Etichetă: Referate

Participarea elevilor la Sfânta Liturghie –  Izvor de lumină și bucurie duhovnicească

Din învățătura de credință ortodoxă aflăm și învățăm că Sfânta Liturghie este centrul vieții creștine, este slujbă sfântă prin care credincioșii se împărtășesc de harul lui Dumnezeu, trăind comuniunea cu Hristos și Biserica.

Participarea credincioșilor și, în special, a elevilor la Sfânta Liturghie este un prilej de creștere spirituală, de învățare a valorilor morale și de descoperire a sensului profund al vieții. Liturghia nu este doar un act ritualic, ci o experiență de luminare interioară și bucurie duhovnicească, care îi ajută pe tineri să își formeze o viață creștină autentică. În spațiul bisericii, în timpul săvârșirii Sfintei Liturghii și a Sfintelor Taine, procesele didactice și încadrarea lor în societate devin mai ușoare, iar fiecare elev simte că face parte din ansamblul tuturor persoanelor, tratat ca o ființă importantă. El este punctul de plecare, centrul și sfârșitul învățământului și educației. Scopul educației nu înseamnă doar oferirea de informație, ci și cunoașterea de sine a elevului. În acest mod, învățătura este orientată ca să izvorască din elevul însuși și nu să fie impusă din afară. 

Sfânta Liturghie – Taină și comuniune

Sfânta Liturghie este percepută de Sfânta Biserică drept „Taina Tainelor”, momentul în care Hristos se face prezent în mod real prin Trupul și Sângele Său în Sfânta Împărtășanie. Pentru elevi, participarea la Liturghie reprezintă o oportunitate de a înțelege această comuniune divino-umană, de a învăța cum să trăiască în dragoste și unitate cu Dumnezeu și semenii: „Lăsați copiii să vină la Mine, căci a unora ca aceștia este Împărăția Cerurilor” și „De nu veți mânca Trupul Meu și de nu veți bea Sângele Meu, nu veți avea viață în voi”. Liturghia este o călătorie spirituală care duce de la păcat și suferință la mântuire și viață veșnică. 

Elevii sunt astfel introduși într-un mod viu de a relaționa cu Dumnezeu, prin intermediul rugăciunilor și cântărilor religioase care îndeamnă la reflecție și pocăință. Ei învață să se raporteze la Hristos nu doar ca la un model moral, ci ca la Izvorul vieții și al bucuriei veșnice. Participarea elevilor la Sfânta Liturghie poate avea multiple beneficii, atât din punct de vedere spiritual, cât și educațional. Aceasta le oferă copiilor o oportunitate de a se apropia de valorile și tradițiile religioase, dar și de a dezvolta un sentiment de apartenență la comunitate. 

1. Formare spirituală: Prin participarea la Sfânta Liturghie, elevii pot învăța să se roage, să reflecteze asupra vieții lor și să înțeleagă mai bine mesajele morale transmise de Biserică. Această experiență îi poate ajuta să dezvolte un set solid de valori și principii morale. 
2. Conexiunea cu tradițiile religioase: Participând la slujbele religioase, elevii pot învăța despre simbolismul și semnificațiile diferitelor aspecte ale Liturghiei, cum ar fi rugăciunile, cântările și citirea Evangheliei. Aceasta contribuie la o mai bună înțelegere a culturii și tradiției creștine. 
3. Dezvoltare comunitară: Sfânta Liturghie oferă copiilor șansa de a experimenta un sentiment de comunitate și solidaritate. Ei se pot conecta cu ceilalți membri ai Bisericii și pot învăța despre importanța ajutorului reciproc și a respectului față de ceilalți. 
4. Consolidarea identității personale: Pentru unii elevi, participarea la slujbe poate contribui la dezvoltarea identității religioase și personale. Acest lucru îi poate ajuta să înțeleagă mai bine cine sunt și cum se pot raporta la lumea din jur. 
5. Educația în spiritul respectului și al recunoștinței: Prin prezența regulată la Sfânta Liturghie, copiii sunt încurajați să manifeste respect față de sacralitate, tăcerea și reculegerea necesară în timpul slujbei, precum și recunoștință pentru binecuvântările primite. 

Liturghia este o experiență care luminează mintea și sufletul. Prin lecturile din Sfânta Scriptură, elevii descoperă învățături profunde despre iubire, milostenie, iertare și dreptate. Rugăciunile liturgice îi învață pe tineri să își deschidă sufletul către Dumnezeu, să ceară ajutor divin și să mulțumească pentru darurile primite. Această lumină spirituală contribuie la dezvoltarea unor principii morale solide, la formarea unui caracter creștin autentic. Într-o lume în care tinerii se confruntă cu provocări și tentații, participarea la Sfânta Liturghie oferă răspunsuri și soluții la frământările lor interioare, arătându-le calea spre o viață curată și plină de sens. Este necesar ca această participare să fie facilitată și explicată într-un mod accesibil și atractiv pentru elevi, pentru a le trezi interesul și dorința de a se implica activ în viața religioasă. 

O trăsătură esențială a participării la Liturghie este bucuria duhovnicească pe care aceasta o aduce. Această bucurie nu este una efemeră, trecătoare, ci una profundă, izvorâtă din prezența lui Hristos. Împărtășirea din Trupul și Sângele Domnului oferă o stare de pace și liniște sufletească, o comuniune tainică cu Dumnezeu, care se reflectă în viața de zi cu zi a elevilor. 

Tinerii învață că adevărata bucurie nu vine din satisfacerea dorințelor lumești, ci din trăirea intensă și conformă voii lui Dumnezeu. Această bucurie devine un far călăuzitor, un îndrumar, în momentele de încercare, oferindu-le puterea de a depăși dificultățile care apar în viața lor și de a rămâne statornici în credință. 

Sfânta Liturghie – izvor de viață veșnică

Sfânta Euharistie este inima Sfintei Liturghii. Prin primirea ei, credincioșii devin părtași la jertfa lui Hristos și primesc în sufletele lor arvuna vieții veșnice. Tinerii care participă regulat la împărtășanie sunt întăriți spiritual și motivați să trăiască o viață morală, orientată spre mântuire. 

Sfânta Scriptură confirmă acest adevăr: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54). 

Sfânta Liturghie este, așadar, locul de întâlnire cu Dumnezeu. Este un moment special, un izvor de iubire și de viață veșnică, care ne apropie de cer și de Hristos. 

1. Pentru că ne unește cu Dumnezeu: Când primim Sfânta Împărtășanie, Hristos vine să locuiască în inima noastră. El ne dă puterea de a trăi curat și ne ajută să fim mai buni. 
2. Pentru că ne curăță sufletul: Prin rugăciunile din Liturghie, ne cerem iertare pentru greșelile noastre și ne umplem de pace și bucurie. 
3. Pentru că ne aduce împreună: La Liturghie, toți suntem frați și surori. Ne rugăm împreună și ne ajutăm unii pe alții să fim mai aproape de Dumnezeu. 

Concluzie 

Sfânta Liturghie este o mare comoară pentru fiecare copil. Participarea elevilor la Sfânta Liturghie este un izvor de lumină, de viață veșnică și bucurie duhovnicească. Prin această participare, ei descoperă o relație vie cu Dumnezeu, învață să își modeleze viața după principiile Evangheliei și primesc harul necesar pentru a trăi o viață plină de sens și împliniri duhovnicești. Sfânta Liturghie le oferă elevilor nu doar un cadru religios sacru, ci și un sprijin moral și spiritual în formarea lor ca oameni de caracter, capabili să facă față provocărilor contemporane cu înțelepciune și curaj. Astfel, Sfânta Liturghie devine pentru ei o sursă de luminare a minții și o călăuză pe calea mântuirii. Prin Liturghie, învățăm să fim mai buni și să ne pregătim pentru viața veșnică alături de Hristos.  (Referent -Pr. Prof. Petrovici Cristian)

Religia în viața și în operele lui Mihai Eminescu

Religia a ocupat un loc important în viața și opera lui Mihai Eminescu, fiind o temă centrală în reflecțiile sale filosofice, în căutările existențiale și în modul în care poetul percepea legătura dintre identitatea națională și spiritualitatea poporului român. Influențat de credința creștin-ortodoxă în care a fost crescut și fascinat de mitologia universală și de gândirea filosofică, Eminescu a integrat aceste elemente într-o viziune complexă asupra lumii și existenței.

Religia în viața lui Mihai Eminescu

Din copilărie, Eminescu a fost înconjurat de o atmosferă profund religioasă. Familia sa era strâns legată de tradițiile creștin-ortodoxe, având numeroși membri care au ales viața monahală. Mătușile sale, Fevronia, Aglaia și Harieta, erau călugărițe la Mănăstirea Agafton, un loc unde poetul și-a petrecut deseori vacanțele copilăriei. Aceste vizite au avut un impact profund asupra formării sale spirituale, oferindu-i ocazia să descopere liniștea, frumusețea naturii și o legătură autentică cu valorile religioase.

În perioada maturității, Eminescu a fost marcat de frământările vieții moderne, dar și de dificultățile personale, cum ar fi presiunile sociale, dezamăgirile politice și problemele de sănătate. În momentele de criză, poetul s-a gândit chiar la retragerea din lume, exprimându-și intenția de a se călugări, dezvăluind astfel dorința de a găsi liniște și refugiu în credință.

Religia în operele lui Mihai Eminescu

În creația literară a lui Eminescu, religia ocupă un loc aparte, apărând sub diferite forme: ca reflexie asupra divinității, ca sursă de inspirație filosofică și ca fundament al identității naționale.

  1. Relația cu divinitatea

Eminescu abordează adesea relația omului cu Dumnezeu în mod profund și personal. În poezia „Rugăciunea unui dac”, poetul își exprimă credința într-un zeu suprem, căruia i se adresează cu smerenie și respect. Această creație îmbină elemente creștine cu mitologia dacică, reflectând viziunea sa asupra destinului ca fiind prestabilit și guvernat de o forță superioară.

„Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viață dătător…”

Această rugăciune, deși inspirată din spiritualitatea ancestrală, sugerează o profundă meditație asupra rolului divinității în univers.

  1. Credința ca element al identității naționale

Pentru Eminescu, religia nu este doar o trăire personală, ci și o expresie colectivă a poporului român. În poezii precum „Doina” și „Scrisoarea III”, el elogiază rolul Bisericii Ortodoxe în păstrarea unității și coeziunii naționale. Tradițiile religioase și simbolurile creștine sunt prezentate ca elemente esențiale ale identității românești, capabile să lege trecutul glorios de prezentul tumultuos.

În articolele sale de presă, Eminescu apăra adesea Biserica, considerând-o o instituție vitală pentru educație și cultură. El afirma: „Cine combate Biserica și ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu este!”

  1. Elemente biblice și filosofice

Opera lui Eminescu este marcată de influențe biblice, filosofice și mitologice. În „Scrisoarea I”, cosmologia poetului reflectă idei creștine despre creație, dar și influențe din filosofia orientală și mitologia clasică. El explorează ideea începuturilor universului și a relației dintre efemeritatea umană și eternitatea divină.

  1. Valorizarea tradițiilor religioase

Credința în operele lui Eminescu este strâns legată de viața simplă și tradițională a românilor. În poezia „Colinde, colinde”, el evocă frumusețea sărbătorilor de iarnă, asociind credința cu bucuria comunitară și cu legătura dintre generații.

Religia a fost pentru Mihai Eminescu o sursă de inspirație, o cale de reflecție și un sprijin în fața provocărilor existențiale. Prin modul în care a abordat credința, poetul a reușit să creeze o sinteză unică între spiritualitatea creștină, filosofia universală și valorile tradiționale românești. Religia, atât în viața cât și în opera sa, rămâne o mărturie a legăturii profunde dintre sacru, identitatea națională și căutările metafizice ale omului. ( studiu clasa a-XII-a D Liceul Regina Maria Dorohoi- coordonator pr. prof. Șoptică Ciprian)

Anul mântuirii

„Anul mântuirii este anul în care folosim timpul dat de Dumnezeu ca un interval între darul Lui – în primul rând darul vieţii – şi răspunsul nostru. În timp cădem în păcate şi în timp ne ridicăm. Iar dacă moartea ne găseşte în păcat am pierdut mântuirea. Dacă sfârşitul ne găseşte uniţi cu Dumnezeu prin rugăciune, prin fapte bune, prin Sfintele Taine, atunci dobândim mântuirea”[1]

Cu ajutorul lui Dumnezeu tercem în anul nou, si mulţumim lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El în anul ce trece şi ne rugam ca Bunul Dumnezeu să ne ajute să vieţuim creştineşte şi să ne dăruiască darurile Sale cele bogate spre mântuire, spre sănătate, spre bucurie şi în anul nou în care am intrat.

Rugaciune de Te-deum de la miezul nopţii, la cumpăna dintre ani, are o semnificaţie deosebită. Ea nu este una de tradiţie veche, dar are semnificaţii profunde, tradiţionale, şi anume se obişnuieşte ca, în ziua de Anul Nou, când prăznuim şi sărbătoarea Tăierii împrejur a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în a opta zi de la naşterea Sa, şi facem pomenirea Sfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, care a trecut la Domnul la data de 1 ianuarie, anul 379, să se aducă mulţumire lui Dumnezeu printr-o rugăciune de Te Deum.[2] Această slujbă de Te Deum, prin care „se binecuvintează cununa anului“, se săvârşeşte, în general, după Sfânta Liturghie; dar începând cu anul 2000, rugăciunea de mulţumire adusă lui Dumnezeu s-a devansat, şi anume au fost înălţate rugăciuni de mulţumire în noaptea de trecere de la anul 1999 spre anul jubiliar 2000 şi în noaptea de trecere din anul 2000 spre 2001. Iar această trecere dintre două milenii – nu doar dintre două secole – avea un caracter profund teologic-religios, şi anume în toată lumea creştină a fost serbat anul jubiliar 2000, o perioadă de aniversare a două mii de ani de la naşterea lui Hristos, adică, două mii de ani ai erei creştine. S-au înălţat rugăciuni de mulţumire la Betleem, la Ierusalim şi în toate marile oraşe de tradiţie creştină.[3]

Începând din anul 2000, această tradiţie de a ne ruga noaptea – nu doar ziua, după Sfânta Liturghie-, la cumpăna dintre ani, este una sfântă şi plină de folos duhovnicesc. De pildă, noi prăznuim Învierea noaptea, pentru că Mântuitorul a înviat noaptea. Iar întrucât Hristos S-a născut noaptea, în noaptea de Crăciun nu se doarme, ci se colindă, iar în unele Biserici Ortodoxe, ca de pildă în Biserica Rusă, Liturghia de Crăciun se săvârşeşte noaptea, ca şi Liturghia de Paşti. Noi, însă, românii, întrucât am dat o importanţă deosebită vestirii Naşterii Domnului prin colinde, colindăm în noaptea de Crăciun. În noaptea de Paşti ne rugăm pentru că prăznuim trecerea de la moarte la viaţă, iar în noaptea de Crăciun colindăm, pentru că Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu, Cel fără de început, Îşi face un început în timp, Se naşte ca Om din Fecioară în peştera de lângă Betleem.

Deci, această cumpănă între o anumită perioadă de timp şi o alta nouă, diferită de ea , se sfinţeşte prin rugăciune. Desigur, ne putem ruga pentru a-I mulţumi lui Dumnezeu şi în timpul zilei de 1 ianuarie, dar mai plină de semnificaţie este rugăciunea la miezul nopţii, pentru că tocmai la miezul nopţii se trece de la o zi la alta; iar la trecerea aceasta dintre ani, la acest „Paşte“ al timpului, – Paşte înseamnă trecere – noi cei trecători mulţumim lui Dumnezeu Cel netrecător; noi cei ce vieţuim în timp mulţumim lui Dumnezeu Cel mai presus de timp; noi cei care vieţuim în spaţiu, într-un loc anume, mulţumim lui Dumnezeu Cel mai presus de spaţiu; noi cei din lume mulţumim lui Dumnezeu Cel ce a creat lumea, îi poartă de grijă, dar este mai presus de lume. Iar această mulţumire adusă lui Dumnezeu ca recunoştinţă şi ca recunoaştere a darurilor primite de la El are ca scop mântuirea. De aceea, fiecare an nou se numeşte un „an al mântuirii“.[4] În vechile hrisoave sau cronici, în inscripţiile de la intrarea în biserici sau în instituţii creştine se scria, şi se scrie până astăzi, că „s-a zidit această biserică în anul mântuirii …“, precizându-se anul respectiv. Astfel se confirmă cuvintele Sfântului Apostol Pavel care spune „iată, acum, vremea potrivită, iată, acum, ziua mântuirii“ (II Corinteni 6, 2). De la naşterea Mântuitorului Iisus Hristos fiecare an este un an al mântuirii şi, deci, noi mulţumim lui Dumnezeu, cerem iertarea păcatelor şi cerem ajutorul de la El ca să sfinţim timpul vieţii noastre ca timp al mântuirii.

Dar ce înseamnă propriu-zis mântuirea? Mântuirea înseamnă nu doar izbăvirea din dificultăţi, din necazuri, din boli, ci mântuirea înseamnă unirea noastră, a oamenilor trecători, cu Dumnezeu Cel netrecător; înseamnă eliberarea noastră din robia păcatului şi intrarea în viaţa sfântă a lui Hristos, prin Sfântul Botez, prin taina pocăinţei, prin rugăciune, prin fapte bune şi prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, dar, mai ales, împărtăşirea cu Sfânta şi dumnezeiasca Euharistie: „Cu trupul lui Hristos vă împărtăşiţi şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi“.[5]

Aşadar, în Biserică e locul mântuirii. Biserica este locul în care se mântuiesc cei condamnaţi la moarte din pricina păcatului, întrucât „plata păcatului este moartea“  (Romani 6, 23). Însă cine se pocăieşte de păcate şi primeşte iertarea se mântuieşte. Sfântul Efrem Sirul ne spune că „Biserica este locul în care se salvează, se mântuiesc cei ce pier, cei condamnaţi la moarte“ [6]– moartea ca despărţire a omului de Dumnezeu prin păcat. Deci, noi ne mântuim, prin rugăciune, prin mulţumire, prin pocăinţă, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine şi prin săvârşirea binelui, întrucât prin acestea ne unim cu Hristos Împăratul Cel fără de moarte Care a biruit păcatul, a biruit iadul, a biruit moartea şi ne-a unit pe noi cu Dumnezeu-Tatăl, adică ne-a ridicat în slava şi în iubirea Preasfintei Treimi prin Învierea Sa şi prin Înălţarea Sa întru slavă la ceruri.

Deci anul mântuirii este anul în care folosim timpul dat de Dumnezeu ca un interval între darul Lui – în primul rând darul vieţii – şi răspunsul nostru. În timp cădem în păcate şi în timp ne ridicăm. Iar dacă moartea ne găseşte în păcat, am pierdut mântuirea. Dacă sfârşitul ne găseşte uniţi cu Dumnezeu prin rugăciune, prin fapte bune, prin Sfintele Taine, atunci dobândim mântuirea. Sfântul Isaac Sirul spune că viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris în cartea vieţii noastre cu fapta, cu vorbirea şi cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun corectăm capitole din viaţa noastră, fraze din cartea vieţii noastre, exprimări greşite, dar când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum erau când ne-a găsit ceasul morţii, şi deci ziua judecăţii. De aceea, în fiecare Liturghie noi cerem „sfârşit creştinesc vieţii noastre“ sau „cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocăinţă să o petrecem“.[7]

Deci timpul pe care îl avem la dispoziţie poate fi timpul căderii sau timpul ridicării – totul depinde de credinţa şi de voinţa noastră; poate fi timpul rodirii sau timpul risipirii darurilor primite prin naşterea după trup: sănătate, inteligenţă, frumuseţe, bunătate sau darurile primite la Botez – „pecetea darurilor Duhului Sfânt“. Putem înmulţi darurile sau le putem risipi. Totul depinde dacă sfinţim timpul prin credinţă, pocăinţă şi fapte bune sau profanăm timpul vieţii noastre prin păcate. Totul depinde de noi, de intensitatea rugăciunii, de intensitatea iubirii noastre faţă de Hristos, de Sfânta Treime, de toţi sfinţii lui Dumnezeu şi faţă de semenii noştri.

De aceea, rugăciunea la cumpăna dintre ani este o rugăciune care „pune în cumpănă“ rostul vieţii noastre pe pământ.[8] Nu e vorba de o simplă trecere de la o oră la alta, ci se doreşte a fi o trecere de la o stare la alta, de la o stare spirituală mai puţin bună la una mai bună. Sfântul Ioan Gură de Aur, întrebându-se despre rostul vieţii noastre pământeşti trecătoare, zice: „Ce folos de viaţa aceasta pământească trecătoare dacă în ea nu ne ostenim să dobândim viaţa veşnică netrecătoare!?“ Iar viaţa cea netrecătoare se dobândeşte prin rugăciune şi fapte bune. Noi nu putem săvârşi fapte bune dacă Dumnezeu Cel Bun – singurul fiind bun prin natură – nu ne dăruieşte harul Său. Noi trăim din mila, din harul, din milostivirea lui Dumnezeu Care ne ajută să împlinim în viaţa noastră voia Lui.

Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – să ne ajuta să sfinţim timpul vieţii noastre. Iar dacă în viaţa noastră, în anul trecut am trăit timp căzut, timp de lenevire, timp de nerodire, timp de uitare a lui Dumnezeu, timp de neglijare a semenilor noştri, în anul nou in care intra crestinii trebuie să corecteze capitolele, frazele, propoziţiile şi cuvintele din viaţa noastră, să le îmbunătăţim, să le facem conforme cu voia lui Dumnezeu şi cu voia sfinţilor.[9]

La începutul anului nou Sfântul Vasile cel Mare este pentru noi o pildă de folosire a timpului mântuirii. În 9 ani cât a fost episcop a lucrat atât de mult, a scris atât de mult, a postit atât de mult, s-a rugat atât de mult şi a apărat atât de mult credinţa ortodoxă încât nici 90 de ani nu sunt suficienţi să ne ridicăm la măsura lui. Atât de intens a trăit timpul vieţii creştine ca timp al mântuirii, încât poate fi pentru noi toţi un model de sfinţire a timpului, cu rugăciunea, cu fapta cea bună, cu lucrarea cea milostivă şi cu lauda adusă lui Dumnezeu.

Sfântului Vasile cel Mare prin rugăciunile sale ne ajuta să sfinţim şi noi timpul vieţii noastre cum a sfinţit el timpul vieţii sale, ca un mare învăţător şi rugător în Biserica cea sfântă a lui Hristos.

[1] Preafericitul. Daniel Ciobotea, Timpul mantuirii, Pastorala de Craciun, V(LXXI)1995, in „Teologie si viata”,1995, nr.10-12, p. 70.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem, p.71

[4] Ibidem.

[5] Pr. Prof. Dumitru Radu, Sfânt şi sfinţenia la români, în „Biserica Ortodoxă Română.”, CX(1992), nr. 7 – 10, p.34.

[6] Ibidem.

[7] Liturghier, Ectenia cererilor.

[8] Arhim. Scriban, Inaintea unui an nou, în „ Biserica Ortodoxă Română.”, nr.1, (XLII) 1924, p.5.

[9] Ibidem.