Pr. Marius Onofrei

Credinţa ta te-a vindecat

Credinţa influenţează durerea. Așteptările pozitive aduc o ușurare a durerii (efectul placebo), iar așteptările negative duc la o creștere a durerii (efectul nocebo). Persoanele cărora li se administrează o tabletă de zahăr experimentează ameliorarea durerii datorită credinţei că tableta va acţiona împotriva durerii, chiar dacă tableta nu conţine nicio substanţă activă care să atenueze durerea. Pe de altă parte, dacă înainte de a fi înţepaţi cu un ac ni se spune că o să doară, vom simţi mai multă durere decât dacă ni s-ar fi spus că va fi o înţepătură ușoară. Aceste reacţii arată că așteptările și convingerile noastre influenţează durerea pe care o resimţim.

Un moment esențial în parcursul vindecării celui bolnav îl reprezintă credința în șansa vindecării sale. Mântuitorul zice: „Îndrăznește, fiule!”, adică ai încredere. Sau: „Crezi tu că te pot vindeca?”, da Doamne cred…

Pacientului care vine la medic, pentru a fi vindecat, i se cere încredere în priceperea celui care o să-l ajute să-și recapete sănătatea. Un elev va dobândi cu atât mai frumoase cunoștințe și atât mai bine i se va lumina mintea și deschide inima, cu cât mai repede se va convinge de prietenia celui ce-l are în față ca învățător și înțelegerea cum trebuie a raportului lor reciproc.

Suferinţa poate fi transfigurată prin credinţă. Dumnezeu nu este autorul suferinţei, însă El o îngăduie spre folosul omului într-un sens răscumpărător, pentru refacerea și recuperarea noastră. „Iată că boala mea se schimbă în sănătate” (Isaia 38,17).

Domnul Hristos nu cere totdeauna credință de la cei bolnavi. De pildă, nu cere credință de la cei care și-au pierdut conștiința din pricina vreunei boli. Însă celor care doreau să se vindece și veneau la El mânați de credință, Domnul le zicea: „Credința ta te-a mântuit” (Matei 9, 22; Marcu 5, 34; 10, 52; Luca 7, 50; 8, 48; 17, 19; 18, 42).

Cheia tainelor este credinţa şi pe ea a cerut-o Iisus de la toţi cei care cereau darurile Lui. În chemarea Sa cea către toţi oamenii, El a cerut credinţă, căci credinţa aduce de la sine şi cele ale legii şi ascultarea. Atunci când cu dinadinsul cereau vreun dar de la El, le răspundea: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Mt. 9, 23).

Despre cei ce veneau pregătiţi cu o credinţă fierbinte în măreţia Sa dumnezeiască, El mărturisea cu uimire: „Nici în Israel n-am aflat atâta credinţă” (Mt. 8, 10). Iar în altă parte spune: „Văzând credinţa lor, spuse slăbănogului…” (Mt. 9, 2). Şi, în general, toată Sfânta Scriptură mărturiseşte că mijlocul prin care se dau harismele dumnezeieşti şi prin care se explică tainele este credinţa. Bună e deci credința, căci ne pregătește pentru harul dat de Dumnezeu, în timp ce îndoiala sau deznădejdea ne păgubesc. Omul care se îndoiește e nestatornic în toate căile lui și nu va primi de la Domnul nimic. (Pr. Avârvărei Dumitru)

Cuvinte despre Dragoste

„Numai un lucru este în mod intrinsec bun şi anume, dragostea; nimic altceva”. Realistul Fletcher susţine că un lucru este bun pentru că Dumnezeu doreşte aceasta. Nimic nu este bun în şi pentru sine. Este bun doar dacă ajută pe oameni şi rău dacă îi face să sufere. Nici un act nu are valoare intrinsecă ci el îşi dobândeşte valoarea numai atâta timp cât se raportează la persoane.

Dumnezeu este bunătate şi dragoste. Dragostea este o atitudine, nu un atribut. Dragostea este un lucru pe care oamenii îl dau şi ar trebui să-l şi primească, pentru că doar oamenii au valoare intrinsecă.

Dragostea este caracteristica omenirii prin care aceasta se aseamănă cu Dumnezeu. Din acest motiv, singurul lucru uman cu valoare intrinsecă este dragostea – pentru că face pe om ca Dumnezeu.

„Norma de căpătâi a deciziei creştine este dragostea; nimic altceva”. Dragostea înlocuieşte legea. Duhul înlocuieşte slova. „Noi urmăm legea, dacă o facem, doar de dragul dragostei”. Omul nu ascultă de lege de dragul legii; omul se supune legii doar de dragul dragostei. Oamenii credeau că păstrează dragostea prin supunerea faţă de lege, pentru că cele două erau identice. Însă dragostea şi legea intră uneori în conflict, iar când se întâmplă astfel, obligaţia creştinului este de a pune dragostea deasupra legii. Nu trebuie să ne supunem dragostei de lege, ci legii dragostei.

„Dragostea şi dreptatea sunt unul şi acelaşi lucru, pentru că dreptatea este dragoste distribuită; nimic altceva”. Dragostea şi dreptatea sunt identice. Dragostea face mai mult decât să ia dreptatea în contul ei; dragostea devine dreptate. Dreptate înseamnă a da altora ce li se cuvine, iar dragostea este ceea ce li se cuvine. „Nu datoraţi nimănui nimic, decât dragoste”.

Chiar dacă dragostea şi dreptatea ar fi diferite, cel mai puţin un lucru pe care ar putea să-l facă dragostea este să distribuie dreptatea fiecărui om. Când iubeşte, când este drept, omul trebuie să fie multidirecţional, nu doar unidirecţional.

„Dragostea doreşte binele aproapelui, indiferent dacă ne place sau nu de acesta”. O altă idee a lui Fletcher accentuează faptul că dragostea este o atitudine, nu un sentiment, şi făcând aceasta se accentuează caracteristicile distinctive ale dragostei creştine. În eros, cauza dragostei este dorinţa (pofta), în timp ce în agape, dragostea este cauza dorinţei. Dragostea agape nu este reciprocă.

Dragostea erotică este egoistă. Ea spune, „Prima şi ultima consideraţie mi se cuvine mie”. Dragostea philio este mutuală. Ea spune, „Eu voi da atâta timp cât voi primi”. Dragostea agape, pe de altă parte, este altruistă, spunând, „Voi oferi fără a cere nimic în schimb”. Acesta este felul de dragoste care reprezintă norma de căpătâi. Dragostea agape susţine că omul trebuie să-şi iubească aproapele ca pe sine însuşi.

Când dragostea de sine şi iubirea pentru aproapele intră în conflict, ”logica dragostei este că preocuparea pentru persoana proprie este obligată să anuleze binele aproapelui, ori de câte ori mai mult bine al aproapelui va fi slujit prin slujirea persoanei proprii”. În realitate, nu există un conflict real între iubirea de sine şi iubirea pentru aproapele. Omul trebuie să se iubească pe sine doar în măsura în care această iubire maximizează iubirea pentru aproapele. Toată dragostea se rezumă la iubirea de sine, însă este vorba despre iubirea de sine de dragul iubirii a cât mai mulţi oameni posibil. (Pr. Avârvărei Dumitru)

Cuvânt care zidește și cuvânt care omoară

În viteza în care trăieşte omul actual, acesta nici nu mai are putere să se aplece asupra tuturor cuvintelor care îl înconjoară. Aşa ajungem să nu mai fim atenţi nici cum vorbim, nici ce vorbim. Apoi nicicând omenirea nu a tipărit atâtea cuvinte, nicicând nu a lansat în eter atâtea vorbe ca azi şi totuşi „ochiul nu se satură să vadă şi urechea nu se satură să audă”. De ce? Pentru că multe vorbe de astăzi nu mai hrănesc fiind goale de sens. Cuvintele devin pline de sens însă atunci când se întorc la sensul lor principal: acela de a forma pe om.

Un pedagog contemporan spunea că este într-adevăr „un privilegiu fantastic a ne putea exprima prin cuvinte, a comunica mai ales cu ajutorul unor flexibile, maleabile, mobile, mici pietricele umane, făcute în aparenţă doar din aer sau din mâzgâleli pe hârtie. Un avantaj propriu doar oamenilor. Prin cuvânt putem transmite semenilor gânduri, sentimente, dorinţe, învăţaturi, experienţe. Prin cuvânt putem naşte în cei din faţa noastra sentimente de mânie, de ură sau de pace și linişte”.

„Cuvântul este puterea prin care creăm sau distrugem. Avem puterea de a crea şi această putere este aşa de mare, încât tot ce credem se poate transforma pentru noi în realitate. Noi ne creăm pe noi înşine şi devenim ceea ce credem că suntem. Cuvântul e puterea pe care o avem de a ne exprima şi de a comunica, de a gândi şi de a crea evenimentele din viaţa noastră. Cuvântul este cea mai puternică unealtă pe care o are omul. El reprezintă manifestarea fiinţei noastre spirituale, scânteia divină din noi”.

Părintele Nicolae Dură spune despre cuvânt că acesta „îşi împlineşte sensul său înalt numai atunci când slujeşte adevăratei realităti, când are o putere ziditoare. Cuvântul își are vocaţia fundamentală de a lucra pentru naşterea personalităţii semenului. Se poate afirma că fiecare este dus la realizarea deplină sau la ruină prin cuvântul semenului. Aşadar menirea fundamentală a cuvântului divin şi a celui uman este de a ctitori persoana umană întru frumuseţe spirituală, întru bine, adevăr, frumos şi dreptate”.

De asemenea, PS. Ignatie a subliniat importanța și puterea cuvântului astfel: „Din nefericire, trăim într-o lume în care avem foarte puțină grijă față de cuvânt. Există o depreciere a tot ceea ce înseamnă cuvântul – care nu e doar o simplă emisie fonică. Un cuvânt rostit poate să instaureze un întreg univers în jurul nostru.

De exemplu, când rostim cuvântul «suferință», acesta deja instaurează starea de suferință. Cu atât mai mult când ne vorbește cel care este subiectul acestei suferințe, cel care trăiește, în carnea lui, durerea cumplită a suferinței. De asemenea, când vorbim despre iubire, numai rostirea acestui cuvânt înseamnă împărtășire de iubire.

Dacă am învăța să rostim mai mult cuvintele care au un conținut duhovnicesc (într-o exprimare simplistă – cuvintele pozitive), relațiile dintre noi și atitudinea unuia față de celălalt s-ar schimba.

Așa cum există o inflație economică, există și o adevărată inflație a cuvântului. Vorbim foarte mult și, din păcate, foarte prost. Cuvintele noastre sunt goale, fără conținut. Ele nu transmit nimic, nu înviază și nu hrănesc pe nimeni.

Așa cum, prin cuvântul nostru putem să zidim, să înviem pe cineva, tot la fel îl putem distruge (nu numai să-l rănim, putem chiar să-l omorâm). Dacă facem o analiză a cuvintelor pe care le rostim și care rănesc, comparativ cu cele care ar trebui să ne refacă din punct de vedere spiritual, s-ar putea ca procentajul să încline, consistent, înspre cuvintele care poartă în ele o energie distructivă. Rezultatul ar fi unul dezamăgitor pentru noi”.

Concluzia este simplă: să fim cu atenție la ce vorbim și la felul cum vorbim! Să căutăm să zidim prin cuvânt omul de lângă noi! E foarte ușor să distrugi, însă mult mai mult vom avea de câștigat dacă prin cuvântul nostru vom fi de folos aproapelui nostru. (Pr. Avârvărei Dumitru)