“ Iar El a zis: Cred Doamne. Și s-a închinat Lui “(Ioan 9,38)


Sfântul Evanghelist Ioan în pericopa evanghelică la capitolul 9 vorbește despre vindecarea orbului din naștere. Ucenicii Mântuitorului știau că păcatul este ereditar și produce în timp consecințe, așa încât L-au întrebat pe Iisus “Învățătorule, cine a păcătuit , acesta sau părinții lui, de s-a născut orb.” Mântuitorul Iisus le răspunde “Nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”. Domnul Iisus spune despre Sine “Atât cât sunt în lume, lumină a lumii sunt”, descoperindu-Se ucenicilor Săi și arătându-le că avea puterea să schimbe imperfecțiunea în perfecțiune, să așeze și să restabilească tot ce diavolul a distrus, să redea orbilor vederea pentru a se bucura de toată frumusețea. Este greu să înțelegem ce simte un om care, dintr-o dată vede frumusețile lumii acesteia, vede lumina soarelui și mai ales se vede pe el însuși.

      Dacă până în acel moment orbul doar își imagina frumusețile lumii acesteia, neavând un element de comparație și neputând evalua corect lumea înconjurătoare din momentul în care își recapată vederea după ce urmând poruncii Mântuitorului de a se spăla la Scăldătoarea Siloanului a venit văzând uimindu-i pe toți cei care îl cunoșteau. Toți cei care știau că este orb priveau uimiți, neputând înțelege ce s-a întâmplat. O asemenea minune era de neînțeles și l-au întrebat “Cum ți s-au deschis ochii?“ iar orbul mărturisește că “Omul care se numește Iisus a făcut tină și a uns ochii mei, și mi-a zis: Mergi la Scăldătoarea Siloanului și te spală!”

      Orbul răspunde firesc și vorbește depre minune ca despre un fapt obișnuit. El tocmai trăise minunea și vorbea cu simplitate celor care-l întrebau. Pentru el totul era simplu și ușor de înțeles pentru că tocmai trăise minunea și nu avea de ce să pună întrebări ori să fie frământat de îndoieli inutile și se mira de necredința celor care îl tot întrebau și puneau la îndoială minunea însăși. În comparație cu necredința acelora, el mărturisea simplu ca unul care trăise minunea și nu avea nevoie de explicații inutile.

       Iudeii însă pentru a se încredința au chemat pe părinții celui ce fusese orb și i-au întrebat dacă acela este fiul lor și cum vede el acum, iar aceștia au mărturisit că este fiul lor și că s-a născut orb, dar cum vede el acum și cine i-a deschis ochii ei nu știu; le spune să-l întrebe pentru că este în vârstă și poate vorbi singur despre sine. În felul acesta părinții orbului se delimitează și, elegant și abil încearcă să nu-i provoace pe iudei pentru a de feri de consecințe.

      Cel ce fusese orb a fost chemat a doua oară punându-l să dea mărturie despre Iisus dar a răspuns că el nu știe dacă Domnul Iisus este sau nu păcătos, el doar trăiește minunea vindecării fără să caute răspunsuri. Spre deosebire de acuzatorii lui el, ca unul care trăise minunea nu mai avea nevoie de explicații; el vedea și era fericit. La insistențele evreilor el răspunde “V-am spus acum și  n-ați auzit? De ce voiți să auziți iarăși? Nu cumva voiți să vă faceți ucenici ai Lui?” (Ioan 9,27). Auzind aceasta iudeii “l-au ocărât” pretinzând că ei sunt ucenicii lui Moise “iar pe Acesta nu-l știm de unde este”.

      Impresionant și extraordinar este felul în care, cu mult curaj cel ce fusese orb îi mustră pentru necredința lor, pentru faptul că având ochi totuși nu vedeau Adevărul ci doar nu înțelegeau cum a fost posibil ca orbul să-și recapete vederea. Cu mult curaj le spune evreilor “De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă minuni ”. Aceasta era prea mult pentru evreii care erau nevoiți să se recunoască învinși de adevărul rostit simplu, firesc dar care căzuse asupra evreilor ca o sentință. Aceștia răniți și cu orgoliul suferind l-au dat afară spunându-i “În păcate te-ai născut tot și tu ne înveți pe noi?”. Acest fapt fără precedent deschide o nouă perspectivă asupra înțelegerii corecte a ceea ce erau evreii, contemporanii lui Hristos care păstraseră din Lege numai partea formală și ignorau cu bună știință Legea, în profunzimea ei. Mântuitorul Hristos găsindu-l i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns și a zis: Dar cine este Doamne ca să cred în El? Și a zis Iisus: L-ai văzut și Cel ce vorbește cu tine Acela este. Iar el a zis: Cred Doamne și s-a închinat Lui. În vreme ce evreii se îndoiau că Domnul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, cel vindecat mărturisește credința fără nicio rezervă, fără nicio îndoială, simplu și curat. (pr. Dragoș Iftimescu)

Iar Maria Magdalena și Maria lui Iosi priveau unde L-au pus(Marcu 15,47)


Drept măritori credincioși și credincioase, Hristos a înviat!
      Suntem prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu în Duminica a 3-a după Sfintele Paști și facem pomenirea femeilor mironosițe.
      Pericopa evanghelică de astăzi prezintă împrejurările în care trupul Mântuitorului Hristos a fost așezat în mormânt, după ce, mai întâi Iosif cumpărând giulgiu a înfășurat Trupul Mântuitorului și L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă după care a așezat o piatră la ușa mormântului.
      Martore tăcute, femeile mironosițe priveau înmărmurite, copleșite de măreția momentului, neputând înțelege ce se întâmplă. Dragele de ele! În fața unei asemenea drame ce mai puteau spune? Totul se întâmplase atât de repede și de imprevizibil. Erau zdrobite de durere și în sufletul lor se năruiau toate certitudinile, toate idealurile, părea că totul se sfârșise. Dar cu toate acestea peste puțin timp vor trăi marea bucurie de a-L vedea pe Iisus înviat.
      După Sfânta Înviere Mântuitorul Hristos se arată întâi lor, răsplătindu-le astfel devotamentul și mângâindu-le sufletele zdrobite de durere. Ele îl confundă pe Domnul Iisus cu grădinarul rugându-l să le arate locul unde L-a pus pe Iisus.
      Mântuitorul Hristos Se descoperă lor și le trimite să vestească Sfinților Apostoli adevărul Învierii Sale. În felul acesta ele încep nobila misiune de apostolat; când Domnul Hristos le trimite să vestească adevărul Învierii Sale iar femeile îndeplinesc mandatul spunând ucenicilor “A înviat Domnul”. Cu această mărturisire începe de fapt lucrarea de apostolat continuată de sfinții apostoli și de urmașii lor până în zilele noastre.
      E greu să înțelegem ce era în sufletul lor văzându-l pe Domnul dar, pline de credință și speranță nu au pus la îndoială niciun moment adevărul Sfintei Învieri.
      Femeile mironosițe au împlinit întocmai porunca fără să mai pună întrebări, fără să aibă îndoieli, fără să găsească explicații raționale; în fața evidenței ele nu mai căutau certitudini; certitudinea exista și nu putea fi pusă la îndoială. Fuseseră în preajma Mântuitorului de atâtea ori, ascultându-l vorbind încât nu mai aveau nevoie de alte dovezi. Și mai era ceva: intuiția lor feminină. Dacă nu ar fi fost adevărat ele ar fi simțit, instinctiv, așa cum doar un suflet de femeie poate simți.
      Marile adevăruri există prin ele însele fără să fie nevoie de argumente, de dovezi; femeile mironosițe au simțit că Domnul Iisus Hristos însuși este în fața lor cât se poate de real. În comparație cu Toma care ezită și cere dovezi, femeile mironosițe merg pe intuiția lor feminină, instinctivă și vestesc Învierea Domnului împlinind porunca Mântuitorului. Spre deosebire de ucenicii care aleargă la Sfântul Mormânt pentru a se convinge de adevărul Învierii femeile, văzându-L pe Domnul au crezut fără ezitare, fără rezerve; Era mai presus de orice îndoială că Domnul Iisus Hristos înviase! (Pr. Dragoș Iftimescu)

    Când Hristos îi cere să se înalțe, adesea omul preferă să coboare


HRISTOS A ÎNVIAT!

          Purtăm în suflet bucuria Sfintei Învieri. Suntem fericiți și recunoscători lui Dumnezeu pentru toată purtarea Sa de grijă, pentru iubirea părintească, pentru harul revărsat peste noi. În iubirea Sa incomensurabilă fiecare om se bucură de o atenție deosebită, nepărtinitoare, absolut egală. Fiecărui om Dumnezeu îi dă o atenție deosebită și îl ajută să urce treaptă cu treaptă către sfințenie. Din nefericire oamenii nu răspund chemării lui Dumnezeu și, abandonându-se unor preocupări mărunte se mulțumesc doar cu bucuriile trecătoare și neconsistente ale lumii acesteia.

          Când Hristos îi cere să se înalțe, adesea omul preferă să coboare, sedus mai ales de bucuriile mărunte și neduhovnicești , fiind mereu preocupat doar cum să mai smulgă vieții o altă bucurie, confundând fericirea cu plăcerea și făcând de multe ori alegeri nepotrivite. Hristos nu forțează conștiințele, nu ne obligă ci, recunoaște în noi liberul arbitru. Este de fapt o povară imensă așezată pe umerii conștiinței noastre. De felul în care facem alegerile în viață depinde mântuirea noastră. Dacă nu privim lucrurile cu maturitate duhovnicească, dacă nu înțelegem corect ce datorii avem de împlinit și, dacă nu suntem consecvenți în aspirațiile noastre, atunci suntem singurii vinovați de drama teribilă de a pierde Împărăția lui Dumnezeu. Ca un părinte iubitor Dumnezeu ne așteaptă la Sine dar ne lasă nouă de fiecare dată responsabilitatea deciziilor.

          În lumea contemporană credința mai mult se teoretizează decât se trăiește; omul simplu dar cu frică de Dumnezeu, din iubire, împlinește poruncile cu dragoste, firesc, neostentativ; el nu face asta pentru a demonstra ceva, el, pur și simplu, din iubire față de Dumnezeu împlinește poruncile Lui știind că numai în felul acesta va moșteni Împărăția lui Dumnezeu. Domnul Hristos prin Învierea Sa face cunoscut lumii un adevăr incontestabil, acela că prin sufletul nostru suntem și noi veșnici. Tot ce ține de lumea aceasta este trecător ca lumea însăși iar noi oamenii trăim în această lume sub finitudinea timpului până când Dumnezeu ne cheamă sufletul în veșnicie. Ce paradox teribil! Suntem aduși la viață în această lume dar pregătirea noastră este în raport cu veșnicia chiar și atunci când nu înțelegem acest lucru.

          În ziua Judecății sufletul nostru va fi așezat în Rai sau în Iad, în lumină sau în întuneric, în fericire sau în suferință. Fiecare om este dator să înțeleagă aceste adevăruri, să aibă mintea trează și să facă în viață cele mai potrivite alegeri; să învățăm să rămânem consecvenți acelor principii morale și să nu fim duplicitari și să nu credem cumva că în viață vom reuși să slujim la doi domni. Inconsecvența noastră ne va costa scump iar în ziua Judecății vom pierde fericirea ca unii care n-am știut să ne-o agonisim.

          Rugăm pe bunul Dumnezeu să aibă milă de sufletul nostru, să ne ajute să înțelegem corect îndatoririle pe care le avem și să avem puterea de a ieși învingători în această luptă teribilă cu toate ispitele lumii contemporane. Amin!(pr. Dragoș Iftimescu)