În data de 14 septembrie 2025, Parohia Sfânta Cuvioasă Parascheva din Brăești a lansat cu entuziasm un nou proiect catehetic dedicat copiilor și tinerilor: „Școala Credinței – Cuvântul lui Dumnezeu împărtășit copiilor”. Programul este coordonat de părintele paroh Gabriel Biță, împreună cu profesorii Alina și Aurel Răileanu, echipă care, prin dăruire, răbdare și profesionalism, a reușit să creeze un cadru educativ și spiritual profund, cald și prietenos.
Prima întâlnire, desfășurată chiar de sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, a avut ca temă Crucea – simbol sfânt și semn de biruință. Dialogul deschis cu copiii a scos la iveală receptivitatea lor, iar îndemnul final a fost să ducă mai departe învățătura primită. Pe 21 septembrie, tema a continuat cu Sfânta Cruce – armă împotriva diavolului, activitate completată de vizionarea unor materiale video și analiza unor imagini tematice.
Întâlnirea din 28 septembrie a adus în discuție Sfintele Taine ale Spovedaniei și Împărtășaniei – pași de lumină către Hristos, copiii lucrând pe fișe și urmărind un material video. Duminică, 5 octombrie, s-a aprofundat tema anterioară printr-o istorioară duhovnicească, „Pâinea care luminează inima”, urmată de exercițiul simbolic „Rucsacul cu păcate” și de cântarea „Așa grăiește Domnul slavei”. Pe 7 octombrie, a fost sărbătorită tânăra Anastasia, moment în care a fost evocată și viața Sfintei Mucenițe Anastasia, model de credință și statornicie.
Duminică, 12 octombrie, tema „Sfinții – modele de urmat” a fost trăită prin participarea la Acatistul Sfintei Parascheva, urmată de cântarea troparului ei. Părintele i-a îndemnat pe copii să-i urmeze pilda, iar întâlnirea s-a încheiat cu o surpriză dulce oferită celor mici. Pe 19 octombrie, programul a continuat cu aprofundarea vieții Sfintei Parascheva, pornind de la ideea fericirii veșnice reflectate în icoana ei, activitatea culminând cu cântarea Fericirilor.
Pe 26 octombrie, în cinstea Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir, copiii au citit Acatistul Sfântului Dimitrie Basarabov, au cântat troparul și au sărbătorit-o pe micuța Alexandra, la împlinirea vârstei de 7 ani. Următoarea întâlnire, dedicată celor doi mari sfinți Dimitrie, a pus accent pe partea artistică: pornind de la poemul-imn dedicat acestora, copiii au colorat icoane, au răspuns la întrebări și au înțeles că sfințenia nu este un privilegiu pentru puțini, ci o chemare pentru fiecare. Activitatea s-a încheiat cu priceasna „Naintea Ta, Iisus iubit” și cântarea „Cuvine-se cu adevărat”.
Pe 8 noiembrie, de sărbătoarea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, „Școala Credinței” a participat la Sfânta Liturghie, iar copiii, îmbrăcați în port popular, au cântat „La mulți ani” părintelui, purtător al numelui Arhanghelului. Întâlnirea din 16 noiembrie le-a prezentat copiilor importanța Arhanghelilor, aceștia analizând icoane, citind texte și discutând despre începutul Postului, activitatea încheindu-se cu cântarea „Iartă-mă, Dumnezeul meu”.
Duminică, 23 noiembrie, întâlnirea a fost dedicată Maicii Domnului – model de smerenie și ascultare, copiii parcurgând cele 12 momente esențiale din viața Ei, compunând rugăciuni și realizând propriile icoane. Pe 30 noiembrie, sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei și a Sfântului Ierarh Andrei Șaguna a oferit prilejul discutării misiunii celor doi mari luminători ai credinței, iar apoi au început repetițiile pentru colindele de Crăciun.
Ultima întâlnire relatată, din 6 decembrie, dedicată Sfântului Nicolae, a adus multă emoție: copiii au participat la Liturghie, au cântat colinde și au primit daruri din partea părintelui Gabriel, atmosfera fiind una de lumină și bucurie.
Prin activități bogate, diversificate și atent pregătite, „Școala Credinței”, sub coordonarea părintelui Gabriel Bîță și a profesorilor Alina și Aurel Răileanu, devine o adevărată școală a inimii, în care copiii descoperă frumusețea credinței, se apropie de Biserică și învață să trăiască în lumina lui Hristos. Proiectul continuă să se dezvolte și să aducă roade frumoase în comunitatea parohiei. ( Pr. Gabriel Biță)
Marți, 2 decembrie, Parohia „Învierea Domnului” din Dorohoi a sărbătorit cel de-al doilea hram, închinat Sfinților Cleopa și Paisie.
La sărbătorirea hramului, invitatul de seamă a fost Preasfințitul Părinte Nichifor Botoșăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, care a oficiat Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, împreună cu un sobor preoți și diaconi, în prezența unui număr mare de credincioși.
Înainte de începerea Liturghiei, Preasfinția Sa l-a hirotesit întru citeț pe Ioan Lucian Clompei. Ioan este absolvent al Seminarului Teologic „Sf. Ioan Iacob” din Dorohoi, promoția 2009 și este dascălul parohiei din anul 2020.
„Dumnezeu, care lucrează prin Sfinții Săi, este aproape de noi”.
În cuvântul de învățătură, Preasfințitul Nichifor a vorbit despre moștenirea spirituală a Sfinților Cleopa și Paisie, doi mari părinți duhovnicești ai Moldovei care au format generații de credincioși și monahi:
„Prăznuim azi pe Sfinții Paisie și Cleopa, ocrotitori ai acestei sfinte biserici, părinți pe care mulți dintre noi i-am cunoscut, le-am sărutat mâna, am fost aproape de ei, le-am ascultat cuvântul și am avut privilegiul să vedem cum lucrează Dumnezeu și în zilele noastre.
Pentru că iată și în zilele noastre Dumnezeu pregătește oameni care să fie reper și călăuză pe cale celor ce-L caută pe el.
O perioadă lungă a comunismului, o perioadă grea, nu găseai o carte, nu erau pe atunci nici telefoane mobile, informația era greu de găsit. Nu găseai o carte de rugăciune, nu găseai o carte de slujbă, nu găseai un cuvânt ca să înveți ce înseamnă slujba Bisericii, ce înseamnă Spovedania, ce înseamnă bună rânduială în biserică. De multe ori, chiar și cei ce veneau la biserică nu știau toate lucrurile acestea în adâncul lor.
Și atunci, cei doi părinți au avut în comun aceasta: pentru cei ce căutau și ajungeau acolo, aduceau cuvânt și i-a pregătit Dumnezeu să fie cuvânt pe înțeles, cuvânt care știa greutatea omului, cuvânt realist care îl punea pe cale.
După Revoluție deja se circula puțin mai ușor, deja se dusese vestea lor. Cerdacul din care propovăduia părintele Cleopa, de multe ori se umplea de oameni care vreau să-i asculte cuvântul și mai ales să-l vadă, să se apropie de el.
Au avut multe în comun cei doi părinți dar și lucruri care îi deosebeau. Părintele Cleopa a mai degrabă astăzi, Părintele Paisie mai degrabă blând, la o primă întâlnire..Amândoi din ținutul Botoșanilor, Părintele Cleopa născut la 10 aprilie 1912, trecut la Domnul în 1998, Părintele Paisie din Stroiești, localități apropiate una de alta. Amândoi aveau să se întâlnească la Mănăstirea Sihăstria, acolo unde și-au dus cei mai mulți ani din viața monahală.
Părintele Clopa dintr-o familie cu zece copii, Părintele Paisie dintr-o familie cu cinci copii, fiind ultimul dintre cei cinci copii, cel mai tânăr.Nici unul, nici altul nu a făcut mult din școala acestei lumi. Părintele Cleopa a intrat în Mănăstirea Sihăstria la numai 17 ani, Părintele Paisie la 24 de ani, dar avea să termine numai ciclul primar. Deși nu au trecut prin școlile acestei lumi care să structureze, care să ordoneze gândirea, amândoi au avut o minte sclipitoare.
Părintele Cleopa o memorie extraordinară și păscând oile la Mănăstirea Sihăstria, și-a folosit cu hărnicie această bogăție intelectuală. A citit mult și a știut să structureze cele pe care le citea, pentru că era acolo o căutare adevărată a lui Dumnezeu.
Cel mai probabil să nu fi plecat la mănăstire, să nu fi primit această chemare pe care Domnul a pus-o în inima lui, el și cu încă doi frați au plecat la mănăstire, celelalți au rămas în lume și au întemeiat familii. Dacă ar fi rămas și el poate că ar fi fost un gospodar bun, un om respectat de cei din jur, dar nu se împlinea această bogăție atât de mare.
Atunci, când Domnul a vestit cuvântul despre primejdia celor bogați care se lipesc de bogățiile lor, «mai lesne este cămilei să treacă prin urechile acului decât bogatului să intre în împărăția cerurilor», ucenicii s-au înspăimântat, înțelegând cât de greu era de primit acel cuvânt și întreabă Sfântul Apostol Petru: «Iată, noi am lăsat toate și am urmat Ție, cu noi ce va fi?».
Ce a lăsat Petru? Năvoadele de pescar, slujba și gospodăria lui, grijile acestei lumi? Într-adevăr că acestea le-a lăsat, dar și siguranța pe care o ai în casa ta, năvodul tău și slujba ta, și încrederea în priceperea cu care ți le chivernisești și ți le rânduiești, o simplitate a unei vieți. Și le-a lăsat pe toate spre a urma lui Hristos.
«Adevărat spun vouă, cel ce a lăsat pentru mine, mamă sau tată sau frați sau surori, sau casă sau pământuri, va luat însutit în lumea aceasta și în cealaltă viață veșnică». S-a împlinit acest cuvânt și în viața celor doi părinți, Paisie și Cleopa. Ce au lăsat? Grijile obișnuite și chivernisirea pe care o aveau în casa lor, oile pe care le pășteau urmând să pască oile din Sihăstria.
Ce-au primit? Bogăția Darului Sfântului Duh și încredințarea că Dumnezeu lucrează în viața lor. Și mai mult decât încredințarea, participarea la Tainele și minunile pe care Dumnezeu le-a arătat și au încredințat și au instructat și ei de alții. Dumnezeu i-a îmbogățit și i-a arătat oameni formatori și povățuitori ai celorlalți.
Părintele Cleopa ajungând stareț al Mănăstirii Sihăstria după o viață trăită cu simplitate prin păstorirea oilor, dar în ascuns, neștiut, hrănindu-și inima cu cele pe care le citea și le agonisea, cu rugăciunea cea stăruitoare.
Părintele Paisie a fost la mănăstirea Cozancea, hirotonit după 21 de ani de la intrarea în mănăstire, a intrat la 24 de ani, avea să fie hirotonit preot, a fost pentru o perioadă egumen al Mănăstirii Cozancea.
Dacă Părintele Cleopa – om al rânduielii și al acriviei – a dus ani îndelungați, sarcina stăreției Mănăstirii Sihăstria și a Mănăstirii Slatina, Părintele Paisie, la scurt timp, avea să lase grijile stăreției și să se dedice cu totul duhovniciei, mergând la Mănăstirea Sihăstria, iar mai târziu la Sihla.
Asprimea Părintelui Cleopa era de fapt o siguranță pe care o avea din întâlnirea cu Domnul și din respectarea bunei rânduieli a Bisericii și a Canoanelor. O siguranță pe care o transmitea, o siguranță de care avem nevoie! De multe ori nu cauți medicul cel mai blând, ci medicul care știe cel mai bine profesia lui, cel care știe ce înseamnă operația, ce înseamnă boala. Nu caut medicul care să îmi îngăduie să beau alcool în continuare, dacă ficatul meu este obosit și bolnav, ci medicul care să aibă curaj să spună: «dacă mai bei alcool, vei muri!». Acesta era Părintele Cleopa… Era medicul care știa să spună ce este potrivit pentru tine. Dacă la întâlnirile pe care le avea pe terasă, stabilea direcțiile generale, la Spovedanie, fiecare în parte se apleca cu un realism și cu mângâiere asupra credincioșilor pentru a-i povățui pe fiecare după puterea lor.
A trecut la Domnul în 1998, după o viață în care toată agonisirea lui a fost o agonistită duhovnicească. Ca stareț și povățuitor de oameni, nu s-a împovărat cu cele materiale ale acestei lumi ci toată grija lui a fost spre povățuire, spre ascultare în mănăstire, îndemnând cu răbdare și cu realism.
Părinte Paisie, ca duhovnic, cu multă blândețe, cu multă răbdare, îndemna pe cei care veneau cu rugăciuni. Îmi povestea o maică de la Mănăstirea Agapia că nu o dată i-a fost dat să vadă duhul profetic al părintelui. Pornise seara târziu de la Mănăstirea Agapia, era zăpadă, mergea pe întuneric, de la Agapia până la Sihla – 8 km. A făcut vreo 3-4 ore mergând și ajunsese aproape de ora două la Sihla și se gândea unde va sta și ce va face, pentru că nu îndrăzea la acea oră să meargă la chilia părintelui. Și mare i-a fost mirarea să-l vadă pe Părintele Paisie, așteptându-i, și spunându-le: «Unde ați fost atâta timp, că n-am putut să dorm din cauza voastră? Nu vă mai porniți pe-un drum ca acesta căci iată nu îmi dă Dumnezeu să dorm, ci să vă aștept și să vă port de grijă!».
Părinți diferiți… unul mai degrabă blând, unul mai degrabă pornit spre toți, gata să preia greutatea celuilalt și să-i dea cât mai puțin de dus. Celălalt, mai degrabă om al rânduielii, om care să-ți arate clar cum trebuie să lucrezi cu tine însuți. Și unul și altul, insuflați de același Duh, de aceași dorință de a se mântui cei care veneau la el. Și unii și alții, cunoscându-se, în slujire fiind prieteni și legați de o prietenie adânc duhovnicească.
I-am cunoscut pe acești părinți… Ne minunăm cum formează Dumnezeu oameni în jurul nostru și ni-i dă aproape, spre mângâiere și povățuire.
Dacă cel ce s-a sfințit pe el, precum Părinții Paisie și Cleopa, dacă cel ce s-a sfințit pe el îl vedem binevoitor, îngrijorat de cel ce a venit la el, dacă te-a pune pe cale, dacă te-a mângâia, dacă i-a dat cuvânt de întărire și de nădejde, acesta, este înțelesul că Dumnezeu cu atât mai mult, Dumnezeu, care lucrează prin Sfinții Săi, este aproape de noi, cu grija, cu mângâierea, cu nădejdea. Dacă Dumnezeu i-a sfințit pe ei și ni i-a pus ca pildă de urmat în această viață, Dumnezeu ne arată cât de aproape este de noi. De aceea ne-a și învățat Domnul Hristos să-L numim «Tatăl nostru».. Nu «Stăpânul nostru», deși este! Nu «Domnul nostru», deși este! Ci «Tatăl nostru» pentru că asemenea unui tată se apleacă spre noi, știe drumurile noastre, știe nevoile noastre…
Doar atunci nu lucrează Dumnezeu în viața noastră, când vede împotrivire, când vede îndreptățire de sine, când vede necinste, când vede încrâncenare, dar atunci când vede bunăvoință, atunci când omul caută, Dumnezeu îi arată Calea, îi face lesnicioasă calea spre Împărăția Cerurilor. De aceea ne și apropiem de sfinți cu această bucurie și cu această încredințare, că fiind purtători de Dumnezeu ei înșiși, asemenea lucrează în viața oamenilor: cu mângâiere, cu întărire și cu Lumină pe Cale.
Să ne ajute Dumnezeu, ca și în ziua de astăzi, să mulțumim lui Dumnezeu pentru Sfinții Săi pe care ni i-a pus pe cale, să-i cinstim, să-i chemăm în rugăciune și să ne bucurăm de ei și să le cerem mijlocire!”.
La finalul Sfintei Liturghii, părintele paroh Munteanu Ciprian a ținut un cuvânt în care a mulțumit lui Dumnezeu pentru binecuvântarea trimisă peste această biserică și peste toți cei prezenți: „Mulțumim bunului Dumnezeu pentru aceste dar al rugăciunii, mulțumim lui Dumnezeu pentru faptul că ne-am bucurat astăzi de prezența Preasfinției Sale și a colegilor preoți care au slujit și a dumneavoastră celor care v-ați făcut timp și ați venit să ne rugăm în această sfântă biserică și să mulțumim Domnului pentru toate care au fost revărsate asupra noastră și în cinstea Sfinților Cuvioșilor noștri Paisie și Cleopa de la Neamț, ocrotitorii acestui paraclis.
Și noi, ca și mângâiere, Preasfinția voastră, avem o icoană de suflet zugrăvită în Sf. Munte Athos, icoana Axion Estin – Cuvine-se cu adevărat – pe care în momentul în care am adus-o aici, am simțit bucuria și prezența Maicii Domnului. Vă dăruim din partea noastră o icoană, care este o copie fidelă a acesteia pe care noi o avem, ca să aveți amintire și să ne purtați cu drag în rugăciune”.
Această frumoasă zi va rămâne în amintirea tuturor enoriașilor și a tuturor celor care au participat, 2 decembrie 2025 fiind ziua și anul în care dorohoienii i-au cinstit pentru întâia oară pe cei doi Sfinți Cuvioși Cleopa și Paisie ca și ocrotitori ai aceste bisericii și ai aceste parohii.
Iubiți frați, În seara aceasta, în lumina blândă a Vecerniei, ne așezăm sufletele ca pe niște aripi învăluite de pace, pregătindu-ne să urcăm treptat către înaltul cel senin al întâlnirii cu Dumnezeu. Este seara în care tăcerea nu înseamnă gol, ci pregătire; în care liniștea nu este absență, ci prezență — prezența Celui ce umple toate cu harul Său. Stăm la hotarul dintre două zile: una care apune cu grijile și frământările firești ale vieții și alta care răsare cu lumina praznicului Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat, cel care a călcat, cu pași apostolici, pământurile neamului nostru. Și, ca într-o icoană, încercăm să ne așezăm și noi, pentru câteva clipe, în urma lui: să-i simțim respirația de apostol, să-i gustăm râvna, să-i ascultăm pașii în Scriptură și în istorie. Ne-am adunat aici ca într-o livadă parfumată a raiului, unde fiecare suflet aduce cu el un suspin, o întrebare, o mulțumire, un dor. Și, precum mugurii sub razele dimineții, inimile noastre se deschid în fața tainei care coboară lin din ceruri, purtată de cântul Vecerniei. Pentru că nu venim doar să ascultăm un cuvânt — venim să ne încărcăm cu o respirație de veșnicie. Nu venim doar să ne adunăm într-o biserică — venim să ne așezăm viețile în preajma Cuvântului, acolo unde mintea se limpezește, unde inima se înmoaie, unde tăcerea vorbește și unde harul aprinde scânteia din noi. În astfel de seri, timpul își încetinește mersul. Zgomotul lumii rămâne undeva departe, ca o mare care nu mai poate cuceri țărmul. Iar noi, pentru câteva clipe, ne simțim luați pe umeri de Dumnezeu și purtați în sus, ca spre o culme de unde se vede mai limpede drumul vieții. Tradiția Bisericii ne învață că fiecare sărbătoare mare este o poartă deschisă spre rai. Iar această seară este una dintre acele porți — prin care pășim cu sfială, dar și cu speranță. Căci ne întâlnim cu Apostolul care a făcut din pământurile noastre o grădină a credinței; apostolul care a aprins aici, la marginea imperiilor, o lumină care nu s-a mai stins. De aceea, înainte de a ne adânci în taina vieții și a misiunii sale, se cuvine să ne pregătim sufletele ca niște potire curate. Să ne lăsăm gândurile să curgă lin, precum apa care spală pietrele de praf, și să ne îngăduim un moment în care mintea se odihnește, iar inima începe să vorbească. Haideți, așadar, să ne ridicăm încet-încet de la pământ, să ne luăm zborul frumos, așa cum ne este rânduiala duhovnicească, și să intrăm împreună în lumina acestei seri. Căci, aici, în lumina vecerniei, ne așteaptă nu doar cinstirea unui Apostol, ci întâlnirea cu Dumnezeu — Cel ce ne cheamă, ne miluiește și ne așază în livezile cele parfumate ale Împărăției Sale.
Viața Sfântului Apostol Andrei: pașii blânzi ai primului chemat
Dacă ne aplecăm cu uimire asupra vieții Sfântului Apostol Andrei, vom descoperi nu doar o biografie, ci un izvor de lumină ce se revarsă peste veacuri. Îl vedem mai întâi în Galileea, fiu al unui pescar, obișnuit cu răsăriturile și cu tăcerile mării, cu vânturile aspre și cu simplitatea vieții. Și totuși, deasupra acestei simplități, sufletul lui avea o adâncime neobișnuită — o adâncime pregătită pentru Dumnezeu. Andrei este cel care, înainte de Hristos, l-a căutat pe Ioan Botezătorul. Simțea în el un dor, o neliniște sfântă. Când l-a văzut pe Înaintemergătorul arătând spre Iisus și spunând: „Iată Mielul lui Dumnezeu”, Andrei nu a mai stat pe gânduri. Lăsând totul, L-a urmat pe Hristos fără să pună întrebări, fără să ceară explicații. A fost primul care a simțit că în fața lui nu stă un învățător, ci Însuși Dumnezeu întrupat. Întâlnirea aceea l-a transformat. Dintr-un pescar de pe malul mării, a devenit pescar de suflete. Dintr-un om obișnuit, a devenit un Apostol. Și nu doar un apostol, ci cel dintâi chemat, cel care a deschis drumul urmat de ceilalți. Tradiția spune că el a purtat lumina Evangheliei până la marginile imperiului roman, ajungând pe pământurile Sciției, acolo unde astăzi este patria noastră. S-a așezat pe coline, a binecuvântat izvoarele, a luminat oamenii simpli și i-a învățat să ridice ochii spre cer. Aici, unde noi ne ducem viața, a strălucit cândva un Apostol. Aici, unde noi astăzi aducem lumânări și rugăciuni, el a adus primul cuvânt al mântuirii. Și de aceea, nu e întâmplător că îl simțim ca pe un părinte al neamului nostru.
Apostolatul: chemarea noastră, a tuturor
Dacă Sfântul Apostol Andrei este cel dintâi chemat, el este și cel dintâi care ne cheamă pe noi, astăzi, după două mii de ani, să trăim și să mărturisim credința cu aceeași inimă vie. Dar ce înseamnă, cu adevărat, chemarea aceasta? Apostolatul nu este o misiune rezervată doar celor hirotoniți. El este respirația însăși a vieții creștine. Este răspunsul firesc pe care omul îl dă atunci când a întâlnit lumina și nu vrea să o țină numai pentru sine. Și, pentru a simți mai bine acest adevăr, se cuvine să ne întoarcem pentru o clipă înapoi, la primele veacuri, atunci când credința era proaspătă ca roua dimineții, dar și aprinsă ca focul care nu se stinge. În acele vremuri, creștinii nu aveau catedrale. Nu aveau coruri. Nu aveau libertate. Aveau însă ceva ce lumea nu poate cumpăra: o inimă de foc. Când venea seara, ca să se roage împreună, ei nu intrau în catedrale, ci coborau în catacombe. În loc să se înalțe vizibil, se adânceau nevăzut. În tunelurile acelea înguste, unde tăcerea era spartă doar de picurul apei și de pașii lor încrezători, lumina venea nu de la felinare, ci de la lumânări tremurânde. Iar flacăra aceea mică, învăluită în miros de ceară, aprindea în ei o lumină mai puternică decât orice soare. Ce căutau acești creștini în întunericul pământului? Nu căutau moartea, ci căutau viața. Nu se ascundeau, ci se adunau. Nu fugeau de lume, ci veneau să se așeze pe treptele nevăzute ale veșniciei. În catacombe, credința era foc, nu obișnuință. Cuvântul lui Dumnezeu era hrană, nu vorbire obișnuită,iar rugăciunea era respirație, nu obligație. Acolo, la lumina slabă a lumânărilor, se împlinea taina apostolatului: oameni simpli, dar plini de har, se împărtășeau unul altuia din puterea lui Dumnezeu. Iar când ieșeau din adâncuri, se întorceau în lume nu ca niște fugari, ci ca niște purtători de lumină. Și atunci înțelegem ceva: apostolatul nu este despre zgomot, ci despre ardere.Nu despre a impresiona, ci despre a lumina.Nu despre a vorbi mult, ci despre a trăi cu inimă curată. Astfel, chemarea Sfântului Andrei se unește cu chemarea primilor creștini și se prelungește până la noi: fiecare om care a cunoscut lumina lui Hristos devine, în mod firesc, o făclie vie. Fiecare mamă care își binecuvintează copiii, fiecare bătrân care rabdă cu credință, fiecare tânăr care alege binele, fiecare preot care ridică un suflet din cădere — toți, fără să-și dea seama, continuă istoria apostolilor. Apostolatul nu înseamnă să strigi, ci să aprinzi inimi.Nu să domini, ci să binecuvintezi.Nu să impui, ci să arăți drumul. Așa cum Andrei a arătat drumul fratelui său Petru, spunând: „Am găsit pe Mesia”. Și poate că în zilele noastre nu mai coborâm în catacombe, dar coborâm în alt loc: în adâncul inimii. Acolo unde lumina nu se vede, dar se simte.Acolo unde, la fel ca primii creștini, descoperim că Dumnezeu nu locuiește în spații mari, ci în spații curate. Aceasta este chemarea noastră: să păstrăm în noi acea flacără mică, dar vie — lumina care trece de la un suflet la altul, până când lumea întreagă se va umple de prezența lui Dumnezeu.
O meditație în Postul Nașterii Domnului: lumina care vine și se face Trup
În lumina acestei seri și în frumusețea postului în care ne aflăm, sufletele noastre se deschid către o taină și mai mare decât apostolatul însuși: taina întrupării Fiului lui Dumnezeu. Căci Apostolul Andrei n-a venit pe pământurile noastre să vestească o idee, ci un fapt: că Dumnezeu S-a făcut Om. Că Veșnicia a pășit în timp. Că lumina necuprinsă s-a lăsat atinsă, privită și ascultată. Și, în această perioadă a așteptării, când lumea se pregătește încet să primească în iesle Lumina lumii, simțim că tot ceea ce trăim în Biserică prinde un alt parfum, mai cald, mai tandru, mai adânc. Inima devine mai sensibilă, ochiul mai limpede, rugăciunea mai ascuțită. Postul Nașterii Domnului este, de fapt, o mare chemare către interior. Dumnezeu coboară la noi, iar noi începem să urcăm spre El — fiecare după puterea lui, fiecare cu treapta lui, fiecare cu timpul lui. Este o întâlnire pe două drumuri: unul coboară din cer, altul urcă din adâncul inimii. Și aici se așază cuvântul Mântuitorului: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.” Întruparea ne arată că adevărata hrană nu este doar ceea ce pune omul pe masă, ci ceea ce pune Dumnezeu în suflet. Nu doar trupul are nevoie de pâine, ci și inima are nevoie de iubire și mintea de lumină. Nu doar mâinile se ostenesc, ci și gândul se frânge uneori sub povara grijilor. Și totuși, în acest post, Dumnezeu ne invită să ne hrănim din alt izvor: din smerenie, din liniște, din tăcerea Betleemului, din lumina stelei, din puritatea Pruncului divin. Aici se întâlnesc, în chip minunat, apostolatul și întruparea: lumina nu vine numai de sus, ci și prin oameni. Dumnezeu a ales să vină pe pământ nu într-un palat, ci printr-o mamă smerită, printr-un sălaș sărac, printr-un loc pe care nimeni nu l-ar fi băgat în seamă. Și, în același fel, lumina vine astăzi prin oameni simpli: o bunică care rostește încet o rugăciune; un tată care nu uită să-și binecuvinteze copilul; un sărac care împarte puținul lui; o inimă care iartă în taină. Apostolul Andrei a deschis un drum, dar întruparea lui Hristos a făcut ca drumul acela să nu se mai sfârșească niciodată. Prin venirea Sa în lume, Dumnezeu ne arată că nu suntem lăsați singuri, că fiecare pas al nostru are o lumină în față și o mână deasupra. Și atunci înțelegem că: nu numai cu pâine trăim, ci cu speranță,nu numai cu hrană trăim, ci cu sens,nu numai cu zile trăim, ci cu iubire. În catacombe, primii creștini se hrăneau cu lumina lumânărilor; noi, în postul acesta, suntem chemați să ne hrănim cu lumina Betleemului. Ei coborau ca să-L caute; noi postim ca să-L primim. Și poate că, fără să ne dăm seama, fiecare dintre noi are în inimă un Betleem: un loc mic, sărac, neștiut, dar pregătit pentru venirea lui Dumnezeu. Iar atunci când Hristos Se naște în inima unui om, întreaga lume devine o candelă aprinsă.
Concluzii: coborârea lină din lumina raiului
După ce am zburat împreună prin livezile raiului, după ce am gustat parfumul blând al apostolatului și după ce am simțit cum sufletele ni se încălzesc la lumina vieții Sfântului Andrei, se cuvine acum să coborâm lin înapoi în lumea de jos. Dar să coborâm nu ca oameni obosiți, ci ca oameni care poartă în suflet ceva din lumina acestei seri. Mâine, vom intra în ziua Sfântului Andrei, dar lumina lui o putem lua cu noi în toate zilele vieții. Vom reveni la grijile cotidiene, la drumurile obișnuite, la încercările care ne apasă uneori sufletul. Dar să nu uităm că omul care a privit o clipă cerul nu mai merge niciodată la fel pe pământ. Să ne întoarcem, așadar, în lumea noastră — dar cu alt pas, cu altă respirație, cu altă inimă. Să luăm cu noi blândețea Apostolului, dorul lui de Dumnezeu, râvna lui pentru oameni și șoapta lui care ne spune mereu: „Vino și vezi! Vino și trăiește! Vino și rămâi lângă Hristos!” Dacă am reușit în această seară să simțim măcar puțin din frumusețea chemării lui Andrei, atunci sufletul nostru s-a atins de lumină. Iar când lumina atinge un suflet, nimic nu mai rămâne la fel. Fie ca această seară să fie pentru noi o trecere, o renaștere, o pregătire. Și, când vom ieși pe ușa bisericii, să simțim cum pașii noștri poartă în ei tihna raiului, iar inimile – scânteia cea sfântă a apostolului care a luminat acest pământ. Amin. (Pr. Gherman Costică, Parohia Podeni)
Slova Creștină de Dorohoi 