Etichetă: Predici

---

     „O veche istorioară spune că Dumnezeu a chemat odată la un ospăţ toate virtuţile: bunătatea, milostenia, răbdarea, înfrânarea și celelalte; era o desfătare să le vezi cum se bucurau împreună, ca nişte bune prietene ce erau.
            În timp ce le privea pe toate, a observat Dumnezeu că două dintre ele nu se cunoșteau, nu se văzuseră vreodată. Ele erau binefacerea şi recunoştinţa. Atunci El le-a întrebat mirat:
             – Voi nu vă cunoașteți?
             – Nu Doamne, deoarece pe pământ nu ne-am întâlnit vreodată.
            Povestirea ne arată cu pildă că aceste două virtuţi se întâlnesc foarte rar între oameni, că binefacerea aproape totdeauna este lipsită de recunoştinţă.”

            Acest lucru ne arată şi pilda celor zece leproşi din evanghelia duminicii a douăzeci și nouă după Rusalii. Această pericopă evanghelică este plină de învăţături duhovniceşti pentru modul nostru de a ne comporta faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri, când primim o binefacere de la Dumnezeu prin oameni. De aceea duminica aceasta poate fi numită pentru învățătura ce o primim, duminica recunoștinței.

            Imaginea ce ne-o înfățișează evanghelistul Luca în capitolul 17, începând cu versetul 11, o putem vedea clar în fiecare zi, în jurul nostru, sau chiar în dreptul nostru.

            Când Mântuitorul Hristos întâlnește pe cei zece leproși, ce erau excluși din comunitatea lor și așteptau mai mult să moară decât să mai primească printr-o minune vindecarea neputinței lor, El le înțelege suferința, izolarea și umilirea și îi trimite înaintea preoților ce aveau acest „mandat” de a da verdictul de vindecat sau nu. Vindecarea acestora nu se petrece ca în alte situații când Mântuitorul spunea „Vindecați-vă” sau „Fiți vindecați de neputința voastră” și nici nu le cere ca ei să mărturisească public credința lor, ci minunea se arată în drumul lor spre comunitate, spre preoți.

            În graba lor pentru a-și primi verdictul de „vindecat” și reintegrați în societate, nouă din cei zece uită de Cel ce le-a oferit darul vindecării și doar unul singur se întoarce  „cu glas mare slăvind pe Dumnezeu” (Lc 17, 15), iar acesta era „de alt neam” (Lc 17, 18).

            De ce Învățătorul dorea ca şi ceilalţi leproşi vindecaţi să arate recunoştinţă? De ce El a întrebat mirat: „Cei nouă unde sunt?” (Lc. 17, 17). Cu siguranță, Iisus a săvârşit minunea vindecării celor zece din iubire milostivă şi smerită, nu pentru a fi lăudat. Însă prin întrebarea şi atitudinea Sa de mustrare, Hristos ne pune înainte învățătura că dacă omul căruia i s-a făcut un bine nu mulţumeşte, acesta se află într-o stare spirituală nefirească, nedemnă şi nesănătoasă. Cu alte cuvinte, recunoştinţa trebuie să fie sentimentul cel mai firesc al demnităţii omului în faţa binefacerii primite de la cineva.

            Ce vrea să ne înveţe această evanghelie?

            Să-I mulţumim neîncetat lui Dumnezeu pentru darul cel scump şi nepreţuit al sănătăţii şi priceperii, pentru câştigarea sănătăţii pierdute, pentru sporul şi ajutorul ce-l dă sufletului nostru şi lucrului mâinilor noastre. Să băgăm însă de seamă că noi, prea mult şi de prea multe ori uităm această învăţătură a evangheliei.
            De când vedem lumina zilei și până la apus, suntem copleșiți de binecuvântările Cerului, de la Cel ce este împărțitor de daruri și binefaceri. Înălțăm privirea și gândul de recunoștință spre Cer,  sau credem că e de datoria lui Dumnezeu să ne poarte de grijă?
            Dacă Hristos S-ar pogorî azi pe pământ şi într-o duminică ar intra într-una din bisericile Sale şi ar vedea-o aproape goală, ar întreba şi azi: „Dar ceilalţi unde sunt?” – adică: „De ce n-au venit aici să mulţumească pentru darul şi ajutorul ce l-au avut de la Mine o săptămână întreagă?”

            Am spus mai sus despre faptul că această duminică poate fi numită duminica recunoștinței.

            Să privim așadar cu recunoștință spre cei ce ne-au dăruit viața fizică, spre părinții noștri. Să privim spre părintele ce ne-a scufundat în apa botezului și ne-a dăruit haina de creștin. Să privim și spre cei ce ne-au format din pruncie și până acum, profesorii și ceilalți învățători ai noștri. Să mulțumim și duhovnicului nostru, dar și binefăcătorilor noștri, știuți și neștiuți.

            Recunoștința noastră față de Dumnezeu și față de binefăcătorii noștri reprezintă starea omului frumos, omului curat și plăcut lui Dumnezeu. (Pr.Sebastian Grădinaru)

---

Sfântul Evanghelist Ioan în pericopa evanghelică la capitolul 9 vorbește despre vindecarea orbului din naștere. Ucenicii Mântuitorului știau că păcatul este ereditar și produce în timp consecințe, așa încât L-au întrebat pe Iisus “Învățătorule, cine a păcătuit , acesta sau părinții lui, de s-a născut orb.” Mântuitorul Iisus le răspunde “Nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”. Domnul Iisus spune despre Sine “Atât cât sunt în lume, lumină a lumii sunt”, descoperindu-Se ucenicilor Săi și arătându-le că avea puterea să schimbe imperfecțiunea în perfecțiune, să așeze și să restabilească tot ce diavolul a distrus, să redea orbilor vederea pentru a se bucura de toată frumusețea. Este greu să înțelegem ce simte un om care, dintr-o dată vede frumusețile lumii acesteia, vede lumina soarelui și mai ales se vede pe el însuși.

      Dacă până în acel moment orbul doar își imagina frumusețile lumii acesteia, neavând un element de comparație și neputând evalua corect lumea înconjurătoare din momentul în care își recapată vederea după ce urmând poruncii Mântuitorului de a se spăla la Scăldătoarea Siloanului a venit văzând uimindu-i pe toți cei care îl cunoșteau. Toți cei care știau că este orb priveau uimiți, neputând înțelege ce s-a întâmplat. O asemenea minune era de neînțeles și l-au întrebat “Cum ți s-au deschis ochii?“ iar orbul mărturisește că “Omul care se numește Iisus a făcut tină și a uns ochii mei, și mi-a zis: Mergi la Scăldătoarea Siloanului și te spală!”

      Orbul răspunde firesc și vorbește depre minune ca despre un fapt obișnuit. El tocmai trăise minunea și vorbea cu simplitate celor care-l întrebau. Pentru el totul era simplu și ușor de înțeles pentru că tocmai trăise minunea și nu avea de ce să pună întrebări ori să fie frământat de îndoieli inutile și se mira de necredința celor care îl tot întrebau și puneau la îndoială minunea însăși. În comparație cu necredința acelora, el mărturisea simplu ca unul care trăise minunea și nu avea nevoie de explicații inutile.

       Iudeii însă pentru a se încredința au chemat pe părinții celui ce fusese orb și i-au întrebat dacă acela este fiul lor și cum vede el acum, iar aceștia au mărturisit că este fiul lor și că s-a născut orb, dar cum vede el acum și cine i-a deschis ochii ei nu știu; le spune să-l întrebe pentru că este în vârstă și poate vorbi singur despre sine. În felul acesta părinții orbului se delimitează și, elegant și abil încearcă să nu-i provoace pe iudei pentru a de feri de consecințe.

      Cel ce fusese orb a fost chemat a doua oară punându-l să dea mărturie despre Iisus dar a răspuns că el nu știe dacă Domnul Iisus este sau nu păcătos, el doar trăiește minunea vindecării fără să caute răspunsuri. Spre deosebire de acuzatorii lui el, ca unul care trăise minunea nu mai avea nevoie de explicații; el vedea și era fericit. La insistențele evreilor el răspunde “V-am spus acum și  n-ați auzit? De ce voiți să auziți iarăși? Nu cumva voiți să vă faceți ucenici ai Lui?” (Ioan 9,27). Auzind aceasta iudeii “l-au ocărât” pretinzând că ei sunt ucenicii lui Moise “iar pe Acesta nu-l știm de unde este”.

      Impresionant și extraordinar este felul în care, cu mult curaj cel ce fusese orb îi mustră pentru necredința lor, pentru faptul că având ochi totuși nu vedeau Adevărul ci doar nu înțelegeau cum a fost posibil ca orbul să-și recapete vederea. Cu mult curaj le spune evreilor “De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă minuni ”. Aceasta era prea mult pentru evreii care erau nevoiți să se recunoască învinși de adevărul rostit simplu, firesc dar care căzuse asupra evreilor ca o sentință. Aceștia răniți și cu orgoliul suferind l-au dat afară spunându-i “În păcate te-ai născut tot și tu ne înveți pe noi?”. Acest fapt fără precedent deschide o nouă perspectivă asupra înțelegerii corecte a ceea ce erau evreii, contemporanii lui Hristos care păstraseră din Lege numai partea formală și ignorau cu bună știință Legea, în profunzimea ei. Mântuitorul Hristos găsindu-l i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns și a zis: Dar cine este Doamne ca să cred în El? Și a zis Iisus: L-ai văzut și Cel ce vorbește cu tine Acela este. Iar el a zis: Cred Doamne și s-a închinat Lui. În vreme ce evreii se îndoiau că Domnul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, cel vindecat mărturisește credința fără nicio rezervă, fără nicio îndoială, simplu și curat. (pr. Dragoș Iftimescu)

---

Drept măritori credincioși și credincioase, Hristos a înviat!
      Suntem prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu în Duminica a 3-a după Sfintele Paști și facem pomenirea femeilor mironosițe.
      Pericopa evanghelică de astăzi prezintă împrejurările în care trupul Mântuitorului Hristos a fost așezat în mormânt, după ce, mai întâi Iosif cumpărând giulgiu a înfășurat Trupul Mântuitorului și L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă după care a așezat o piatră la ușa mormântului.
      Martore tăcute, femeile mironosițe priveau înmărmurite, copleșite de măreția momentului, neputând înțelege ce se întâmplă. Dragele de ele! În fața unei asemenea drame ce mai puteau spune? Totul se întâmplase atât de repede și de imprevizibil. Erau zdrobite de durere și în sufletul lor se năruiau toate certitudinile, toate idealurile, părea că totul se sfârșise. Dar cu toate acestea peste puțin timp vor trăi marea bucurie de a-L vedea pe Iisus înviat.
      După Sfânta Înviere Mântuitorul Hristos se arată întâi lor, răsplătindu-le astfel devotamentul și mângâindu-le sufletele zdrobite de durere. Ele îl confundă pe Domnul Iisus cu grădinarul rugându-l să le arate locul unde L-a pus pe Iisus.
      Mântuitorul Hristos Se descoperă lor și le trimite să vestească Sfinților Apostoli adevărul Învierii Sale. În felul acesta ele încep nobila misiune de apostolat; când Domnul Hristos le trimite să vestească adevărul Învierii Sale iar femeile îndeplinesc mandatul spunând ucenicilor “A înviat Domnul”. Cu această mărturisire începe de fapt lucrarea de apostolat continuată de sfinții apostoli și de urmașii lor până în zilele noastre.
      E greu să înțelegem ce era în sufletul lor văzându-l pe Domnul dar, pline de credință și speranță nu au pus la îndoială niciun moment adevărul Sfintei Învieri.
      Femeile mironosițe au împlinit întocmai porunca fără să mai pună întrebări, fără să aibă îndoieli, fără să găsească explicații raționale; în fața evidenței ele nu mai căutau certitudini; certitudinea exista și nu putea fi pusă la îndoială. Fuseseră în preajma Mântuitorului de atâtea ori, ascultându-l vorbind încât nu mai aveau nevoie de alte dovezi. Și mai era ceva: intuiția lor feminină. Dacă nu ar fi fost adevărat ele ar fi simțit, instinctiv, așa cum doar un suflet de femeie poate simți.
      Marile adevăruri există prin ele însele fără să fie nevoie de argumente, de dovezi; femeile mironosițe au simțit că Domnul Iisus Hristos însuși este în fața lor cât se poate de real. În comparație cu Toma care ezită și cere dovezi, femeile mironosițe merg pe intuiția lor feminină, instinctivă și vestesc Învierea Domnului împlinind porunca Mântuitorului. Spre deosebire de ucenicii care aleargă la Sfântul Mormânt pentru a se convinge de adevărul Învierii femeile, văzându-L pe Domnul au crezut fără ezitare, fără rezerve; Era mai presus de orice îndoială că Domnul Iisus Hristos înviase! (Pr. Dragoș Iftimescu)