Etichetă: Pilda zilei

---

Mulți dintre noi simțim dorința de a schimba, îmbunătăți sau modela persoanele din jur. Această nevoie poate izvorî din iubire sau dintr-o tendință de control. Însă, în Ortodoxie, adevărata transformare nu vine din exterior, ci dintr-o lucrare interioară prin harul lui Dumnezeu.

Ce exprimă din punct de vedere psihologic?

• Proiecția propriilor nesiguranțe – Uneori, încercăm să schimbăm pe altcineva pentru a evita confruntarea cu propriile slăbiciuni.
• Dorința de control – Ne iluzionăm că, schimbându-i pe ceilalți, vom avea o lume mai sigură și mai previzibilă.
• Nevoia de validare – Dacă cineva se schimbă așa cum dorim noi, ne simțim confirmați în alegerile și influența noastră.
• Frustrarea de a nu fi acceptați – Uneori, dorim ca ceilalți să se schimbe pentru a ne înțelege mai bine și pentru a ne fi mai ușor să-i iubim.

Notă: A încerca să schimbăm pe cineva fără ca el să-și dorească acest lucru poate fi expresia propriei noastre frici de schimbare.

Ce exprimă din punct de vedere duhovnicesc?

• Mândria ascunsă – Credem că noi știm mai bine ce este bine și ce este rău pentru ceilalți.
• Judecata aproapelui – Definim „mai binele” după propriile noastre criterii, nu după planul lui Dumnezeu.
• Lipsa răbdării și smereniei – Dumnezeu schimbă oamenii prin iubire, nu prin forțare. Noi trebuie să ne rugăm și să oferim exemplu, nu să impunem schimbarea.
• Încrederea în puterea noastră, nu în harul lui Dumnezeu – Adevărata schimbare vine din interior, prin lucrarea Duhului Sfânt.

Notă: Transformarea celuilalt trebuie să fie lucrarea lui Dumnezeu; noi suntem chemați la iubire, rugăciune și răbdare.

Vrem o lume mai bună, oameni iubitori…

• Dorința de a avea o lume mai bună este firească, dar întrebarea esențială este: De unde începem?
• Nu putem schimba întreaga lume, dar putem schimba felul în care noi interacționăm cu ceilalți.
• Dacă ne dorim oameni mai buni, trebuie să fim noi primii care arătăm bunătate.

Notă: Cel mai bun mod de a transforma lumea nu este să schimbăm pe alții, ci să lăsăm lumina lui Hristos să strălucească prin noi.

„Din toți oamenii din viața mea, am fost ultimul de care m-am îngrijit”

• Uneori, ne dedicăm total celorlalți, uitând să avem grijă de noi înșine.
• Cum putem oferi iubire dacă sufletul nostru este gol?
• Ne putem neglija sufletește și trupește, crezând că e un act de sacrificiu, dar adevărata slujire a aproapelui cere un echilibru interior.

Notă: Să ne iubim și pe noi înșine, nu egoist, ci ca pe un suflet pe care trebuie să-l aducem aproape de Dumnezeu.

Adevărata iubire de sine vs. adevărata lepădare de sine

• Adevărata iubire de sine
  • Nu înseamnă egoism, ci grijă pentru suflet.
  • Înseamnă să ne hrănim cu ceea ce este bun: rugăciune, liniște, dragoste pentru Dumnezeu.
  • Înseamnă să ne iertăm și să ne acceptăm limitele.
• Adevărata lepădare de sine
  • Nu înseamnă să ne anulăm, ci să punem voia lui Dumnezeu mai presus de dorințele noastre.
  • Nu înseamnă să ne disprețuim, ci să ne oferim lui Dumnezeu cu tot ceea ce suntem.
  • Nu înseamnă să ne ignorăm nevoile, ci să trăim echilibrat, având grijă și de sufletul nostru, și de ceilalți.

Notă: Adevărata iubire de sine și lepădarea de sine nu sunt opuse, ci complementare. Să ne iubim suficient încât să ne dăm lui Dumnezeu cu toată inima.

Hristos – Salvatorul lumii, iar eu doar cel care reflectă iubirea Lui

• Eu nu sunt salvatorul nimănui – numai Hristos poate mântui.
• Eu pot fi doar o oglindă a iubirii lui Dumnezeu – prin blândețe, rugăciune și bunătate.
• Dacă încerc să salvez pe cineva prin puterea mea, voi eșua – dar dacă mă las călăuzit de Hristos, voi deveni un instrument al harului.

Notă: Nu eu trebuie să schimb lumea, ci Hristos prin mine. Dacă vreau ca cineva să se transforme, primul pas este să mă schimb eu și să devin o lumină care îl atrage pe celălalt spre Dumnezeu.

Să reținem:

✔ Dorința de a schimba pe alții vine din iubire, dar poate ascunde și o nevoie de control sau o frică interioară.
✔ Adevărata schimbare vine din interior, prin harul lui Dumnezeu, nu prin presiune exterioară.
✔ Cel mai bun mod de a transforma lumea este să ne transformăm noi înșine.
✔ Hristos este Salvatorul, noi suntem doar vasele care poartă iubirea Lui.

„Fiți lumina lumii…” (Matei 5:14)

Schimbarea începe cu mine – când reflect lumina lui Hristos, lumea din jur se luminează de la sine!

---

Fiecare om poartă cu sine o povară, o durere care este numai a lui, pe care doar el o înțelege și nimeni altcineva. 

Grăbiți, indiferenți, oamenii trec parcă revărsându-se ca un râu învolburat, preocupați doar de ei înșiși, de propriile poveri, de propriile gânduri… 

Îi vedem peste tot, ne-am obișnuit cu ei, fac parte din peisajul cotidian. Dragii de ei încearcă să treacă neobservați, jenându-se parcă de propriile limite, încercând să nu se pună în valoare în niciun fel. Suferința modifică sufletul omenesc, îl sensibilizează și, uneori, îl ajută să vadă lucrurile într-un alt fel, modificând ierarhia valorilor. Oamenii, în marea lor majoritate, sunt preocupați doar de ei înșiși, dar există și oameni care au timp să vadă ceea ce foarte puțini văd și să înțeleagă ceea ce foarte puțini înțeleg. 

Într-o mulțime de oameni este foarte greu să distingi și să apreciezi corect sub povara căror gânduri trăiesc și oamenii fericiți, și oamenii nefericiți. Cei care suferă au însă ceva distinctiv, particular, o tristețe numai a lor, care, atunci când este purtată cu demnitate, poate deveni o aură. Toți nefericiții lumii acesteia au ceva special în ei, un fel de a fi absolut neostentativ, o delicatețe și o sensibilitate în același timp firească. 

Sunt mulți oameni în suferință cărora Dumnezeu le pune în loc de picioare aripi, pentru a se înălța, pentru a pluti, pentru a exersa zborul…Este greu de înțeles cum poate fi fericit un infirm, dar ceea ce la oameni este cu neputință, la Dumnezeu este cu putință.  Nu spun că suferința dată de anumite infirmități sau boli este aducătoare de fericire prin ea însăși, dar cel care suferă are un alt fel de a înțelege, un alt fel de a se raporta la valorile lumii contemporane și, mai ales, poate face o diferență corectă între ceea ce pare a fi fericirea și ceea ce este, de fapt. 

Atunci când suferim, ajungem să înțelegem că avem nevoie de foarte puțin pentru a fi fericiți.  (Pr. Dragoș Iftimescu)

---

O minune din ziua de prăznuire a Sfinţilor Trei Ierarhi, povestită de părintele Iustin Pârvu: 

„Cu părintele Ilie Lăcătuşu am stat patru ani la Periprava, în Deltă. El se remarca prin interiorizarea sa profundă și prin tăcere; rar îl auzeai vorbind, iar atunci când o făcea, spunea ceva important. De cele mai multe ori, ne îndemna să ne rugăm atunci când eram în vreo primejdie. 

Despre acest om pot spune că avea cu adevărat darul smereniei. Căuta tot timpul să nu iasă în evidenţă și se făcea neînsemnat. Îmi amintesc o întâmplare minunată din Deltă, în care părintele Ilie a jucat un rol foarte important. 

În 30 ianuarie ne-au trimis în colonie, la canal, să tăiem stuf. Vă daţi seama ce însemna acest lucru pe un frig de iarnă? 

Moarte curată. Eram toţi înspăimântaţi, mai ales că îi văzusem pe caraliii noştri cu mitraliere – vreo patru. 

Probabil așteptau să ne execute, crezând că vom refuza comanda. În fața noastră era o întindere de apă de vreo patruzeci de hectare, iar stuful se afla în adâncime. 

Toţi am început să murmurăm, nevenindu-ne să intrăm în apă. Ni s-a ordonat să scoatem câte doi snopi. Pentru cine făceam asta? Nu avea niciun sens. Și cum să intri în apă? 

Dacă ai fi călcat într-o știoalnă, nu te mai scotea nimeni de acolo. Am ezitat la început. Dar părintele Ilie a avut un cuvânt foarte ferm și ne-a îmbărbătat pe toți: 

„Măi, intrăm, că ăștia sunt puși pe gând rău, ăștia trag în noi. Să intrăm în apă, că Maica Domnului și Sfinţii Trei Ierarhi ne vor scoate nevătămaţi.”

Și am intrat. Apa ne ajungea până la bărbie. Am început să tăiem snopi de stuf. Și, culmea, lucram ca pe uscat. Unii erau cu apa până la piept, alții până la gât, fiecare după cum îl prinsese locul. 

Am stat vreo trei ore în apă și am scos snopii la mal. Dar nu era suficient doar să-i tăiem, trebuia să-i curățăm, să-i măsurăm, să-i punem la dimensiune. Iar afară erau -30°C. Gheața avea o grosime de 20-25 cm, dar sub ea se vedeau nuferi galbeni înfloriți. 

Deasupra noastră zburau păsări, urmărindu-ne, iar dedesubt erau florile sub gheață. Ei bine, după aceste trei ore, eram cu toții nevătămați, deși uzi până la piele. 

Și atunci s-a petrecut minunea. Dimineaţa, când intraserăm noi în apă, era ceaţă, nori și un frig care îți intra în oase. Dintr-odată, însă, a apărut soarele. S-a luminat de ziuă și s-a făcut o căldură de se minunau și caraliii. 

Ne-am dezbrăcat și hainele s-au uscat ca lângă cea mai fierbinte sobă. Aburi ieșeau din ele. Ne-am încălţat, ne-am îmbrăcat și am pornit spre colonie. 

Așa ne-au ajutat Maica Domnului și Sfinţii Trei Ierarhi chiar în ziua lor, 30 ianuarie. Și vă spun: nu s-a îmbolnăvit nimeni, nu a fost niciun internat, nimic. 

Aceasta s-a întâmplat datorită rugăciunilor părintelui Ilie. Altfel, cred că am fi fost cu toții morți…” 

(Din temniţe spre sinaxare – Despre Mucenicii prigoanei comuniste)