Dorohoiul lui Brâncuși

Maestrul nostru Brâncuși Constantin nu cred că are nevoie de o prezentare, însă ce legătură ar putea fi avut el cu Dorohoiul? – asta da curiozitate… O fi fost vreodată pe la Dorohoi? Nu am auzit. O fi realizat vreun bust sau vreo lucrare pentru dorohoieni? Nu cred. Și atunci? Răspunsul e: Alexandru Istrati !

Cine e Alexandru Istrati?

Alexandru Istrati s-a născut la Dorohoi la 9 martie 1915. „Părinţii l-au dat la cea mai bună şcoală din oraş – Şcoala Primară nr. 1 de băieţi «Gheorghe Asachi» condusă atunci de renumitul profesor Grigore Racoviţă, care amenajase în incinta localului un muzeu multiplu din care nu lipseau picturi ale foştilor elevi ai şcolii. Acest muzeu cu secţiunea de pictură, îl va influenţa pe micul Alexandru care a urmat cursurile primare aici între 1921-1925. A fost un elev excepţional, ceea ce i-a permis să intre cu brio la Liceul de băieţi «Gr. Ghica Vv.» din oraş având printre colegi pe un alt viitor pictor – George Tomaziu, dar şi pe viitorul profesor de geografie şi director la acelaşi liceu – Octav Guţic.

La liceu, Alexandru a avut posibilitatea să studieze, să-şi aprofundeze cultura generală, dar şi să-şi testeze calităţile de pictor. Aşadar, între anii 1925 – 1932 cât a urmat cursurile liceului, preocupările sale au fost multiple. În afară de desen, când era în ultima clasă, a publicat în revista şcolii «Licăriri» nr. 2, un articol intitulat «Bisericuţa de lemn», în care tratează aspecte istorice şi de construcţie specifice acestui monument istoric dorohoian.

În ultimii 3 ani de liceu l-a avut ca profesor pe pictorul Grigore Popovici, maestru de desen şi caligrafie, absolvent al Academiei de Belle-Arte din Iaşi. Acesta i-a îndrumat paşii lui Alexandru către artele frumoase, intuind la el calităţi deosebite în acest sens”.

Alexandru urmează Academia de Arte Frumoase din Bucureşti şi, conform dorinţei sale şi a părinţilor, urmează în paralel şi cursurile Facultăţii de Drept din capitală. A absolvit cu succes ambele facultăţi, fiind un student remarcabil, astfel că în 1937, după obţinerea diplomei de licenţă, devine asistent la catedra de pictură a Facultăţii de Arte din Bucureşti la clasa pictorului Camil Ressu şi custode la Muzeul Simu.

La 10 noiembrie 1939 s-a căsătorit cu pictoriţa Natalia Gh. Dumitrescu, studentă la clasa lui Francisc Şirao de la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti.

Ulterior a devenit şef de lucrări la aceeaşi academie, după ce între timp, în anul 1941, îşi deschide la sala Dalles din capitală prima expoziţie personală. A participat şi la alte expoziţii colective, pentru ca în 1945, la Ateneul Român din Bucureşti să-şi deschidă o a doua expoziţie personală. Din această perioadă de creaţie reţinem câteva tablouri de o valoare incontestabilă: „Muzeul de Artă al Academiei Române”, „Autoportret”, „Soldaţi în marş cu armament”.

În 1947, a obţinut prin concurs o bursă a Statului francez şi a plecat la Paris, împreună cu soţia Natalia, unde studiază împreună la Academia Andre Lhote şi la Ecole des Beaux Arts.

Din 1952, Istrati e ales în juriul Saloanelor de artă franceze. În 1953, Istrati obţine premiul Kandinsky, iar în 1955, Natalia Dumitrescu-lstrati obţine acelaşi premiu. În 1955, Istrati obţine la Milano, Premiul Lassone.

Constantin Brâncuşi, pe care îl întâlnesc în această perioadă, i-au făcut să rămână alături de el. Au închiriat un hangar mare, în Impasse Ronsin, pe care l-au amenajat, unde s-au instalat şi unde au început să lucreze. Intrând în contact cu ”spiritul abstracţiei”, au părăsit arta figurativă pe care au practicat-o în ţară şi s-au realizat în arta nonfigurativă. Colorist valoros, Istrati păstrează paleta, etalând-o în forme geometrice, construite de un bun desenator.

Alexandru și Natalia – fii adoptivi ai Maestrului.

Din 1947 până în 1957, în ultimii 10 ani de viaţă ai marelui sculptor, soţii Istrati au lucrat pentru Brâncuşi, care le lasă prin testament terenul din str. Sauvageot, unde făcuseră demolarea şi-i desemnează legatari universali testamentari. Ei au predat legatul lui Brâncuşi, adică atelierul lui, Muzeului de Artă Modernă din Paris, care neavând spaţiu suficient nu a respectat clauza testamentară de a reconstitui atelierul ca în Impasse Ronsin şi operele au stat ca într-o debara, până când s-a construit clădirea din Piaţa Pompidou.

Soţii Istrati au devenit cetăţeni francezi în 1965. Împreună cu Jacques Lassaigne, preşedintele AICA (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Artă), organizează în 1967 colocviul Brâncuşi la Bucureşti. La sfârşitul colocviului, Istrati perfectează împreună cu ministrul Culturii de atunci, arhitectul Pompiliu Macovei, turnarea operei lui Brâncuşi ”Codoşul” în Piaţa Universităţii. Turnarea urma să se facă în inox, Istrati punând la dispoziţie mulajul. Proiectul însă nu s-a mai realizat.

Brâncuşi şi-a dorit mult să se scrie ”o carte” despre opera sa. În 1984, a apărut la Editura Flammarion din Paris cea mai documentată lucrare despre Brâncuşi, semnată, alături de soţii Istrati, şi de directorul Muzeului Louvre, Pontus Hulton. Majoritatea fotografiilor din album au fost cele făcute de Brâncuşi, care nu accepta efectele de lumini fotografice, cu deformarea sensului real al operei. De-asta a învăţat Brâncuşi să fotografieze şi i-a învăţat şi pe soţii Istrati.

Alexandru a luptat să dea numele lui Brâncuşi pieţei din Montparnasse şi a reuşit, cu ajutorul doamnei Pompidou şi al celui care era pe atunci primarul Parisului, Jacques Chirac.

Pe de altă parte, soţii Natalia şi Alexandru Istrati au apărat toată opera lui Brâncuşi de falsuri, chiciuri şi apariţii editoriale necorespunzătoare. I-au apărat opera de parcă i-ar fi fost, într-adevăr, copii. Deci, i-a ales bine Brâncuşi când i-a declarat copiii lui adoptivi.

La Paris, în cimitirul Montparnasse, putem regăsi o părticică din Dorohoiul nostru alături de marele Maestru Brâncuși.

Înfiinţarea Ateneului Român din Darabani

Ateneul Român din Dorohoi – o Societate cultural-educativă – a luat ființă în anul 1899, din dorința unui comitet format din profesori, avocați și iubitori de cultură, în frunte cu filantropul și avocatul Gheorghe Burghele. Activitatea acestei instituții s-a desfășurat nu doar în orașul Dorohoi ci s-a extins și în restul județului, după cum aflăm dintr-un articol din presa vremii:  

„În oraşul Dorohoi, bătrânul Gh. Gh. Burghele, de o viaţă întreagă de când munceşte pentru lumina rea poporului. Prin străduinţă, prin sacrificii, de multă vreme, a înfiin ţat în acest oraş Ateneul român. Activitatea acestui Ateneu a fost covârşitoare, căci a mai pus bazele filialelor în târgul Săveni, Noua Suliţa (jud. Hotin), Suceava, Siret şi Ciudei (Bucovina), Herța (Dorohoi), iar în timpul din urmă în târguşorul nostru Darabani.

În ziua de 24 iulie, au sosit la noi dl. Burghele şi Șt. Lascăr, prefectul judeţului. În faţa unui public numeros dl. Burghele a arătat scopul venirii sale în Darabani –  ca să se pună bazele unui Ateneu şi în acest târguşor. Propunerea domniei sale a fost primită cu multă însufleţire. Tot în acest scop au mai vorbit: dl. prefect Lascăr, Axente institutor şi A. Lipșa, avocat.

S-a aprobat statutele Ateneului central din Dorohoi şi s-au ales ca preşedinţi de onoare dl. P. C. Anghelescu, Ministrul Școalelor, Generalul Mircescu şi Șt. Lascăr, iar ca membri de onoare domnii: colonel G. A. Văsescu, Ionel I. Pilat şi I. S. Lascăr.

S-au înscris ca membri fondatori 46 de persoane, dintre care şi gospodari săteni. S-a ales ca preşedinte al Ateneului, dl. V. Axente, institutor; vice-preşedinţi Dr. I. Simionescu şi C. Gh. Hadârcă învăţător; secretar Gh. Vornicescu învăţător şi casier pe dl. C. Gh. Ionescu, magistrat.

Se cuvine multă laudă veneratului domn Gh. Gh. Burghele, care poate vedea cu mulţumire, că nu în zadar a fost truda sa pentru luminarea poporului” (Pr. Avârvărei Dumitru).

Lămuriri teologice și duhovnicești despre obiceiul atingerii cu potirul în timpul Sfintei Liturghii

Când taina devine întrebare, iar rânduiala se clatină sub greutatea neînțelegerii, Biserica nu răspunde cu asprime, ci cu lumină; căci, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: ,Fraţilor, chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l, pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, luând seama la tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită” (Galateni 6,1), știind că adevărul rostit cu blândețe nu strivește, ci vindecă.

Și pentru că această discuție s-a născut chiar între noi, frați de slujire și împreună-liturghisitori ai aceluiași Hristos, se cade să o privim nu ca pe o pricină de împotrivire, ci ca pe o chemare la mai adâncă cercetare și înțelegere.
Nu dorim să arătăm cine are dreptate, ci să vedem unde este dreptatea; nu să ne măsurăm în păreri, ci să ne adăpostim împreună sub lumina adevărului.
De aceea, cu dragoste și cu evlavie, așez înaintea fraților preoți aceste gânduri, nu ca o mustrare, ci ca o împărtășire frățească, în nădejdea că blândețea ne va ține uniți, iar adevărul ne va lumina pe toți.
În fiecare Sfântă Liturghie, există un moment în care totul se adâncește în tăcere și cutremur. Cântarea heruvicului plutește ca o mireasmă peste inimile noastre:
„Noi, care pe Heruvimi cu taină închipuim…”
În acea clipă, preotul iese din altar purtând Cinstitele Daruri. Nu este doar o procesiune; este mersul Mântuitorului spre Golgota, este icoana Jertfei care se pregătește.
Și totuși, în unele locuri, acest moment este însoțit de un gest ce a stârnit multă discuție: atingerea capetelor credincioșilor cu potirul. Unii o numesc „binecuvântare”, alții o socotesc o rătăcire de la tipic.
Unii văd în ea o picătură de har, alții o umbrire a sensului tainic al Liturghiei.
Dar să vedem ce spune Biserica, Scriptura și Tradiția vie despre acest lucru? Este atingerea cu potirul o lucrare de har sau doar o manifestare de evlavie populară?
Și pentru că nici o lucrare nu se poate înțelege fără a-i cerceta izvorul, să privim acum la rădăcina acestei practici, unde dorința de a fi mai aproape de Dumnezeu se împletește, uneori nepotrivit, cu rânduiala care ne păzește de rătăciri.
Ca multe obiceiuri locale, și aceasta s-a născut din dorința sinceră a poporului de a primi binecuvântare. Oamenii, văzând pe preot trecând cu potirul, simt în el o taină vie — prezență a lui Hristos. Iar dorința de a se atinge de cele sfinte e adânc omenească: e aceeași dorință a femeii bolnave care, în Evanghelie, s-a atins de poala hainei Domnului și s-a vindecat (Marcu 5,27-34).
Această trăire simplă și caldă a inimii a fost uneori urmată și de gestul preotului, care, din dragoste și milă, a coborât potirul peste capetele credincioșilor ca un semn de încurajare. Așa s-a născut o tradiție locală — nu din necredință, ci dintr-o dorință neîndrumată teologic.
Dar în Biserică, dragostea trebuie să meargă împreună cu adevărul; evlavia populară trebuie luminată de lumina dogmei.
Privind cu îngăduință și înțelegere această lucrare, nu putem tăgădui că cei ce o apără nu o fac din răutate, ci dintr-o sinceră dorință de a vedea în ea o revărsare de har. De aceea se cuvine să ascultăm și glasul Scripturii, acolo unde atingerea celor sfinte a fost adesea poartă a vindecării și semn al credinței. Căci în Sfânta Scriptură întâlnim nu puține momente în care atingerea devine limbaj al harului și al lucrării lui Dumnezeu în om.
Hristos întinde mâna și atinge leprosul, zicând: „Voiesc, curățește-te!” (Matei 8,3).
El atinge ochii orbilor și aceștia văd (Matei 9,29).
Femeia cu scurgere de sânge doar se atinge de haina Lui și se vindecă.
Umbra lui Petru și hainele lui Pavel aduceau vindecare celor bolnavi (Fapte 5,15; 19,11).
Astfel, spun ei, și atingerea capetelor cu potirul ar fi o „transmitere a harului” prin contactul cu sfințenia.
Se adaugă și ideea de „binecuvântare”, în amintirea patriarhilor care puneau mâinile pe capul copiilor când îi binecuvântau (Facerea 48,14).
Atingerea devine astfel un limbaj al dragostei, o prelungire a binecuvântării. Și, fără îndoială, Dumnezeu poate lucra prin orice gest făcut cu credință curată.
Dar întrebarea rămâne: este acest gest parte a Liturghiei, așa cum ne-au lăsat-o Sfinții Părinți?
Dar dacă Scriptura ne arată puterea atingerii în lucrarea lui Dumnezeu, Tradiția Bisericii ne cheamă să înțelegem și sensul rânduielii liturgice, acolo unde totul se face „cu bun chip și după rânduială” (I Corinteni 14,40). Căci adevărul deplin se descoperă atunci când credința se întâlnește cu rânduiala, iar râvna se supune ascultării. De aceea, se cuvine să privim acum spre izvoarele Sfintei Liturghii și să ascultăm ce ne învață Tradiția despre acest moment plin de taină.
Tipicul Sfântului Sava, păstrat de secole în toate Bisericile Ortodoxe, descrie cu grijă fiecare gest al procesiunii cu Cinstitele Daruri. Nicăieri nu se amintește atingerea credincioșilor cu potirul.
Sfântul Gherman al Constantinopolului scrie:„Ieșirea cu Darurile închipuie mersul Domnului spre Jertfă, iar cei ce o privesc se roagă în tăcere, cu inimă umilită, neîndrăznind să se apropie.”
Sfântul Nicolae Cabasila, în Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, spune că în acel moment „preotul poartă jertfa care va fi înălțată, iar poporul o întâmpină cu cântare heruvimică, ca îngerii”.
Nu este momentul binecuvântării, ci al pregătirii pentru jertfă.
De asemenea, Sfântul Simeon al Tesalonicului arată că „darurile în acea clipă nu sunt încă Trupul și Sângele Domnului, ci chipul lor”.
Așadar, atingerea cu potirul, care poartă daruri neprefăcute, nu poate fi înțeleasă ca un act de împărtășire sau sfințire.
Gestul ar putea chiar altera sensul mistic: în loc ca poporul să contemple jertfa, devine un moment de atingere fizică, exterioră.
Momentul Heruvicului nu este o simplă procesiune, ci o icoană vie a drumului Domnului spre Jertfă. În tăcerea acelui pas, preotul poartă în mâini nu doar daruri de pâine și vin, ci însăși taina Crucii, care se pregătește să devină Înviere. În acel moment, Biserica tace, iar inimile stau plecate.
Nu se binecuvintează, nu se atinge, nu se face nici un gest care să umbrească solemnitatea.
Sfântul Ioan Gură de Aur scrie cu tremur:„Când vezi pe preot aducând jertfa, gândește-te că stai în cer printre îngeri… Nu omul aduce, ci Duhul lucrează.”
Așadar, atingerea cu potirul riscă să transforme o clipă a cerului într-un reflex omenesc.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune:„Taina nu se atinge, ci se primește întru taină.”
Adevărata atingere nu este cea a vasului sfânt cu fruntea, ci a inimii cu Dumnezeu.
Totuși, să nu cădem în cealaltă extremă, a judecății reci.Evlavia poporului este adesea sinceră, chiar dacă neștiutoare. Când omul simplu își pleacă fruntea sub potir, nu caută spectacol, ci binecuvântare.Preotul trebuie să vadă această dorință și să o transfigureze, nu să o strivească.
Sfântul Ioan Scărarul ne avertizează:„Evlavia fără cunoaștere e primejdioasă, iar cunoașterea fără evlavie e stearpă.”
Prin urmare, preotul trebuie să lumineze cu blândețe, explicând credincioșilor că binecuvântarea adevărată nu se dă prin atingere, ci prin împărtășire.Ceea ce harul atinge cu adevărat nu este pielea frunții, ci adâncul sufletului.Dacă poporul e învățat, el va înțelege că „a se atinge de potir” înseamnă a se uni cu Hristos în Sfânta Împărtășanie, nu a primi o atingere simbolică în timpul procesiunii.
Atingerea cu potirul nu are temei scripturistic, tipiconal sau patristic. Este un obicei apărut local, din iubire, dar fără rânduială.Scriptura ne învață că Hristos se atinge de om nu doar prin gesturi, ci prin Duhul Sfânt.
„Duh este Dumnezeu, și cei ce I se închină, în duh și în adevăr se cade să I se închine.” (Ioan 4,24)
Sfânta Liturghie nu are nevoie de gesturi suplimentare, pentru că ea este deja plină de har.Orice adăugire, chiar frumoasă, riscă să încurce înțelesul mistic al slujbei.
În clipa Heruvicului, preotul se face icoană vie a lui Hristos mergând spre Golgota. Darurile pe care le poartă nu sunt încă Trupul și Sângele Domnului, ci semnul lor — o taină a Jertfei care se pregătește să devină Înviere. De aceea, totul se face cu sfială și tăcere, nu cu gesturi, ci cu rugăciune. Să nu osândim pe cei ce, din simplitate, cer atingerea, dar să-i învățăm să o preschimbe în rugăciune.Să nu ne grăbim să suprimăm evlavia, ci să o curățim de neștiință.Pentru că adevărata atingere a potirului este atunci când ne împărtășim cu lacrimi, cu inima zdrobită, zicând:
„Iată, Hristos atinge nu capul, ci sufletul meu, ca să-l vindece pentru veșnicie.”Amin. (Preot Gherman Costică )