Etichetă: Predici

Predică la Duminica a 7-a după Paști (Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic)

Iubiți frați și surori în Hristos,
Hristos S-a înălțat!

Ne aflăm în Duminica a 7-a după Sfintele Paști, așezată între slăvitul praznic al Înălțării Domnului și cel al Pogorârii Sfântului Duh. În această duminică, Biserica face pomenirea Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic (Niceea, anul 325), adică a acelor ierarhi sfinți care, adunați într-un cuget, au mărturisit dreapta credință și au respins rătăcirea ereziei lui Arie. Evanghelia zilei ne prezintă rugăciunea Domnului nostru Iisus Hristos pentru ucenicii Săi, înainte de Patima Sa, iar Apostolul ne aduce cuvintele de rămas-bun ale Sfântului Apostol Pavel către păstorii Bisericii din Efes, îndemnându-i să vegheze asupra turmei lui Hristos. Vom împărți cuvântul de învățătură în trei teme principale, izvorâte din aceste lecturi și din tradiția patristică, fiecare cu aplicații practice pentru viața noastră.

1. Cunoașterea adevărată de Dumnezeu – izvorul vieții veșnice

În rugăciunea Sa arhierească, Mântuitorul rostește aceste cuvinte pline de înțeles: “Și aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis”. Vedem așadar că viața veșnică nu este doar o existență fără de sfârșit, ci o împărtășire personală din cunoașterea lui Dumnezeu. Nu o cunoaștere teoretică, rece, ci una vie, asemenea relației de iubire dintre Tată și Fiu, la care suntem chemați și noi să participăm. Sfântul Ioan Evanghelistul spune: “Cuvântul (Fiul lui Dumnezeu) S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi” – adică Dumnezeu S-a făcut om ca noi, ca să ni Se descopere și să ne facă părtași ai slavei și iubirii Sale. Iar Sfântul Atanasie cel Mare formulază această taină astfel: „Dumnezeu S-a făcut Om, pentru ca pe om să-l facă dumnezeu” – nu că omul ar deveni vreodată Dumnezeu după ființă, ci că, prin Hristos, omul este chemat la îndumnezeire, la viața veșnică împreună cu Dumnezeu. Adevărata cunoaștere de Dumnezeu este deci începutul mântuirii și al vieții celei veșnice.

Dar ce fel de cunoaștere este aceasta? Nu una pur intelectuală. Sfântul Grigorie Palama subliniază că Dumnezeu nu este o idee abstractă, ci Persoană vie, iar a-L cunoaște pe Dumnezeu nu seamănă cu a cunoaște un obiect al științei, ci înseamnă întâlnire directă, personală cu El, prin harul Său. Cu alte cuvinte, Îl cunoaștem pe Dumnezeu pe măsură ce intrăm în comuniune cu El: prin rugăciune curată, prin participarea la Sfintele Taine, prin lucrarea poruncilor. Credința ortodoxă nu este „crede și nu cerceta”, așa cum zic în batjocură unii rătăciți – această vorbă nici măcar nu se află în Sfânta Scriptură. Dimpotrivă, Mântuitorul ne îndeamnă: „Cercetați Scripturile… că acelea mărturisesc despre Mine” (Ioan 5, 39). Suntem chemați să ne folosim mintea și inima deopotrivă, să cunoaștem cu mintea învățătura cea adevărată despre Dumnezeu și s-o trăim cu inima, în rugăciune. Astfel, credința informată și vie ne ferește de înșelare și ne unește cu Dumnezeu.

Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic tocmai aceasta au făcut: au păstrat cunoașterea adevărată de Dumnezeu, ferind-o de minciuna ereziei lui Arie. Acesta învăța că Fiul lui Dumnezeu n-ar fi deopotrivă cu Tatăl, ci o creatură – deci că nu L-am putea cunoaște cu adevărat pe Tatăl prin Fiul, dacă Fiul ar fi doar o făptură limitată. Părinții au mărturisit însă, pe temeiul Sfintei Scripturi și al experienței lor duhovnicești, că Fiul este “deoființă” (OMOUSIOS) cu Tatăl, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Doar așa putem avea viața veșnică – cunoscând în Hristos iubirea Tatălui, primind în inimile noastre pe Dumnezeu Cel adevărat. Orice alt “hristos” fals propovăduit de eretici nu poate da viață veșnică. De aceea este esențial să cunoaștem corect Credința Bisericii despre Dumnezeu, să citim Sfânta Scriptură și învățăturile Sfinților Părinți, ca să-L cunoaștem pe Domnul în mod autentic și să rămânem uniți cu El.

Pentru a crește în cunoașterea lui Dumnezeu și a avea viață duhovnicească lucrătoare în noi putem încerca următoarele lucruri:

-să ne facem zilnic timp de rugăciune, dimineața și seara, vorbind cu Dumnezeu nu doar cu formula, ci din inimă, și să citim măcar un capitol din Noul Testament, cerând Domnului să ne lumineze. Astfel mintea ni se umple de lumină și inima se încălzește de prezența lui Dumnezeu.

-să participăm cu regularitate la Sfânta Liturghie și să ne împărtășim cu Sfintele Taine, căci prin ele Îl cunoaștem pe Domnul nu doar din auzite, ci Îl gustăm și vedem cât de bun este (cf. Ps. 33, 8).

-să cercetăm viața și scrierile Sfinților (de exemplu, Viețile Sfinților, cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur, ale Sf. Grigorie Palama ș.a.), căci ei au cunoscut pe Dumnezeu și ne învață și pe noi calea cea dreaptă.

2. Unitatea Bisericii și grija păstorilor – ferindu-ne de “lupii” minciunii

În pericopa apostolică din Faptele Apostolilor, îl vedem pe Sfântul Pavel chemând la sine pe preoții și episcopii din Efes și dându-le ultimele sale sfaturi. El le spune cu inimă de părinte: “Drept aceea, luați aminte la voi înșivă și la toată turma, în care Duhul Sfânt v-a pus episcopi, ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său”. Totodată îi avertizează cu durere: “Știu că după plecarea mea vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruța turma” (Fapte 20, 29) – ba chiar “dintre voi se vor scula oameni care vor grăi învățături răzlețe, ca să tragă pe ucenici după ei” (20, 30). Așadar, unitatea Bisericii și curăția învățăturii sunt în mare primejdie dacă păstorii nu veghează cu grijă. Apostolul ne arată și prețul acestei turme: Biserica nu este o adunare oarecare, ci este turma “pe care Dumnezeu a câștigat-o cu Însuși Sângele Său”. Ce cuvânt adânc! Însuși Dumnezeu și-a vărsat sângele pentru noi – aceasta înseamnă că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat, iar jertfa Sa pe cruce arată valoarea infinită a fiecărui suflet din Biserică. În numele acestei iubiri, păstorii (episcopi și preoți) poartă răspunderea de a apăra turma de orice rău: păcat, dezbinare sau învățătură greșită.

Mântuitorul Hristos Însuși S-a rugat Tatălui, în Evanghelia de astăzi: “Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem și Noi”. Unitatea creștinilor este așadar voia lui Dumnezeu; și nu orice unitate, ci una după modelul unității dintre Persoanele Sfintei Treimi – unitate în dragoste și în cuget (credință). Această unitate sfântă a fost amenințată mereu de erezii (învățături străine) și de schisme (dezbinări). De aceea, Biserica a rânduit Sinoadele Ecumenice, unde păstorii insuflați de Duhul Sfânt au vegheat la unitatea turmei, îndepărtând “lupii” și “mărginașii” care încercau să rupă Biserica. Un episod pilduitor din Pateric ne arată cât de grav vedeau Sfinții despărțirea de credința cea dreaptă: se spune că niște frați au venit la avva Aghaton, l-au provocat cu tot felul de acuzații nedrepte, iar el le-a răspuns liniștit: “Da, așa este, sunt păcătos și nevrednic…”. Însă când l-au numit “eretic”, bătrânul a sărit ca ars și a strigat: “Nu sunt eretic!”. Uimiți, frații l-au întrebat de ce pe toate celelalte le-a primit, dar cuvântul “eretic” nu l-a suferit. El a răspuns: “Cele dintâi le iau, căci îmi sunt de folos să le recunosc. Dar cuvântul acesta, ‘eretic’, este despărțire de Dumnezeu și eu nu voiesc aceasta!”. Iubiților, a fi în erezie sau schismă înseamnă a te rupe de Dumnezeu, de Izvorul vieții! Niciun păcat personal nu e atât de grav ca această rupere a unității Bisericii, pentru că păcatele pot fi curățite prin pocăință, însă dacă cineva stăruie în dezbinare și nu vrea să audă de întoarcere, singur se taie de la Trupul lui Hristos.

De aceea, Sfinții Părinți de la Niceea au luptat cu atâta îndârjire împotriva învățăturii strâmbe a lui Arie. Ei au înțeles că, dacă arienii ar fi biruit, Biserica s-ar fi rupt în două: unii urmând adevărul că Iisus e Dumnezeu adevărat, alții crezând minciuna că Iisus e doar o creatură. Sfântul Ierarh Nicolae, prezent la Sinod, chiar l-a pălmuit pe Arie, scandalizat de hulele lui. Poate părea gest aspru, dar să ne gândim: cum am reacționa noi dacă cineva ne-ar vorbi de rău mama ori tatăl? Cam așa simțeau Părinții când era hulit Fiul lui Dumnezeu. Ei bine, Sinodul a condamnat erezia ariană, iar Biserica a rămas unită în dreapta credință. Istoria ne învață însă că lupii se pot întoarce: după Sinod, arianismul a continuat să facă ravagii încă zeci de ani, atrăgând inclusiv împărați de partea sa, și mulți episcopi slabi s-au molipsit. Sfântul Atanasie cel Mare, pe atunci tânăr diacon la Sinodul I Ecumenic, a devenit peste ani marele apărător al dreptei credințe, suferind exil de cinci ori din cauza intrigilor ereticilor, rămânând însă neclintit ca o stâncă. Se spune despre el: “Athanasius contra mundum” – Atanasie împotriva lumii –, căci părea că toți îl părăsiseră; dar el știa că a rămâne în adevăr înseamnă a rămâne cu Dumnezeu, chiar dacă oamenii te-ar prigoni. În cele din urmă, adevărul a biruit și credința niceeană (credința apostolică) s-a impus pretutindeni.

Să luăm aminte că pericolele dezbinării și ale învățăturilor mincinoase există și astăzi. Sfântul Ioan Gură de Aur ne avertizează cu tărie: „Nimic nu supără mai mult pe Dumnezeu decât dezbinarea Bisericii! Chiar de am săvârși mii de fapte bune, noi, cei care sfărâmăm pleroma (plenitudinea) bisericească, nu suntem cu nimic mai puțin vrednici de pedeapsă decât cei care au răstignit Trupul Său”. Iată cât de grav este păcatul schismei – nici chiar sângele muceniciei nu-l spală, zice tot el, în altă parte. Prin urmare, e datoria noastră, a tuturor, să lucrăm pentru unitatea Bisericii. În primul rând, fiecare în comunitatea parohială: să fim uniți între noi, credincioșii, și uniți cu preotul și episcopul rânduit de Duhul Sfânt peste noi. Dezbinările în comunitate (certuri, partide, neascultări) aduc mare supărare lui Dumnezeu și slăbesc mărturia noastră creștină înaintea lumii. În al doilea rând, să nu dăm crezare niciunui “învățător” străin care vine cu altă doctrină sau care încearcă să ne smulgă din sânul Bisericii. Astăzi circulă tot felul de grupări sectare și pseudo-creștine, care pretind fiecare că doar la ei e adevărul și încearcă să atragă pe cei neștiutori. Patriarhul Daniel ne îndeamnă: “Duminica a 7-a după Paști ne îndeamnă să păstrăm dreapta credință, să îi creștem pe copiii și pe tinerii noștri în dreapta credință, să nu ne lăsăm amăgiți de rătăciri, de tot felul de grupări religioase care se consideră trimise de Dumnezeu, dar care, de fapt, caută să-i rupă pe ortodocși de Biserica Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți”. Altfel spus, cei ce vin să ne scoată din credința străbună și din Biserica dreptmăritoare ne rup de fapt de Hristos și de mântuire. Să rămânem deci statornici pe stânca adevărului, alături de Biserică, oricâte valuri potrivnice ar veni.

Pentru a păstra și cultiva unitatea credinței în viața noastră de zi cu zi:

-să fim atenți la învățăturile pe care le ascultăm. Dacă auzim pe cineva propovăduind idei diferite de ale Bisericii (fie la televizor, fie în mediul online sau chiar cunoscuți), să nu ne lăsăm tulburați, ci să cercetăm cu discernământ, întrebând preotul sau citind în cărțile de învățătură ortodoxă. Așa ne ferim de rătăciri și nu ne lăsăm ușor “împinși de vântul” diverselor doctrine străine (cf. Efeseni 4, 14).

-să cultivăm dragostea și armonia în familia și comunitatea noastră. Unitatea Bisericii începe în parohie și în familie. Să evităm certurile, judecățile și ura, știind că acestea sunt uneltirile vrăjmașului de a ne dezbina. În schimb, să fim iertători, smeriți, “iubindu-ne unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim” credința – așa cum suntem îndemnați la Sfânta Liturghie înainte de Crez.

-să ne rugăm pentru unitatea Bisericii. În ecteniile slujbelor ne rugăm „pentru unitatea tuturor”. Rugăciunea alungă duhul dezbinării. De asemenea, când ne rugăm pentru episcopii și preoții noștri, cerând Domnului să-i întărească în dreapta credință și în lucrarea de păstorire, contribuim duhovnicește la ocrotirea turmei lui Hristos de “lupii” nevăzuți ai ereziei și dezbinării.

3. Dreapta credință – comoara Bisericii păstrată în comuniunea sfinților

La Sinodul I Ecumenic, Sfinții Părinți au alcătuit primele 7 articole din ceea ce numim astăzi Crezul (Simbolul) de credință al Bisericii – începând cu „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul…” și încheind cu afirmația despre Duhul Sfânt „și întru Duhul Sfânt…”, completată apoi la Sinodul al II-lea Ecumenic. Acest Crez ortodox este, cum spunea cineva, „sinteza dreptei credințe a Bisericii lui Hristos”. Îl rostim la fiecare Liturghie, îl rostim la Botez chiar și zilnic în rugăciunile noastre – dar mai important este să-l rostim cu conștiență și să-l avem întipărit în minte și în inimă. Crezul este ca o hartă a comorii, care ne arată ce să credem și în Cine să credem pentru a moșteni viața veșnică. Fiecare articol al Crezului corespunde unei adevăr divin esențial: despre Dumnezeu Tatăl, despre Fiul, despre Duhul Sfânt, despre Biserică, despre botez, despre învierea morților și viața veacului ce va să fie. Aceste adevăruri nu sunt negociabile și nu se schimbă, pentru că Iisus Hristos este același, ieri și azi și în veac (Evrei 13,8), iar “credința a fost dată sfinților o dată pentru totdeauna” (Iuda 1,3). De aceea, orice nouă „erezie” sau doctrină străină ce apare nu e decât o rătăcire de la acest tezaur al credinței pe care l-am primit de la apostoli și părinți.

Știm cu toții cât de scumpă este comoara credinței ortodoxe – strămoșii noștri au păstrat-o cu prețul vieții uneori (în vremuri de prigoană sau sub stăpâniri străine). Sfinții din toate veacurile au trăit și au murit pentru această credință. Iar Sinoadele Ecumenice, precum cel pe care-l pomenim astăzi, au fost mijloacele prin care Duhul Sfânt a păzit Biserica întreagă pe calea cea dreaptă. Observăm un lucru: niciun sfânt n-a lucrat de capul lui, izolat, ci împreună cu Biserica. Chiar și cei ce au combătut ereziile, au făcut-o adunați în sinod, împreună cu alți părinți. De ce? Pentru că numai în comuniunea Bisericii se păstrează nealterată Evanghelia lui Hristos. “Dreapta credință nu se păstrează de unul singur, în izolare, ci în comuniune de gândire, de mărturisire și de viețuire cu Biserica, după cum Sfinții Părinți adunați la Niceea au mărturisit împreună dreapta credință și au respins erezia lui Arie”, arată Preafericitul Părinte Daniel. Când stăm uniți cu sfinții Părinți – adică ținem aceeași credință ca ei – rămânem pe calea mântuirii. Dacă ne rupem de Biserică și de consensul sfinților, atunci oricât de deștepți ne-am crede, ne rătăcim. “Oricât am fi de inteligenți sau învățați, niciodată nu trebuie să interpretăm singuri, de capul nostru, Sfânta Scriptură, ci împreună cu Sfânta Biserică, împreună cu Sfinții Părinți ai Bisericii din toate veacurile” – ne învață tot Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Așadar, Biserica este mediul vital al credinței. Scriptura însăși ne spune că “Biserica Dumnezeului celui viu” este “stâlpul și temelia adevărului”. De aceea mărturisim în Crez: „Cred într-una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică…”.

Iubiții mei, mulțumiți lui Dumnezeu că v-ați născut și ați fost botezați în această Biserică una și adevărată întemeiată de Hristos și păzită de Sfinții Părinți. Comoara credinței o avem în casa noastră, la îndemână: să nu o neglijăm, ci să o prețuim! Să ne străduim s-o transmitem copiilor noștri, curată și vie, așa cum am primit-o de la moși-strămoși. Poate unii zic: “Ce atâta dogmă, Crez, doctrină? Important e să fii bun.” Dar bunătatea adevărată se naște din credința adevărată. “Dreapta credință înseamnă temelia mântuirii noastre, a dobândirii vieții și fericirii veșnice” – afirmă același Întâistătător al Bisericii noastre. Dacă stricăm temelia, toată casa sufletului se prăbușește. De aceea, să ne hrănim mintea cu lumina dreptei credințe (citind Scriptura și cărți bune), și s-o întărim prin fapte bune, ca să rămânem în adevăr. Un țăran care pune sămânța în pământ speră să culeagă rod bogat; dar el știe că trebuie să pună sămânța în sol bun, să o ude, să plivească buruienile, altfel recolta va fi slabă sau nimicită. Asemenea și noi: sămânța credinței a fost sădită în noi, dar trebuie păzită de “buruienile” învățăturilor rele, udată cu harul Sfintelor Taine și încălzită de rugăciune, ca să rodească fapte bune și virtuți. Dreapta credință nu e meritul nostru – e darul neprețuit al lui Dumnezeu – dar ține de noi s-o păstrăm și s-o punem în lucrare spre mântuirea sufletelor noastre.

Putem valorifica și transmite mai departe comoara dreptei credințe:

–strângând rândurile în jurul păstorilor duhovnicești. Să prețuim și să ascultăm de episcopii și preoții Bisericii, cei care au fost hirotoniți în succesiunea apostolică și poartă credința Sfinților Părinți mai departe. Ei sunt garanții că ceea ce credem și practicăm este într-adevăr ceea ce au crezut apostolii și părinții, nu o invenție recentă. Susținându-ne păstorii prin rugăciune și ascultare, contribuim la unitatea și statornicia credinței în parohia și eparhia noastră.

–învățând Crezul pe de rost și explicându-l copiilor și celor din casa noastră. Să facem un exercițiu: nu doar copiii la ora de religie, ci și noi, adulții, să recitim Crezul cu atenție și să ne asigurăm că înțelegem sensul fiecărui articol. Dacă sunt cuvinte sau idei neclare, să întrebăm pe preotul nostru sau să căutăm tâlcuiri în cărți de învățătură (catehism). Astfel, credința noastră nu va fi doar “din auzite”, ci conștientă.

–trăind liturgic și sacramental. Biserica păstrează dreapta credință nu doar prin Sinoade și definiții, ci și prin cultul divin neîntrerupt. Participând la slujbe, ascultând Sfânta Evanghelie și predica, rugându-ne împreună cu ceilalți, ne integrăm în “comuniunea sfinților” vie și lucrătoare, despre care vorbeam. Rugăciunile Bisericii ne feresc de rătăciri pentru că în ele aflăm mărturisirea curată a credinței.

Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru lumina neînserată a dreptei credințe, păstrată prin jertfa și osteneala atâtor sfinți de-a lungul veacurilor. Să ne străduim și noi, cu puterile noastre, să păstrăm această credință întreagă și s-o trăim în fapte bune, ca astfel, împreună cu Sfinții Părinți, să ne învrednicim de viața cea veșnică. Amin.

Predică la Sfânta și Marea Marți din Săptămâna Patimilor

Predică la Sfânta și Marea Marți din Săptămâna Patimilor

Introducere

Sfânta și Marea Marți din Săptămâna Patimilor ne pune înainte Pilda celor zece fecioare (Matei 25, 1-13), o parabolă rostită de Domnul nostru Iisus Hristos pentru a ne îndemna la privegheveghere duhovnicească și pregătire pentru Judecata de Apoi. În aceste zile premergătoare Paștilor, Biserica ne cheamă nu doar să însoțim spiritual patimile Mântuitorului, ci și să privim dincolo de ele, spre întâlnirea finală cu Hristos – Mirele veșnic. La slujbele Deniei din primele trei zile ale Săptămânii Mari se cântă troparul: „Iată, Mirele vine la miezul nopții și fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednic este acela pe care-l va afla lenevindu-se”. Acest imn, inspirat chiar din parabola celor zece fecioare, rezumă tema centrală a zilei: vigilenta trezvie a sufletului în așteptarea venirii Mirelui-Hristos și fericirea celor găsiți pregătiți.

Pilda evanghelică a celor zece fecioare este așezată, în tradiția ortodoxă, în această zi de Marți pentru a sublinia tocmai necesitatea priveghevegherii neîncetate și a pregătirii sufletești înaintea sfârșitului (Sfânta și Marea Zi De Marți Săptămâna Patimilor » Pravila). După cum consemnează Sinaxarul zilei, „purtătorii de Dumnezeu Părinți” au rânduit această pericopă în Săptămâna Patimilor spre a ne încuraja să fim totdeauna gata să-L întâmpinăm pe adevăratul Mire, având candelele faptelor bune aprinse, și mai cu seamă untdelemnul milei în inimi (Sfânta și Marea Zi De Marți Săptămâna Patimilor » Pravila). Vom medita, așadar, asupra acestei pilde profund eshatologice, punând accent pe virtutea privegherii și pe criteriul judecății viitoare, și vom vedea de ce a rânduit Biserica această temă în pragul Patimilor Mântuitorului.

Vegherea duhovnicească în Pilda celor zece fecioare

Evanghelia ne prezintă zece fecioare care, cu candelele lor, așteptau sosirea mirelui, pentru a intra la ospățul de nuntă (Matei 25,1-4). Mirele întârzie, așa încât “au ațipit toate și au adormit” (v. 5). La miezul nopții însă răsună strigarea: “Iată, Mirele vine! Ieșiți întru întâmpinarea lui!” (Sfânta Evanghelie după Matei – Capitolul 25 [BIBLIA ORTODOXĂ]). Acest Mire tainic este Hristos, iar nunta Sa simbolizează Împărăția cerurilor, la care suntem cu toții chemați. Cele zece fecioare îi reprezintă pe toți creștinii care Îl așteaptă pe Hristos, fiecare cu “candela” propriei sale vieți și credințe. Însă textul subliniază că numai cinci erau înțelepte și cinci nebune (nechibzuite), diferența dintre ele fiind dată de prezența sau absența untdelemnului din candele (v. 2-4).

Din punct de vedere duhovnicesc, candela semnifică sufletul sau viața noastră luminată de credință, iar untdelemnul din ea semnifică totalitatea virtuților și a lucrărilor bune care alimentează flacăra credinței (Explicaţie duhovnicească: Sfânta și Marea Marți – Pilda celor zece fecioare – Basilica.ro). Fecioarele înțelepte au luat cu sine untdelemn îndestulător, adică pe lângă credință au avut și faptele iubirii lucrătoare, în timp ce fecioarele nebune au neglijat acest “combustibil” lăuntric, având doar aparența exterioară a evlaviei, dar fără consistența faptelor bune (Explicaţie duhovnicească: Sfânta și Marea Marți – Pilda celor zece fecioare – Basilica.ro). După cum tâlcuiește Sfântul Ioan Gură de Aur (urmat de Sinaxarul din Triod), “candela cu ulei reprezintă evlavia însoțită de milostenie, iar candela fără ulei reprezintă evlavia fără milostenie” (Explicaţie duhovnicească: Sfânta și Marea Marți – Pilda celor zece fecioare – Basilica.ro) (Explicaţie duhovnicească: Sfânta și Marea Marți – Pilda celor zece fecioare – Basilica.ro). Cu alte cuvinte, simplele practici religioase sau chiar virtuțile personale (precum fecioria trupească în cazul parabolei) sunt insuficiente pentru mântuire dacă nu sunt unite cu dragostea și milostenia față de aproapele.

Parabola ne îndeamnă, așadar, la priveghere – nu doar în sens literal (de a fi treji în miez de noapte), ci mai ales în sens spiritual: o stare de trezvie a minții și inimii, de conștientizare permanentă a prezenței lui Dumnezeu și a responsabilității noastre înaintea Lui. Privegherea sau veghea duhovnicească implică rugăciune neîncetată, pocăință statornică și atenție la mișcările sufletului, pentru a nu fi luați pe nepregătite de ispite ori de venirea neașteptată a Domnului. Sfântul Grigorie Palama – marele dascăl al isihiei și rugăciunii minții – arată că “fecioarele înțelepte țineau candelele (adică mințile lor luminate de cunoașterea trează a lui Dumnezeu) purtate în mâinile faptelor practice ale sufletului”, și că ele au reușit să-și dedice această minte lui Dumnezeu și s-o aprindă cu lumina harului Său ( “Immediately after the abominable advent of the Antichrist, He who fashioned everything will shake it all again” | Eclectic Orthodoxy). Cu alte cuvinte, Sf. Grigorie Palama interpretează că adevărata înțelepciune este unirea între cunoașterea lui Dumnezeu (lumina din minte) și lucrarea virtuților (mâinile care poartă candela), într-o permanentă stare de veghe interioară.

Mântuitorul încheie pilda cu un avertisment limpede: “Drept aceea, privegheați, că nu știți ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului” (Sfânta Evanghelie după Matei – Capitolul 25 [BIBLIA ORTODOXĂ]). Această poruncă – „privegheați!” – răsună cu putere de-a lungul Săptămânii Patimilor. Nu cunoaștem momentul când Hristos va veni pe norii cerului ca Judecător sau când ne va chema sufletul de pe pământ; de aceea, singura atitudine înțeleaptă este să fim tot timpul pregătiți. Somnul în care au căzut fecioarele simbolizează moartea trupească – “au adormit toate” pentru că toți oamenii trec prin poarta morții. Însă la Învierea de obște (strigătul de la miezul nopții) toți vom fi treziți pentru a ne întâmpina Mirele. Va conta atunci dacă lumina sufletului nostru încă arde; iar aceasta depinde dacă am avut untdelemn în candelă, adică dacă am adormit în stare de har, cu credința lucrătoare prin dragoste.

Untdelemnul milosteniei – virtutea esențială la Judecată

Sfinții Părinți ne învață în unanimitate că untdelemnul din candelele fecioarelor reprezintă milostenia, adică dragostea concretizată în fapte de milă față de aproapele (Predică la Sfânta și Marea Marți | Doxologia). Aceasta nu înseamnă că celelalte virtuți ar fi neglijabile, dar evidențiază un adevăr fundamental: nicio virtute nu este mântuitoare dacă lipsește dragostea creștină. Fecioria (curăția trupească și sufletească) este în sine o virtute foarte înaltă – “un lucru așa de mare, că nici unul din cei vechi n-au putut-o păzi… Numai de la Hristos a înflorit floarea fecioriei”, spune un Părinte (Predică la Sfânta și Marea Marți | Doxologia). Totuși, din pildă reiese că cele cinci fecioare “fără minte” (nebune) au fost osândite tocmai fiindcă, deși aveau fecioria, “nu aveau în aceeași măsură și milostenia” (Sfânta și Marea Zi De Marți Săptămâna Patimilor » Pravila). Ele au săvârșit cea mai grea nevoință (abstinența totală), dar au neglijat-o pe cea mai “mică” – iubirea față de aproapele – ajungând astfel, după cum afirmă sinaxarul, “în nimic nu se deosebesc de desfrânate. Desfrânatele sunt biruite de trup, iar ele au fost biruite de bani” (Sfânta și Marea Zi De Marți Săptămâna Patimilor » Pravila). Într-adevăr, “nu-i lucru mai lipsit de sfințenie și mai plin de rușine decât ca fecioria să fie biruită de bani” (Sfânta și Marea Zi De Marți Săptămâna Patimilor » Pravila). Cu alte cuvinte, egoismul și zgârcenia pot goli de sens chiar și cea mai aleasă virtute ascetică.

Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând această parabolă, subliniază exact această lecție. El arată că fecioarele nechibzuite “în zadar și fără folos au avut marea avuție a fecioriei”, pentru că nu au unit-o cu milostenia (Sfântul Ioan Gură de Aur – Fecioria Şi Milostenia | PDF). „Iată ce mare lucru este fecioria! Când are însă ca soră milostenia, nicio primejdie n-o doboară… De aceea fecioarele acelea n-au intrat în cămara de nuntă, pentru că n-au avut și milostenia pe lângă feciorie” – exclama Sfântul Ioan (Sfântul Ioan Gură de Aur – Fecioria Şi Milostenia | PDF). Cuvintele sale confirmă că virtuțile trupești (precum curăția, postul, înfrânarea) trebuie împodobite cu virtuțile sufletești (în primul rând iubirea de Dumnezeu și de aproapele) pentru a fi cu adevărat plăcute lui Dumnezeu (Predică la Sfânta și Marea Marți | Doxologia) (Predică la Sfânta și Marea Marți | Doxologia). Altfel, forma exterioară a evlaviei rămâne fără conținut mântuitor. Marele ierarh al Constantinopolului elogiază milostenia astfel: “Mari sunt aripile milosteniei… străbate văzduhul, trece de lună și de soare… și se oprește înaintea tronului Dumnezeirii. Oricâte păcate vei fi făcut, milostenia atârnă mai greu decât ele” (Predică la Sfânta și Marea Marți | Doxologia). Această afirmație hiperbolică evidențiază puterea extraordinară a milei: ea poate șterge păcate și aduce pe om direct înaintea lui Dumnezeu, căci în actul milosteniei se manifestă chipul iubirii lui Dumnezeu însuși.

Sfântul Grigorie Palama, la rândul său, tâlcuiește că untdelemnul simbolizează dragostea, „vârful tuturor virtuților”, fără de care nimic din celelalte osteneli nu folosește. El folosește o comparație arhitectonică: “Dacă pui fundația și ridici pereții, dar nu pui și acoperișul, la ce folosesc toate? În același fel, dacă dobândești toate virtuțile, dar îți lipsește dragostea, toate sunt nefolositoare și fără sens” ( “Immediately after the abominable advent of the Antichrist, He who fashioned everything will shake it all again” | Eclectic Orthodoxy). Dragostea creștină este plinirea legii (Romani 13,10) și cununa virtuților; ea dă valoare și desăvârșire celorlalte. De aceea, Palama spune că la ospățul ceresc al Mirelui intră numai cei “care au pecetluit celelalte virtuți cu fapte ale iubirii”, fie că au ajuns la iubire printr-o viață neprihănită, fie că au năzuit la ea prin pocăință sinceră ( “Immediately after the abominable advent of the Antichrist, He who fashioned everything will shake it all again” | Eclectic Orthodoxy). Atât de necesară este iubirea, încât însuși Hristos, în discursul Său eshatologic, după ce vorbește despre priveghere (pilda fecioarelor) și despre responsabilitate (pilda talanților), așază dragostea milostivă drept criteriu suprem la Judecata de Apoi (Matei 25,31-46).

Astfel, vedem cum Pilda celor zece fecioare pregătește terenul pentru scena Judecății universale: când Mirele-Hristos va sta pe tronul slavei, ușa se va deschide doar pentru cei care au trăit în iubire. “Am flămânzit și Mi-ați dat să mănânc… gol am fost și M-ați îmbrăcat…” – aceste cuvinte adresate drepților (Matei 25,35-36) arată că untdelemnul pe care ei l-au purtat în candele a fost milostenia concretă. Hristos Se va identifica atunci cu fiecare dintre “frații prea mici” care au avut nevoie de ajutorul nostru, spunând: “Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25,40) (Predică la Sfânta și Marea Marți | Doxologia). Cu adevărat, în faptele noastre de milostenie și dragoste, Hristos recunoaște chipul Său în noi. De aceea, Mirele le răspunde fecioarelor nebune cu un refuz absolut: “Adevărat zic vouă: nu vă cunosc pe voi” (Matei 25,12) – cu alte cuvinte: nu vă recunosc, străine Îmi sunteți, pentru că n-ați avut în voi iubirea care este esența lui Dumnezeu. Este îngrozitoare această sentință, mai ales pentru cineva care a dus o viață aparent virtuoasă; ea ne arată că egoismul steril și nepăsarea față de aproapele fac sufletul de nerecunoscut pentru Hristos, oricâte virtuți personale am revendica.

Sfântul Maxim Mărturisitorul rezumă foarte bine această idee printr-o apoftegmă memorabilă: „toată asceza care nu are dragoste este străină de Dumnezeu” (Predică la Sfânta și Marea Marți | Doxologia). Aceste cuvinte (provenite din scrierile filocalice) confirmă că orice nevoință spirituală – post, feciorie, sărăcie de bunăvoie, rugăciune etc. – dacă nu naște iubire de Dumnezeu și de semeni, ajunge străină de scopul ei, deci străină de Dumnezeu. Dragostea este criteriul autenticității vieții ascetice. În termenii predicii Sf. Petroniu Tănase, “milostenia este certificatul de garanție al virtuții, că duce la Dumnezeu… Orice faptă virtuoasă, fără această garanție, nu este mântuitoare” (Predică la Sfânta și Marea Marți | Doxologia). La Judecata de apoi, Domnul va cere acest certificat al iubirii pentru a valida celelalte fapte bune. Fecioarele nebune nu l-au avut, de aceea toate nevoințele lor au rămas fără rod. Să luăm aminte așadar: fără untdelemnul milei, candela credinței se stinge, sufletul își pierde lumina și căldura, iar ușa raiului rămâne închisă.

Actualitatea pildei în Săptămâna Patimilor

Am putea întreba: de ce a rânduit Biserica tocmai această parabolă în contextul Săptămânii Patimilor? Răspunsul reiese deja în parte din cele de mai sus, dar să-l explicăm clar. În Săptămâna Mare, retrăim ultimele învățături și fapte ale Domnului înainte de Răstignire. După intrarea triumfală în Ierusalim (Floriile), Iisus a petrecut timpul în templu și apoi pe Muntele Măslinilor, pregătindu-Și ucenicii pentru Patima Sa, dar și pentru a Doua Sa Venire. Evangheliile din primele trei zile ale acestei săptămâni au un caracter puternic eshatologic: ele vorbesc despre împietrirea iudeilor care L-au respins pe Hristos, despre mustrarea fariseilor fățarnici (ca pildă negativă), despre distrugerea Ierusalimului și sfârșitul lumii (Matei cap. 23-24) (Explicaţie duhovnicească: Sfânta și Marea Marți – Pilda celor zece fecioare – Basilica.ro). În mod special, la Denia din Sfânta Marți, pericopa evanghelică include Pildele celor zece fecioare și a talanților, precum și descrierea Judecății de apoi (Explicaţie duhovnicească: Sfânta și Marea Marți – Pilda celor zece fecioare – Basilica.ro). Așadar, Biserica ne pune înainte perspectiva Judecății finale exact în zilele în care rememorăm Judecata nedreaptă făcută lui Iisus de către oameni. Există aici o adâncă semnificație: în timp ce omenirea Îl judecă pe Hristos la Pilat și Îl condamnă la moarte, Hristos, ca Dumnezeu, prevestește adevărata Judecată care va veni asupra lumii. Această întoarcere a rolurilor (Hristos, Judecătorul cel drept, acceptă să fie judecat și osândit pe nedrept de noi) conferă Săptămânii Patimilor o tensiune eshatologică deosebită. Suntem făcuți conștienți că Cel pe care Îl vedem în curând purtând crucea spre Golgota este Mirele și Judecătorul sufletelor noastre.

De aceea, veghea și judecata nu sunt teme întâmplătoare, ci profund legate de sensul Săptămânii Mari. Veghea ne amintește de datoria ucenicilor din Ghetsimani: “Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită” (Matei 26,41). Ei n-au putut atunci să privegheze nici măcar un ceas alături de Hristos cel întristat, adormind – o altă imagine a neputinței omenești de a sta treji în ceasul crucial. Prin contrast, ni se cere nouă acum să priveghem, înțelegând că ne aflăm într-un ceas decisiv al mântuirii. Iar Judecata viitoare ne este pusă înainte ca o oglindă în care să ne vedem propriul suflet în lumina jertfei lui Hristos. Când contemplăm cum Hristos Se dăruiește total pe Sine din iubire pentru lume, suntem chemați să ne întrebăm: noi vom avea oare iubire în noi la vremea cercetării? Pilda fecioarelor ne avertizează că nu este de ajuns să fim simpatizanți sau spectatori ai Patimilor Domnului, ci trebuie să fim ucenici adevărați, care învață lecția iubirii jertfelnice. Altfel riscăm să fim asemenea mulțimilor care L-au aclamat pe Hristos duminică și L-au părăsit vineri – sau precum fecioarele nebune care L-au așteptat, dar nepregătite.

Sinaxarul zilei subliniază explicit că această pildă a fost aleasă Marțea din Săptămâna Mare tocmai “ca să ne îndemne să veghem necontenit și să fim gata să ieșim în întâmpinarea adevăratului Mire prin fapte bune, dar mai cu seamă prin milostenie, pentru că neștiută este ziua și ceasul sfârșitului vieții” (Sfânta și Marea Zi De Marți Săptămâna Patimilor » Pravila). În același timp, luni în Săptămâna Mare am primit alte două exemple complementare: povestea lui Iosif cel preafrumos – ca model de curăție și iertare – și blestemarea smochinului neroditor – ca avertisment împotriva lipsei de rod duhovnicesc (Sfânta și Marea Zi De Marți Săptămâna Patimilor » Pravila). Smochinul plin de frunze, dar fără rod, simbolizează sufletul care are doar aparența evlaviei (frunzele), dar nu și roada faptelor bune. Marțea Mare, prin fecioarele cu candele, reia această lecție sub altă formă: fecioarele nebune aveau frunze (adică virtute exterioară – fecioria, forma religiozității), dar nu aveau roade (untdelemnul iubirii), de aceea au fost osândite asemenea smochinului sterp. Iar fecioarele înțelepte, asemenea lui Iosif cel curat și milostiv, au unit curăția cu compasiunea, primind astfel răsplată.

Cu toții ne regăsim, la un moment dat, în ipostaza acestor fecioare adormite. Săptămâna Patimilor vine ca un strigăt de trezire la miez de noapte pentru sufletele noastre poate amorțite de grijile lumești. “Iată, Mirele (Hristos) vine!” – Biserica ne vestește apropierea praznicului Învierii, dar totodată ne amintește că viața noastră este scurtă și trecătoare, și că Domnul poate veni oricând să ne cheme. Astăzi este vremea să ne aprovizionăm cu untdelemn duhovnicesc, adică să practicăm faptele milei și ale dreptății, cât mai avem timpul la dispoziție. După moarte, “a cumpăra untdelemn” nu mai este cu putință (Sfânta și Marea Zi De Marți Săptămâna Patimilor » Pravila) – fecioarele nebune au constatat cu amărăciune aceasta. Așadar, Sfânta Marți are și un puternic caracter de apel la pocăință: să folosim timpul de acum pentru a ne îmbogăți în Dumnezeu, pentru a umple vasele sufletului cu harul Duhului Sfânt, care ne este dăruit atunci când iubim și slujim pe ceilalți. Cum spune Apostolul: “iată acum vremea potrivită, iată acum ziua mântuirii” (II Cor. 6,2). Acum e momentul să fim înțelepți, ca nu cumva “după multă vreme” (Matei 25,19) sosind Stăpânul, să ne aflăm goi și nevrednici.

Concluzie

Iubiți credincioși și frați teologi, Pilda celor zece fecioare ne învață o lecție esențială, cu o claritate aproape dureroasă: nimic nu-L poate substitui pe Hristos în viața noastră, decât Hristos trăind în noi prin iubire. Fecioarele au așteptat mult timp, dar în clipa decisivă numai cele ce aveau lumina iubirii în inimă L-au putut întâmpina pe Mire. Celelalte, deși Îl așteptaseră și ele, au rămas pe dinafară, cu ușa închisă, pentru că inima lor era întunecată și rece. Să luăm aminte să nu fim asemenea lor! Să nu ne amăgim că simpla apartenență la Biserică, sau cunoașterea teologică, sau respectarea unor rânduieli exterioare ne vor mântui automat. Domnul caută în noi flacăra vie a credinței lucrătoare prin dragoste (Galateni 5,6). El dorește să vadă în candela sufletului nostru atât uleiul milostivirii, cât și lumina curăției. Nevoințele postului pe care le-am parcurs în aceste săptămâni – rugăciunea, postul, înfrânarea de la patimi – au menirea de a ne curăți vasul lăuntric, de a ne subția simțirile, aducând “fecioria” sufletului. Dar această feciorie trebuie încununată cu milostenia, altfel nu este mântuitoare (Predică la Sfânta și Marea Marți | Doxologia) (Predică la Sfânta și Marea Marți | Doxologia). Să unim, deci, cele două laturi: verticala iubirii de Dumnezeu cu orizontala iubirii de aproapele, pentru ca viața noastră creștină să fie întreagă și plăcută Mirelui ceresc.

În aceste clipe sfinte ale Săptămânii Mari, să ne cercetăm așadar pe noi înșine: avem noi destul untdelemn în candelele sufletelor? Dacă simțim că am neglijat pe aproapele, că am trăit mai mult pentru noi decât pentru alții, încă mai este timp să adăugăm untdelemn – să facem binele cât putem, cu smerenie și dăruire. Hristos-Mirele vine spre Patimă din iubire pentru lume; să-I răspundem și noi cu iubire. Hristos va muri pentru a ne deschide ușa Împărăției; să nu o închidem singuri în fața noastră prin nepăsare și lipsă de milă.

Să ne amintim mereu de finalul pildei: “Vegheați, că nu știți ziua, nici ceasul…”. Veghea nu este altceva decât viață trăită în Har, clipă de clipă cu gândul la Dumnezeu și la aproapele. Fericit cel pe care Hristos îl va afla astfel priveghind! El va auzi glasul Domnului spunându-i: “Bine, slugă bună și credincioasă… intră întru bucuria Domnului tău” (Matei 25,21). Iar celui nepăsător i se va spune, ca fecioarelor nechibzuite: “Nu te cunosc”. Nimeni dintre noi nu-și dorește o asemenea osândă. De aceea, să transformăm aceste zile într-o adevărată priveghere a sufletului, alături de Mirele Hristos. Să stăm lângă El cu credință la Cina cea de Taină, în grădina Ghetsimani prin rugăciune, pe drumul Crucii prin răbdare, la poala Crucii prin compasiune – și astfel, cu candelele aprinse, Îl vom întâmpina și la zorii Învierii.

Bibliografie

Dar cei nouă unde sunt?

     „O veche istorioară spune că Dumnezeu a chemat odată la un ospăţ toate virtuţile: bunătatea, milostenia, răbdarea, înfrânarea și celelalte; era o desfătare să le vezi cum se bucurau împreună, ca nişte bune prietene ce erau.
            În timp ce le privea pe toate, a observat Dumnezeu că două dintre ele nu se cunoșteau, nu se văzuseră vreodată. Ele erau binefacerea şi recunoştinţa. Atunci El le-a întrebat mirat:
             – Voi nu vă cunoașteți?
             – Nu Doamne, deoarece pe pământ nu ne-am întâlnit vreodată.
            Povestirea ne arată cu pildă că aceste două virtuţi se întâlnesc foarte rar între oameni, că binefacerea aproape totdeauna este lipsită de recunoştinţă.”

            Acest lucru ne arată şi pilda celor zece leproşi din evanghelia duminicii a douăzeci și nouă după Rusalii. Această pericopă evanghelică este plină de învăţături duhovniceşti pentru modul nostru de a ne comporta faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri, când primim o binefacere de la Dumnezeu prin oameni. De aceea duminica aceasta poate fi numită pentru învățătura ce o primim, duminica recunoștinței.

            Imaginea ce ne-o înfățișează evanghelistul Luca în capitolul 17, începând cu versetul 11, o putem vedea clar în fiecare zi, în jurul nostru, sau chiar în dreptul nostru.

            Când Mântuitorul Hristos întâlnește pe cei zece leproși, ce erau excluși din comunitatea lor și așteptau mai mult să moară decât să mai primească printr-o minune vindecarea neputinței lor, El le înțelege suferința, izolarea și umilirea și îi trimite înaintea preoților ce aveau acest „mandat” de a da verdictul de vindecat sau nu. Vindecarea acestora nu se petrece ca în alte situații când Mântuitorul spunea „Vindecați-vă” sau „Fiți vindecați de neputința voastră” și nici nu le cere ca ei să mărturisească public credința lor, ci minunea se arată în drumul lor spre comunitate, spre preoți.

            În graba lor pentru a-și primi verdictul de „vindecat” și reintegrați în societate, nouă din cei zece uită de Cel ce le-a oferit darul vindecării și doar unul singur se întoarce  „cu glas mare slăvind pe Dumnezeu” (Lc 17, 15), iar acesta era „de alt neam” (Lc 17, 18).

            De ce Învățătorul dorea ca şi ceilalţi leproşi vindecaţi să arate recunoştinţă? De ce El a întrebat mirat: „Cei nouă unde sunt?” (Lc. 17, 17). Cu siguranță, Iisus a săvârşit minunea vindecării celor zece din iubire milostivă şi smerită, nu pentru a fi lăudat. Însă prin întrebarea şi atitudinea Sa de mustrare, Hristos ne pune înainte învățătura că dacă omul căruia i s-a făcut un bine nu mulţumeşte, acesta se află într-o stare spirituală nefirească, nedemnă şi nesănătoasă. Cu alte cuvinte, recunoştinţa trebuie să fie sentimentul cel mai firesc al demnităţii omului în faţa binefacerii primite de la cineva.

            Ce vrea să ne înveţe această evanghelie?

            Să-I mulţumim neîncetat lui Dumnezeu pentru darul cel scump şi nepreţuit al sănătăţii şi priceperii, pentru câştigarea sănătăţii pierdute, pentru sporul şi ajutorul ce-l dă sufletului nostru şi lucrului mâinilor noastre. Să băgăm însă de seamă că noi, prea mult şi de prea multe ori uităm această învăţătură a evangheliei.
            De când vedem lumina zilei și până la apus, suntem copleșiți de binecuvântările Cerului, de la Cel ce este împărțitor de daruri și binefaceri. Înălțăm privirea și gândul de recunoștință spre Cer,  sau credem că e de datoria lui Dumnezeu să ne poarte de grijă?
            Dacă Hristos S-ar pogorî azi pe pământ şi într-o duminică ar intra într-una din bisericile Sale şi ar vedea-o aproape goală, ar întreba şi azi: „Dar ceilalţi unde sunt?” – adică: „De ce n-au venit aici să mulţumească pentru darul şi ajutorul ce l-au avut de la Mine o săptămână întreagă?”

            Am spus mai sus despre faptul că această duminică poate fi numită duminica recunoștinței.

            Să privim așadar cu recunoștință spre cei ce ne-au dăruit viața fizică, spre părinții noștri. Să privim spre părintele ce ne-a scufundat în apa botezului și ne-a dăruit haina de creștin. Să privim și spre cei ce ne-au format din pruncie și până acum, profesorii și ceilalți învățători ai noștri. Să mulțumim și duhovnicului nostru, dar și binefăcătorilor noștri, știuți și neștiuți.

            Recunoștința noastră față de Dumnezeu și față de binefăcătorii noștri reprezintă starea omului frumos, omului curat și plăcut lui Dumnezeu. (Pr.Sebastian Grădinaru)