea adevărată nu se dă prin atingere, ci prin împărtășire.Ceea ce harul atinge cu adevărat nu este pielea frunții, ci adâncul sufletului.Dacă poporul e învățat, el va înțelege că „a se atinge de potir” înseamnă a se uni cu Hristos în Sfânta Împărtășanie, nu a primi o atingere simbolică în timpul procesiunii.
Atingerea cu potirul nu are temei scripturistic, tipiconal sau patristic. Este un obicei apărut local, din iubire, dar fără rânduială.Scriptura ne învață că Hristos se atinge de om nu doar prin gesturi, ci prin Duhul Sfânt.
„Duh este Dumnezeu, și cei ce I se închină, în duh și în adevăr se cade să I se închine.” (Ioan 4,24)
Sfânta Liturghie nu are nevoie de gesturi suplimentare, pentru că ea este deja plină de har.Orice adăugire, chiar frumoasă, riscă să încurce înțelesul mistic al slujbei.
În clipa Heruvicului, preotul se face icoană vie a lui Hristos mergând spre Golgota. Darurile pe care le poartă nu sunt încă Trupul și Sângele Domnului, ci semnul lor — o taină a Jertfei care se pregătește să devină Înviere. De aceea, totul se face cu sfială și tăcere, nu cu gesturi, ci cu rugăciune. Să nu osândim pe cei ce, din simplitate, cer atingerea, dar să-i învățăm să o preschimbe în rugăciune.Să nu ne grăbim să suprimăm evlavia, ci să o curățim de neștiință.Pentru că adevărata atingere a potirului este atunci când ne împărtășim cu lacrimi, cu inima zdrobită, zicând:
„Iată, Hristos atinge nu capul, ci sufletul meu, ca să-l vindece pentru veșnicie.”Amin. (Preot Gherman Costică )

Premianții Concursului de creație Cuvioasa Parascheva, floarea duhovnicească a Moldovei, ediția a II-a

În perioada octombrie – noiembrie 2025, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, în Protopopiatul Dorohoi s-a desfășurat ediția a II-a a Concursului de creație literară „Cuvioasa Parascheva, floarea duhovnicească a Moldovei”.

Organizat prin Centrul educațional al Protopopiatului, în parteneriat cu Seminarul Teologic Liceal Ortodox „Sfântul Ioan Iacob” din Dorohoi, evenimentul a avut scopul de a apropia elevii de la școlile din zona Protopopiatului Dorohoi și din parohiile din zonă de frumusețea vieții duhovnicești, pentru a cultiva evlavia față de Sfânta Cuvioasă Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, și de a încuraja exprimarea literară a credinței.
La Concursul de creație au participat 72 de elevi din ciclurile primar, gimnazial și liceal, provenind din 11 școli gimnaziale și 5 licee și colegii. Competiția s-a desfășurat pe trei secțiuni: poezie, eseu și scrisoare, oferind participanților prilejul de a-și exprima dragostea și recunoștința față de Sfânta Cuvioasă Parascheva, „floarea duhovnicească a Moldovei”.
Lucrările au fost evaluate de un juriu alcătuit din doamna prof. Chirilă Elena (Școala Gimnazială „Mihail Kogălniceanu” Dorohoi), doamna prof. Ignat Cristina-Ionela (Seminarul Teologic din Dorohoi) și pr. Ovidiu-Vasile Berechea, responsabil de catehizare în cadrul Protopopiatului Dorohoi.

Rezultatele concursului:
Secțiunea Poezie:
Ciclul primar:
Premiul I – Zugravu Anastasia (prof. coord. Lojniță Luminița)
Premiul II – Iacob Antonia Iasmina (prof. coord. Precob Larisa)
Premiul III – Hangan David (prof. coord. Lojniță Luminița)
Ciclul gimnazial
Premiul I – Ciovică Mario-David (prof. coord. Cobelea Daniela)
Premiul II – Ciubotariu Delia Ramona (prof. coord. Harabulă Ovidiu)
Premiul III – Munteanu Siluana (prof. coord. Harabulă Ovidiu)
Ciclul liceal:
Premiul I – Huțanu Alexoaie Sebastian (prof. coord. Ignat Cristina-Ionela)
Premiul I – Zancanu Gabriela-Aida (prof. coord. pr. Țifrea Gabriel)
Premiul II – Apostol Bianca-Cornelia (prof. coord. Constantin Xenia)
Premiul III – Ilie Delia (prof. coord. Ignat Cristina-Ionela)

Secțiunea Eseu:
Ciclul primar:
Premiul I – Marin Maya Alexandra (prof. coord. Lojniță Luminița)
Premiul II – Dimitrenco Elisabeta (prof. coord. Lojniță Luminița)
Premiul III – Leancă Daria (prof. coord. pr. Petrovici Cristian-Marius)
Ciclul gimnazial:
Premiul I – Ilași Maria (prof. coord. Lojniță Luminița)
Premiul II – Moisa Alexandru Cosmin (prof. coord. Mancaș Florina)
Premiul III – Manolache Sara Maria (prof. coord. Andrioae Daniela)
Ciclul liceal:
Premiul I – Ifrim Alexandra Ioana (prof. coord. Constantin Xenia)
Premiul II – Spatariu Andra Gabriela (prof. coord. Ifrim Monica)
Premiul III – Străteanu Florentina (prof. coord. Șalabină Magdalena)

Secțiunea Scrisoare:
Ciclul primar:
Premiul I – Sandu Erica Olivia (prof. coord. pr. Iftodi Marian-Liviu)
Premiul II – Zvâncă Achim (prof. coord. Lojniță Luminița)
Premiul III – Molocea Teleagă Petru (prof. coord. Lojniță Luminița)
Ciclul gimnazial:
Premiul I – Barabasa Eva Elena (prof. coord. Chirilă Elena)
Premiul II – Lungu Antonia Elena (prof. coord. Zugravu Claudiu-Vasile)
Premiul III – Purice Anastasia (prof. coord. pr. Iftodi Marian-Liviu)
Ciclul liceal:
Premiul I – Blenteș Andra Francesca (prof. coord. Băncilă Elena)

Toți participanții vor primi în perioada următoare diplome de participare, profesorii coordonatori adeverințe de participare, iar câștigătorii – premii și distincții pe fiecare categorie de vârstă, oferite cu sprijinul părintelui protopop Ionuț-Ștefan Apetrei și al părintelui Ovidiu-Vasile Berechea, responsabil de catehizare în Protopopiatul Dorohoi.
Organizatorii aduc mulțumiri tuturor cadrelor didactice, preoților și elevilor implicați, pentru dăruirea și entuziasmul prin care au contribuit la reușita acestei ediții, precum și instituțiilor partenere, care sprijină în mod constant activitățile educative și catehetice din Protopopiatul Dorohoi.
Prin astfel de inițiative, elevii – copii și tineri, învață să descopere frumusețea vieții sfinților și să se inspire din exemplul lor luminos de credință și curăție. Sfânta Cuvioasă Parascheva rămâne un model viu de dăruire, rugăciune și milostenie, chemându-ne pe fiecare la o viață trăită în iubire și slujire față de Dumnezeu și aproapele.
Felicitări tuturor! (Pr. Prof. Pristavu Cosmin-Constantin, Coordonator proiect)

Podul Lipcani-Rădăuți-Prut – 100 de ani de la inaugurare

Unul dintre articolele pe care le-am citit recent face referire la un eveniment ce s-a petrecut acum 100 de ani în urmă și anume: „Solemnitatea inaugurării celui dintâi pod peste Prut”.

Articolul descrie organizarea fastuoasă cu prilejul acestui eveniment care a avut loc în noiembrie 1925, la care se remarcă prezența mai multor personalități politice ale țării dar și ale cârmuirii locale de pe ambele părți ale Prutului.

„Datorită stăruinţei d-lor I. I. Pillat – deputat şi Tomaziu – prefect de Dorohoi şi intervenţiei decisive a d-lui Moşoiu, Ministrul Lucrărilor Publice, a putut fi desăvârşit primul pod peste Prut, între comunele Rădăuţi şi Lipcani.

Inaugurarea acestei prime legături între nordul Moldovei şi nordul Basarabiei s-a făcut azi, în prezenţa d-lor Moşoiu, Bănescu – directorul general al podurilor şi şoselelor, I. I. Pilat – deputat, Tomaziu – prefect de Dorohoi, Cazacenko – prefect de Hotin, N. Stoianovici, fost prefect, Cristescu, comandantul Regimentului 4 vânători, Mihalaehe, director regional tehnic al judeţului, căp. Chiricuţă, comandantului companiei de jandarmi, Baltă – administrator financiar, Niculescu, diriginte P.T.T., Pamfil – şeful siguranţei locale, etc.

O companie din Regimentul 4 Vânători, cu muzică şi drapel, a dat onorurile. În drumul de la Dorohoi la pod, au ieşit în întâmpinarea Ministrului şi distinşilor oaspeţi locuitorii tuturor satelor, pe care aceştia le-au străbătut. La intrările şi ieşirile din sate, mici arcuri de triumf, din crengi verzi de brad. Drapelele arborate pretutindeni.

La orele 11, preotul Victor Mironescu, din Mioreni, a oficiat serviciul religios. După aceasta, dl. Bănescu a făcut istoricul podului şi o expunere cu caracter tehnic. A mulţumit organelor locale ale Ministerului Lucrărilor Publice, care au executat lucrarea.

Dl. deputat I.I. Pillat a vorbit de mâna frăţească, pe care moldovenii şi basarabenii din Nord şi-o întind, e mâna de apărare. A încheiat, cu urări pentru Basarabia, Ardeal şi dl. Ministru Moşoiu. Au mai vorbit d-nii: Florinescu, col. Cristescu, Cazacenko, Stoianovici.

Dl. Ministru al Lucrărilor Publice a amintit că Rusia, timp de peste 100 ani, în care s-au perindat cinci ţări, nu a făcut nimic pentru Basarabia. Iar dacă a făcut ceva, a făcut numai ceea ce înlesnia scurgerea bogăţiilor provinciei, spre centrul imperiului. România, cu toate nevoile mari pricinuite de întregirea ei, a realizat în scurt timp, tot ce a fost cu putinţă. Și cum vremurile devin tot mai prielnice, înfăptuiri noi, în stil din ce în ce mai mare, se vor realiza cât de curând. A îndemnat poporul, ca celor care vor căuta să-l dezbine, să le arate lucrurile bune făcute după unire.

După ce a vizitat şi comuna Lipcani, asistenţa s-a întors în Dorohoi.

Banchetul. La ora 1, în eleganta sală de recepţii a Prefecturii, s-a dat un banchet, la care au participat, pe lângă cei mai sus menţionaţi şi d-nii: Timuş – primarul oraşului Dorohoi, col. Toplicescu – fost deputat, Burghele – preşedintele Ateneului român din Dorohoi, Sachelarescu – preşedintele Tribunalului, col. Sion comadantul garnizoanei, C. Prazu – fost primar, protoiereul Grigorescu, M. Brăilescu – proprietar, Paul Verona şi numeroşi reprezentanţi ai autorităţilor locale. S-au rostit numeroase toasturi”.

Podul dintre Rădăuți-Prut și Lipcani a fost distrus în cel de-al doilea război mondial, fiind reconstruit în anul 1944. Podul a fost reparat înainte de anul 2010, din fonduri europene și a primit numele poetului „Grigore Vieru”. (Pr. Avârvărei Dumitru).