Autor: Pr. Ciprian Șoptică

Inima fără margini – despre iubirea care ne face asemenea lui Dumnezeu


Sunt momente în viața omului când liniștea nu mai este doar absența zgomotului, ci o prezență. O prezență tainică, ca o rouă care se așază pe inimă fără să fie văzută, dar care schimbă totul. În astfel de clipe, omul simte că există ceva mai adânc decât el însuși, ceva care îl cheamă, îl atrage și îl cuprinde fără să-l apese. Aceasta este chemarea iubirii.

Nu iubirea aceea grăbită, care se aprinde și se stinge odată cu trecerea clipelor, ci o iubire liniștită, adâncă, care nu strigă, dar rămâne. O iubire care nu cere, ci dăruiește; nu judecă, ci acoperă; nu se micșorează în fața răului, ci îl îmbrățișează cu răbdare. În adâncul ființei sale, omul poartă dorul acestei iubiri. Deși trăiește în limitele unei inimi mici, simte că este chemat la ceva fără margini. Deși iubește puțin și uneori condiționat, intuiește că adevărata iubire nu cunoaște granițe. Și nu este o iluzie. Pentru că temelia acestei chemări nu se află în om, ci în Dumnezeu. În Sfânta Scriptură ni se descoperă limpede că Dumnezeu nu doar iubește, ci este iubire. Iar dacă omul a fost creat după chipul Lui, atunci această sete de iubire fără măsură nu este altceva decât amintirea vie a originii sale. De aceea, inima omului nu se mulțumește cu puțin. Nu se odihnește în iubirile trecătoare și nici nu se satură de ceea ce este limitat. Ea caută, chiar fără să știe, o iubire care să cuprindă totul și să nu se termine niciodată.

Dar cum poate o inimă limitată să primească o iubire nelimitată? Cum poate omul, prins între fragilitate și egoism, să se apropie de această măsură dumnezeiască? Răspunsul nu vine dintr-o teorie, ci dintr-un drum. Un drum tăcut, adesea greu, dar luminos – drumul lărgirii inimii. Dacă ne apropiem cu liniște de taina existenței, descoperim că iubirea nu începe de la om. Omul o caută, o dorește, o trăiește uneori, dar nu el este izvorul ei. Iubirea nu este o creație a inimii omenești, ci darul care vine dintr-o realitate mai înaltă decât ea. În Sfânta Scriptură, cuvântul este limpede și cutremurător în simplitatea lui: „Dumnezeu este iubire”. Nu spune doar că Dumnezeu iubește, ca și cum iubirea ar fi o lucrare printre altele, ci că iubirea este însăși ființa Lui, respirația Lui, modul în care El există și Se dăruiește fără încetare. Aceasta schimbă totul. Pentru că, dacă Dumnezeu este iubire, atunci lumea nu este zidită din întâmplare, nici susținută de o putere rece, impersonală, ci de o iubire vie, personală, care cheamă la comuniune. Iar omul, fiind creat după chipul lui Dumnezeu, poartă în sine această pecete: capacitatea de a iubi și dorul de a iubi fără măsură. Dar chipul nu este încă asemănarea. Omul are în sine sămânța iubirii, dar nu și plinătatea ei. Poate iubi, dar iubirea lui este adesea amestecată: cu interes, cu teamă, cu dorință de a primi în schimb. Uneori iubește doar pe cei care îl iubesc, alteori doar pe cei care îi sunt asemenea. Și astfel, inima rămâne mică, chiar dacă dorul din ea este mare. De aceea, chemarea omului nu este doar să iubească, ci să crească în iubire. Nu doar să simtă, ci să se transforme.

Adevărata iubire nu se învață ca o idee, ci se primește ca o lumină. Ea nu izvorăște din efortul omenesc singur, ci din apropierea de Dumnezeu. Cu cât omul se apropie mai mult de El, cu atât inima lui începe să se lărgească, să se curețe, să se adâncească. Și, încet, fără zgomot, începe să iubească altfel. Nu doar pe cei apropiați, ci și pe cei de departe. Nu doar pe cei care îl înțeleg, ci și pe cei care îl rănesc. Nu doar pentru ceea ce sunt oamenii, ci pentru că sunt creația lui Dumnezeu. Aici începe asemănarea. Nu într-o perfecțiune instantanee, ci într-o schimbare tăcută, în care inima omului începe să bată după o altă măsură — măsura iubirii dumnezeiești. În viața omului, iubirea se arată mai întâi ca simțire. Este acea tresărire a inimii, acea apropiere firească de celălalt, acea bucurie de a fi împreună. Este frumoasă, este caldă, dar este și schimbătoare. Vine și pleacă, se aprinde și se stinge, uneori fără să întrebe. De aceea, dacă iubirea ar rămâne doar la nivelul simțirii, omul ar rămâne mereu instabil în ea. Ar iubi astăzi și ar uita mâine. Ar iubi când îi este bine și s-ar închide când este rănit. Dar în om există și altceva: conștiința. Conștiința este acea lumină tăcută care nu depinde de starea inimii, ci de adevăr. Ea vede mai adânc decât emoția. Ea înțelege că oamenii, oricât ar fi de diferiți între ei, au aceeași origine și același sfârșit. Toți vin din țărână și toți se întorc în țărână. Nici bogăția, nici cultura, nici puterea nu schimbă această realitate.

Această înțelegere naște o anumită formă de egalitate: nu mai putem privi pe cineva ca fiind, în esență, mai mult sau mai puțin om decât noi. Și totuși, aceasta nu este încă iubirea deplină. Pentru că rațiunea poate recunoaște egalitatea, dar nu poate, de una singură, să nască iubirea jertfelnică. Poate spune: „toți sunt la fel”, dar nu poate spune cu putere: „îl iubesc chiar și pe cel care mă rănește”. Aici se arată limita ei. Iubirea adevărată începe acolo unde simțirea nu mai ajută, iar rațiunea nu mai este suficientă. Începe acolo unde omul alege să nu răspundă răului cu rău, chiar dacă totul din el ar vrea să o facă. Începe acolo unde conștiința este luminată de ceva mai înalt decât ea însăși. De har. Harul nu desființează nici simțirea, nici rațiunea, ci le curăță și le adâncește. Simțirea devine mai statornică, mai curată, mai puțin egoistă. Rațiunea devine mai smerită, mai deschisă, mai luminată. Și, încet, în această lucrare tainică, iubirea începe să se schimbe. Nu mai este doar reacție, ci alegere. Nu mai este doar atracție, ci dăruire. Nu mai este doar pentru cei apropiați, ci începe să se deschidă către toți. Astfel, omul nu mai iubește doar pentru că simte, nici doar pentru că înțelege, ci pentru că începe să trăiască dintr-o altă lumină.

Inima omului, așa cum este ea la început, are margini înguste. Iubește puțin, selectiv, mai ales acolo unde găsește răspuns. Se deschide ușor către cei apropiați, dar se închide repede în fața celor diferiți sau ostili. Și totuși, chemarea ei este alta. A lărgi inima nu înseamnă a simți mai mult, ci a cuprinde mai mult. Înseamnă a trece dincolo de limitele firești ale preferințelor și a face loc și pentru cel necunoscut, și pentru cel diferit, și chiar pentru cel care rănește. Aceasta nu este o lucrare ușoară, nici firească omului căzut. Dar este posibilă atunci când omul începe să privească pe fiecare nu prin ceea ce face, ci prin ceea ce este: chip al lui Dumnezeu. De aceea, iubirea adevărată nu mai întreabă: „cine este acesta?”, ci „cum pot să nu închid inima față de el?”. În acest sens, cuvântul Sfântului Isaac Sirul rămâne o lumină: inima milostivă este aceea care se aprinde de iubire pentru întreaga făptură — fără alegere, fără condiție. Aici începe adevărata lărgire. Nu atunci când iubim pe cei care ne iubesc, ci atunci când nu mai excludem pe nimeni din inimă. Și totuși, chiar și aceasta este doar începutul. Pentru că nu este suficient să facem loc pentru toți — ci să nu punem niciodată hotar inimii.

Iubirea nu se arată pe deplin în liniștea zilelor senine, ci în încercările care tulbură inima. Acolo unde cuvântul doare, unde nedreptatea apasă, unde omul este pus în fața alegerii — acolo începe adevărata ei măsură. Când iubirea este doar simțire, ea se retrage în fața durerii. Dar când începe să se adâncească, ea nu mai fuge, ci rămâne. Rămâne tăcut, precum o lumină care nu se stinge în bătaia vântului. Rămâne, nu pentru că nu simte rana, ci pentru că nu vrea să lase rana să-i schimbe inima. Aceasta este răbdarea iubirii. Nu o răbdare rece, nici o resemnare, ci o lucrare tainică și vie: puterea de a nu întoarce răul, de a nu închide ușa inimii, de a nu pierde pacea atunci când totul pare împotrivă. În această răbdare se ascunde jertfa. Nu una văzută, nu una rostită, ci una care se consumă în adânc: a ierta fără să ceri răspuns, a binecuvânta în loc să judeci, a păstra blândețea chiar și atunci când sufletul este încercat. Aceasta este crucea iubirii — nu o povară care apasă, ci o taină care lărgește. Pentru că, de fiecare dată când omul nu cedează răului, inima lui se face mai adâncă, mai largă, mai capabilă să cuprindă. Și astfel, fără zgomot, fără grabă, iubirea se schimbă. Nu mai este doar un dar primit în clipe frumoase, ci devine o stare statornică, o lumină care rămâne.

Există un moment în viața duhovnicească în care omul nu mai întreabă cât poate iubi, ci începe să simtă că orice măsură este prea mică. La început, inima se lărgește cu osteneală: învață să ierte, să rabde, să nu excludă. Dar, pe măsură ce înaintează, descoperă ceva neașteptat — că iubirea nu se oprește acolo unde credea că este limita. Ea cere mai mult. Nu doar să cuprindă pe toți, ci să nu se închidă față de nimeni. Nu doar să ierte, ci să nu mai țină minte răul. Nu doar să rabde, ci să rămână caldă chiar și în frigul indiferenței. Aici începe inima fără margini. Nu pentru că omul ar deveni infinit, ci pentru că începe să se împărtășească din iubirea lui Dumnezeu, Care nu pune hotar nici peste cei buni, nici peste cei răi. Soarele Lui răsare peste toți, iar iubirea Lui nu se micșorează în fața nerecunoștinței. O astfel de inimă nu mai funcționează după calcule. Nu mai adună merite și nu mai măsoară răspunsuri. Ea dăruiește. Și, în mod tainic, cu cât dăruiește mai mult, cu atât se lărgește mai mult. Nu se golește, ci se adâncește. Nu se pierde, ci se regăsește într-o lumină mai mare decât ea însăși. Aceasta este asemănarea. Nu o perfecțiune rece, ci o deschidere fără margini. Nu o realizare încheiată, ci un început care nu se termină niciodată. Pentru că iubirea adevărată nu spune niciodată: „ajunge”, ci rămâne mereu deschisă, ca un cer care nu se închide. La capătul acestui drum, omul nu descoperă că a ajuns, ci că a început. Iubirea nu este o culme pe care o cucerim, ci un drum pe care învățăm să pășim, uneori nesigur, alteori cu lumină, dar mereu chemați mai departe. Nu ni se cere să iubim desăvârșit dintr-o dată, ci să nu închidem inima nici atunci când ne este greu. De aceea, începutul este simplu și tainic: să nu răspundem răului cu rău, să iertăm chiar și atunci când doare, să păstrăm o lumină aprinsă în inimă pentru fiecare om. Și, în această lucrare mică și statornică, se întâmplă ceva mare. Inima începe să se schimbe. Se lărgește fără să simtă, se adâncește fără zgomot, se umple de o pace care nu vine din lume. Iar omul, fără să-și dea seama, începe să semene cu Cel pe Care Îl caută. Pentru că iubirea nu este doar un dar de la Dumnezeu, ci este însăși calea prin care ne întoarcem la El. Și astfel, încet, ca o lumină care nu se stinge, inima devine un cer deschis — în care este loc pentru toți… și încă rămâne loc. (Pr. Gherman Costică)

Etapa locală în Protopopiatul Dorohoi a Concursului Național Catehetic „Familia – binecuvântare a lui Dumnezeu şi şcoală a iubirii smerite şi darnice”, ediția a XVIII-a

FOTO

În data de 20 aprilie a.c., la sediul Protopopiatului Dorohoi s-a desfășurat etapa locală a Concursului Național Catehetic 2026, ajuns la cea de a XVIII-a ediție și intitulat „Familia – binecuvântare a lui Dumnezeu şi şcoală a iubirii smerite şi darnice”.

Organizat în Anul omagial al pastorației familiei creștine și Anul comemorativ al sfintelor femei din calendar (mironosițe, mucenițe, cuvioase, soții și mame, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, de către Sectorul Teologic-Educațional al Administrației Patriarhale, în parteneriat cu Ministerul Educației și Cercetării, în perioada 10 noiembrie 2025 – 21 mai 2026, Concursul se adresează grupurilor catehetice parohiale din țară şi din diaspora, se implementează în eparhii, protopopiate, cercuri misionare și parohii și își propune să valorifice tezaurul de învăţătură al Bisericii cu privire la familia creştină şi pastoraţia ei, precum şi pildele de mărturisire ale femeilor mironosițe, mucenițe, cuvioase, soții și mame din Biserică. Totodată, scopul concursului este de a contribui la intensificarea activităţii catehetice parohiale pentru copii şi tineri, astfel încât numărul parohiilor care desfăşoară activitate catehetică să crească.
În Protopopiatul Dorohoi, cu un număr total de copii și tineri implicați, au participat în acest an șase parohii:
-Parohia „Adormirea Maicii Domnului” Catedrală, Dorohoi, paroh pr. prof. Apetrei Ionuț-Ștefan, pr. prof. Iftodi Marian-Liviu: „Comoara credinței din Țara de Sus: Sfinții botoșăneni și binecuvântarea familiei creștine”;
-Parohia „Sfinții Împărați Constantin și Elena” Dorohoi, paroh pr. Pintili Elidor-Tudor: „Familia – locul unde se obține nota 10 la materia iubirii”;
-Parohia „Adormirea Maicii Domnului” Prelipca, paroh pr. Butnariu Ioan-Silviu: „Familia creștină sub binecuvântarea lui Hristos și a Maicii Domnului – repere catehetice pentru formarea copiilor și tinerilor în Biserică”;
-Parohia „Sfântul Ioan Botezătorul” Bucecea, paroh pr. Cojocariu Ioan-Emanuil: „Călătoria familiei spre Împărăția lui Dumnezeu”;
-Parohia „Nașterea Maicii Domnului” Dumbrăvița, paroh pr. prof. Foca Mihai-Claudiu: „Vatra Iubirii: Familia creștină – Reflecția Iubirii Sfintei Treimi în viața de zi cu zi”;
-Parohia „Sf. Apostoli Petru și Pavel” Podeni, paroh pr. Gherman Costică și Parohia „Sfinții Împărați” Vlădeni, paroh pr. Pînzariu Mihai-Cătălin: „Familia – altarul viu al iubirii smerite și darnice”.
În urma prezentării proiectelor și a jurizării de către comisia formată din membrii: dna. Lojniță Luminița, prof. de religie la Școala Gimnazială „Spiru Haret” din Dorohoi, pr. prof. Chichioacă Petru-Georgel, directorul Seminarului Teologic „Sfântul Ioan Iacob” din Dorohoi și pr. prof. Pristavu Cosmin-Constantin, Protopopiatul Dorohoi va fi reprezentat la etapa eparhială a concursului de către Parohia „Nașterea Maicii Domnului” Dumbrăvița, cu proiectul realizat de pr. prof. Foca Mihai-Claudiu și intitulat „Vatra Iubirii: Familia creștină – Reflecția Iubirii Sfintei Treimi în viața de zi cu zi”.
Din partea organizatorilor, prin pr. Berechea Ovidiu-Vasile, responsabilul de catehizare al Biroului de catehizare al Protopopiatului Dorohoi, echipele și toți cei 260 de copii și tineri participanţi au primit diplome și premii, constând în icoane, acatiste, cărți de rugăciune, toacă și ciocănele.

„Participarea la faza pe protopopiat a Concursului Național Catehetic, desfășurată în data de 20 aprilie, a adus multă bucurie și a confirmat implicarea vie a parohiilor noastre. Cele șase parohii participante au prezentat proiecte atent pregătite, prin care s-au evidențiat seriozitatea, creativitatea și dăruirea copiilor și tinerilor în activitățile catehetice. Nivelul calitativ ridicat al lucrărilor a reflectat atât buna coordonare din partea preoților, cât și interesul real al participanților pentru aprofundarea credinței. Tematica Anului omagial al pastorației familiei creștine și a Anului comemorativ al sfintelor femei a fost valorificată cu sensibilitate, într-un mod care a pus în lumină importanța familiei și a modelelor de sfințenie în viața tinerilor.
Astfel de inițiative contribuie în mod esențial la formarea duhovnicească a noii generații și la consolidarea vieții comunitare, motiv pentru care felicităm toate parohiile implicate pentru efortul și mărturia lor frumoasă” (pr. prof. Apetrei Ionuț-Ștefan, protopop al Protopopiatului Dorohoi)

„Am  avut  onoarea  și  bucuria  de  a  juriza  faza  locală  a  Concursului  Național Catehetic: „Familia –  binecuvântare  a  lui  Dumnezeu  și  școală  a  iubirii  smerite  și  darnice”. Activitățile  prezentate  în  concurs,  activități  care  s-au  desfășurat  în  parohii  și  care  au  antrenat  copii și  tineri, creștini  de  diferite  vârste  au  reliefat  viața  duhovnicească  din  familia  ortodoxă  și  au  avut  mai  multe  obiective: cultivarea  virtuților  și  atitudinilor  creștine,  educarea  în  spiritul  credinței  strămoșești,  a  dragostei  față  de  aproapele  și  a  nădejdii  în mântuire și  de  a   oferi  modele  de  viață  creștină  cu  copii  sfinți  într-o  societate  aflată  în  declin  spiritual. partici-panții  la  concurs  au  înțeles  încă  o  dată  că  Biserica  Ortodoxă  este  și  un  spațiu  al  bucuriei  și  al  libertății,  un  cadru  în  care  să  se  simtă  ca  acasă  și  că  fiecare  membru   are  datoria  de  a-L  mărturisi  pe  Hristos.
Consider  că  participarea la  Concurs  și-a  atins  scopul  și  ne-a  făcut  să  conștientizăm  faptul  că  „ortodoxia  credinței  îmbibată  cu  comportamentul  evanghelic,  constituie  condițiile  adevăratei  mărturii  evanghelice”,  așa  cum  sublinia  părintele  profesor  Ion  Bria  în  lucrarea  <Liturghia  după  Liturghie, Misiune  apostolică  și  mărturie  creștină  azi>”. (Lojniță Luminița, prof. religie la Școala Gimnazială „Spiru Haret” Dorohoi)

„Am participat cu multă emoție și entuziasm la prima etapă din cadrul Concursului Național Catehetic 2026 – etapa pe protopopiat. Mulțumim organizatorilor pentru această inițiativă care ne responsabilizează, precum și tuturor celor care ne-au sprijinit în acest demers. Mulțumim, de asemenea, și pentru darurile primite din partea acestora la final.
Pentru mine experiența obținută în acest concurs este un câștig duhovnicesc și o motivație de a continua lucrarea catehetică cu și mai multă râvnă.” (Pr. Butnariu Ioan-Silviu, Parohia „Adormirea Maicii Domnului” – Prelipca). (Pr. Prof. Pristavu Cosmin-Constantin)

Hristos – Izvorul Tămăduirii iar Maica Domnului – vasul prin care a curs în lume acest Izvor

Parcă întreaga noastră viață este o căutare… o căutare tăcută, uneori nerostită, după un loc unde durerea să se liniștească și sufletul să-și găsească odihna. Trăim în lume, ne mișcăm, vorbim, muncim, dar în adâncul nostru, fiecare purtăm o neputință, o slăbiciune, o rană pe care nu o poate vedea nimeni pe deplin. Și poate că de multe ori nici noi nu știm să o numim… dar o simțim.

De aceea, Biserica, ca o mamă care cunoaște dorul copilului ei, ne aduce astăzi înaintea unui izvor. Nu unul obișnuit, nu unul care potolește doar setea trupului, ci un izvor care atinge sufletul, care spală, care vindecă, care ridică. Este sărbătoarea Izvorului Tămăduirii — o zi în care ni se amintește că Dumnezeu nu este departe de rănile noastre, ci Se pleacă asupra lor.Și parcă, în chip minunat, cuvântul Apostolului de astăzi ne deschide această taină. Vedem un om… un om care nu putea merge, olog din naștere, purtat de alții și așezat zi de zi la poarta templului. Era acolo, lângă locul sfânt, dar fără putere să intre. Privea spre oameni, cerea milostenie, aștepta ceva… dar nu știa că în viața lui urma să izvorască ceva mult mai mare decât un ban sau o mână de ajutor.Iar în același timp, Evanghelia ne duce în templu… dar nu în liniștea lui, ci în tulburarea lui. Acolo unde trebuia să fie rugăciune, era zgomot; unde trebuia să fie inimă curată, era negustorie. Și Hristos intră și răstoarnă totul, nu din mânie omenească, ci dintr-o iubire care nu poate suporta ca omul să-și piardă sfințenia.Și atunci începem să înțelegem: omul de la poartă avea nevoie de vindecare, dar și templul avea nevoie de curățire. Și amândouă aceste lucrări le face Același — Hristos, Izvorul tuturor darurilor. Iar astăzi, în această zi binecuvântată, Biserica ne arată și pe cea prin care acest Izvor a venit în lume — pe Preacurata Fecioară Maria. Pentru că, dacă Hristos este Izvorul, ea este vasul curat, pământul binecuvântat din care a țâșnit Apa Vieții pentru întreaga lume.

Așadar, iubiții mei, nu suntem departe nici de ologul care așteaptă, nici de templul care trebuie curățit. Dar nici de Izvor nu suntem departe… pentru că el curge și astăzi, aici, în mijlocul nostru.

Iubiți credincioși,

Dacă ne apropiem cu inimă liniștită de cuvântul Apostolului de astăzi, parcă vedem scena desfășurându-se chiar înaintea ochilor noștri. Nu este o întâmplare rece, nu este doar o minune consemnată, ci este o întâlnire… o întâlnire în care Dumnezeu Se apropie de neputința omului. Era acolo un om… nu știm numele lui, dar îi știm durerea. Olog din pântecele mamei sale. Nu a cunoscut niciodată bucuria pașilor, nici libertatea mersului. Viața lui nu era drum, ci așteptare. În fiecare zi era adus de alții și așezat la poarta templului — Poarta Frumoasă. Ce nume plin de lumină… și totuși, pentru el, acea frumusețe era doar privită de departe. Stătea lângă templu, dar nu putea intra. Era aproape de locul rugăciunii, dar departe de trăirea ei. Și parcă aici se ascunde o taină adâncă: câți dintre noi nu suntem, uneori, asemenea lui? Stăm aproape de cele sfinte, venim la biserică, ascultăm, dar parcă ceva din noi rămâne neputincios, nemișcat, incapabil să pășească mai adânc în viața cu Dumnezeu. Omul acesta nu cerea mult. Nu visa la vindecare. Nu îndrăznea atât de sus. Cere milostenie… câteva monede… ceva care să-l ajute să mai ducă încă o zi. Atât vedea, atât spera. Și atunci, în această viață așteptată și repetată, se întâmplă întâlnirea. Trec pe acolo Petru și Ioan. Și, poate pentru prima dată, cineva nu trece grăbit pe lângă el. Nu-i aruncă un bănuț fără să-l privească. Ci se opresc. Și Petru spune un cuvânt care parcă zguduie toată scena: „Privește la noi!” Nu spune „ia aceasta și lasă-ne”, nu spune „fii liniștit”, ci zice: „Privește!”

Pentru că vindecarea începe de aici — din întâlnire, din atenție, din ridicarea ochilor. Omul se uită la ei… dar încă așteaptă același lucru: bani, ajutor, ceva mic. Nu știe că viața lui urmează să se schimbe. Și atunci vine acel cuvânt care răstoarnă toată logica omenească: „Argint și aur nu am; dar ce am, aceea îți dau.” Ce cuvânt adânc… Lumea dă din ceea ce are în mâini. Dumnezeu dă din ceea ce este. Și Petru continuă: „În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te și umblă!” Nu în numele lui, nu prin puterea lui, ci în numele lui Hristos — Izvorul tuturor darurilor. Și nu se oprește la cuvânt. Îl apucă de mână. Îl ridică. Pentru că Dumnezeu nu doar vorbește, ci și atinge. Nu doar poruncește, ci și susține. Și în clipa aceea, ceva se întâmplă… nu încet, nu treptat, ci deodată: gleznele i se întăresc, trupul capătă putere, viața intră în el. Și omul care nu mersese niciodată… începe să umble. Dar nu doar atât. Scriptura spune ceva extraordinar: „sărind, a stat în picioare și umbla” Nu învață pașii cu teamă. Nu merge încet. Ci sare. Ca și cum bucuria ar fi mai puternică decât trupul. Și, pentru prima dată, intră în templu. Nu mai stă la poartă. Nu mai este afară. Intră… umblând, sărind și lăudând pe Dumnezeu.

Iată ce face Izvorul Tămăduirii: nu doar vindecă trupul, ci deschide drumul spre Dumnezeu. Nu doar ridică omul de jos, ci îl duce înăuntru. Nu doar îi dă putere, ci îi umple inima de laudă. Și atunci înțelegem, iubiții mei, că minunea aceasta nu este doar despre un om de atunci… ci despre fiecare dintre noi. Pentru că fiecare avem o neputință, o „ologire” a sufletului, un loc unde nu putem merge singuri. Dar dacă ne oprim… dacă privim… dacă primim mâna întinsă… atunci și în viața noastră poate răsuna același cuvânt: „Ridică-te!” Și poate că, încet sau deodată, vom începe și noi să pășim… nu doar prin viață, ci spre Dumnezeu.

Iubiți credincioși, dacă Apostolul ne-a arătat un om vindecat la poarta templului, Evanghelia ne duce mai adânc — în templul însuși. Dar nu într-o liniște sfântă, ci într-o tulburare neașteptată. Hristos intră și găsește acolo nu rugăciune, ci zgomot; nu liniște, ci negustorie. Oameni care vindeau, schimbau bani, discutau, calculau… și toate acestea în locul care trebuia să fie casa lui Dumnezeu. Și atunci Domnul face un gest care ne surprinde: îi scoate afară, răstoarnă mesele, varsă banii. Nu din mânie omenească, ci dintr-o iubire care nu poate accepta ca locul sfânt să fie umplut de lucruri străine. Pentru că templul nu era doar o clădire… era chipul inimii omului. Și, fără să ne dăm seama, de multe ori și noi ajungem aici. Avem credință, venim la biserică, dar înăuntrul nostru este agitație, griji, interese, calcule. Rugăciunea devine grăbită, iar inima — împărțită.

De aceea Hristos nu vine doar să ne mângâie, ci și să ne curețe. Uneori blând, alteori zguduind… dar întotdeauna cu scopul de a ne reda curăția. „Râvna casei Tale mă mistuie” — spun ucenicii. Adică iubirea lui Dumnezeu nu este rece, ci arzătoare. El vrea inima omului întreagă. Și apoi Domnul rostește un cuvânt greu de înțeles: „Dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi ridica.” Ei se gândeau la ziduri… dar El vorbea despre trupul Său. Despre adevăratul Templu — din care va izvorî viața pentru lume. Și astfel înțelegem: dacă în Apostol vedem vindecarea omului, în Evanghelie vedem curățirea inimii. Pentru că Izvorul Tămăduirii nu lucrează doar în afară, ci mai ales înăuntru.

Iubiți credincioși,

Cele două imagini de astăzi se întâlnesc într-un singur adevăr: Hristos este Izvorul. El îl ridică pe olog, dar tot El curăță templul. El dă putere trupului, dar și lumină inimii. Petru spune limpede: „În numele lui Iisus Hristos…” Nu omul vindecă, ci Dumnezeu. Iar Evanghelia ne arată că Trupul lui Hristos este adevăratul Templu. Adică locul de unde curge harul, viața, vindecarea. De aceea, când venim la Izvorul Tămăduirii, nu venim doar la o apă binecuvântată, ci la Hristos Însuși — Cel care ridică, curăță și înnoiește. Și totuși, iubiții mei, Biserica nu ne oprește doar la Izvor, ci ne arată și locul din care a izvorât pentru noi. Pe Preacurata Fecioară Maria. Pentru că, dacă Hristos este Izvorul vieții, Maica Domnului este vasul curat care L-a purtat în lume. Din ea a primit trup Cel ce avea să devină Templul adevărat. Prin ea a venit în lume Cel ce ridică pe cei căzuți. De aceea o numim, cu evlavie, „Izvor al tămăduirilor” — nu pentru că ea ar fi izvorul în sine, ci pentru că ne conduce neîncetat la Izvor. Unde este Maica Domnului, acolo este blândețe, acolo este mijlocire, acolo este drum sigur spre Hristos. Și nu întâmplător, de-a lungul veacurilor, atâția oameni au găsit vindecare chemând numele ei și apropiindu-se cu credință. Ce avem de făcut? Să ne recunoaștem neputința — ca ologul. Să ne lăsăm curățiți — ca templul. Și să ne apropiem de Izvor — cu credință. Pentru că Dumnezeu nu ne lasă la poartă. El ne ridică și ne cheamă înăuntru.

Iubiți credincioși,

Omul acela a intrat în templu „umblând și lăudând pe Dumnezeu”. Aceasta este chemarea noastră. Să nu rămânem la marginea vieții, să nu ne mulțumim cu puțin, ci să primim ceea ce Dumnezeu vrea să ne dea cu adevărat. Se spune în Pateric că un frate a venit la un bătrân și i-a spus: „Părinte, mă rog, dar nu simt nimic… merg la biserică, dar parcă inima mea este uscată. Ce să fac?” Iar bătrânul l-a privit cu blândețe și i-a zis: „Fiule, dacă pui un vas sub un izvor care curge, chiar dacă vasul este murdar, apa care cade neîncetat îl spală încet-încet, până îl face curat și bun de folosit.” Și a adăugat: „Așa este și sufletul omului. Stai sub Izvor — roagă-te, vino la biserică, nu pleca. Harul lui Dumnezeu va lucra, chiar dacă tu nu simți imediat.” Iată, iubiții mei, aceasta este taina: nu trebuie să fim desăvârșiți ca să venim la Izvor…ci venind la Izvor, devenim încet-încet curați și vii. De aceea, astăzi, la Izvorul Tămăduirii, să nu plecăm grăbiți. Să rămânem, măcar cu inima, sub acest Izvor. Și chiar dacă ne simțim slabi, neputincioși sau împovărați, să nu deznădăjduim. Pentru că Dumnezeu nu ne cere să venim vindecați, ci să venim… ca să ne vindece. Și atunci, încet sau deodată, și în viața noastră se va împlini minunea: vom începe să umblăm, să ne ridicăm și să-L lăudăm pe Dumnezeu.   Amin. (  Pr. Costică Gherman )