Autor: Pr. Marius Onofrei

---

Familia Scriban este o veche familie de intelectuali din nordul Moldovei. Întemeietorul ei, preotul Ion Artimescu-Scriban, care a decedat în anul 1848, a avut patru copii, trei băieţi şi o fată (Sofia):

Vasile – Filaret Scriban (1818-1874) a devenit arhiereu și profesor, o bună vreme rector la Seminarul Veniamin din Iaşi, scriitor.

Nicolae – Neofit Scriban (1803-1884) ajunge arhiereu, întemeietor și conducător de școli, scriitor.

Gavriil Scriban – a fost preot şi a avut 6 copii. Dintre aceştia menţionăm pe August profesor la Seminarul din Socola, pe Ioan-căpitan, participant la Războiul de Independenţă şi la primul război mondial şi pe Romulus (1837-1912) – doctor în drept, prim-procuror de Galaţi, poet şi publicist.

Romulus Scriban a avut 9 copii, 6 dintre ei ajungând magistraţi sau profesori. Cei mai notabili dintre copii sunt: Traian – magistrat, August, Florica, Laura-profesori şi Ştefan-avocat, Iuliu Scriban – profesor universitar, arhimandrit, absolvent al mai multor universităţi româneşti şi străine, publicist, director al Seminarului din Bucureşti.

Familia Scriban și Dorohoiul. Legătura acestei familii cu oraşul Dorohoi a fost realizată prin Neofit Scriban care a intrat în monahism la Mănăstirea Gorovei, unde s-a implicat în cadrul Școlii de muzică de aici, precum și cei doi frați Ștefan și Traian. Ştefan Scriban (1871-1945) absolvent al Facultăţii de Drept, avocat, a profesat la Tribunalul din Dorohoi, la fel ca fratele său magistratul Traian Scriban (1880-1962). Ambii fraţi s-au implicat activ în viaţa culturală şi socială a oraşului Dorohoi.

Soția lui Ștefan, Eugenia, s-a născut la 25 septembrie 1877 la Dorohoi. Este fiica dirigintelui de poştă Teodor Vameşu şi a Aglaiei Vameşu. În anul 1904 Eugenia s-a recăsătorit cu avocatul Ştefan Scriban, cu care a avut mai mulţi copii din care au trăit doar doi: Lelia Eugenia (1907-1996) şi Ştefan Eolas (1914-1995).

Întemeietoare de școală. Eugenia Scriban va rămâne mereu în paginile cărţii de aur a Dorohoiului datorită curajului ei de a înfiinţa, în anul 1916, prima şcoală secundară de fete în oraş, denumită de ea „Liceul de Domnişoare”, şcoală care, de la 1 septembrie 1924 a trecut în seama Statului.

Între anii 1922-1928, Eugenia Scriban a fost directoarea Liceului „Regina Maria”. Printre elevele absolvente din prima serie (anul şcolar 1924-1925) a acestui liceu se află şi fiica ei, Scriban Şt. Lelia, „promovată cum laude” având 14 medii de 10 şi două medii de 8. Datorită Eugeniei Scriban, baza materială a liceului de fete s-a îmbunătăţit continuu şi ca urmare, a crescut şi calitatea învăţământului, iar elevele liceului au obţinut rezultate excelente la concursul „Tinerimea Română”.

În anul 1924, la 7 iunie, distinsa doamnă Eugenia Scriban a primit prin Decret Regal Medalia „Răsplata muncii pentru învăţământ clasa I”, o înaltă apreciere pentru contribuţia ei la dezvoltarea învăţământului dorohoian.

Avocatul Ştefan R. Scriban – primarul Dorohoiului. Ștefan s-a afirmat chiar de la începutul activării în cadrul Tribunalului Dorohoi ca un bun profesionist. În acelaşi timp s-a remarcat şi ca publicist la diferite ziare locale.

Datorită competenţei sale, între anii 1916-1917 şi 1926-1927 a fost ales primar al oraşului Dorohoi, iar în anii 1914 şi 1916 a fost ajutor de primar. A avut o contribuţie deosebită la gospodărirea oraşului, la îmbunătăţirea bazei materiale din şcoli şi la susţinerea activităţilor culturale locale. A colaborat la mai multe ziare locale cu articole ce dezbat teme sociale, culturale sau edilitare. În revista „Însemnări”, numărul 13 din 1933 este înserată şi poezia „Seară de toamnă” purtând semnătura lui Ştefan.

Ca locotenent în rezervă, Ştefan Scriban a participat pe toată perioada primului război mondial pe front, în cadrul Regimentului 23 Artilerie. La încheierea armistiţiului, a fost decorat cu Înaltul Brevet „Crucea Comemorativă a războiului 1916-1918 cu baretele Ardeal, Carpaţi, Bucureşti, Mărăşeşti”.

Eolas Scriban (1914-1995) – fiul familiei Ştefan și Eugenia Scriban – a fost inginer electrician și inspector central de Stat în Ministerul Muncii. În continuarea liniei genealogice a familiei Scriban, Eolas Scriban are o fiică, Boranda Scriban Eugenia Atena (n. 1960), este ingineră la Târgovişte şi are la rândul ei două fiice: Boranda Elena Laura (n. 1985, economist în Germania) şi Boranda Bianca Alexandra (n. 1990, studentă SUA).

O familie care şi-a făcut din plin datoria faţă de oraşul Dorohoi, lăsând urme de neşters în cartea de aur a oraşului nostru.

---

Credinţa influenţează durerea. Așteptările pozitive aduc o ușurare a durerii (efectul placebo), iar așteptările negative duc la o creștere a durerii (efectul nocebo). Persoanele cărora li se administrează o tabletă de zahăr experimentează ameliorarea durerii datorită credinţei că tableta va acţiona împotriva durerii, chiar dacă tableta nu conţine nicio substanţă activă care să atenueze durerea. Pe de altă parte, dacă înainte de a fi înţepaţi cu un ac ni se spune că o să doară, vom simţi mai multă durere decât dacă ni s-ar fi spus că va fi o înţepătură ușoară. Aceste reacţii arată că așteptările și convingerile noastre influenţează durerea pe care o resimţim.

Un moment esențial în parcursul vindecării celui bolnav îl reprezintă credința în șansa vindecării sale. Mântuitorul zice: „Îndrăznește, fiule!”, adică ai încredere. Sau: „Crezi tu că te pot vindeca?”, da Doamne cred…

Pacientului care vine la medic, pentru a fi vindecat, i se cere încredere în priceperea celui care o să-l ajute să-și recapete sănătatea. Un elev va dobândi cu atât mai frumoase cunoștințe și atât mai bine i se va lumina mintea și deschide inima, cu cât mai repede se va convinge de prietenia celui ce-l are în față ca învățător și înțelegerea cum trebuie a raportului lor reciproc.

Suferinţa poate fi transfigurată prin credinţă. Dumnezeu nu este autorul suferinţei, însă El o îngăduie spre folosul omului într-un sens răscumpărător, pentru refacerea și recuperarea noastră. „Iată că boala mea se schimbă în sănătate” (Isaia 38,17).

Domnul Hristos nu cere totdeauna credință de la cei bolnavi. De pildă, nu cere credință de la cei care și-au pierdut conștiința din pricina vreunei boli. Însă celor care doreau să se vindece și veneau la El mânați de credință, Domnul le zicea: „Credința ta te-a mântuit” (Matei 9, 22; Marcu 5, 34; 10, 52; Luca 7, 50; 8, 48; 17, 19; 18, 42).

Cheia tainelor este credinţa şi pe ea a cerut-o Iisus de la toţi cei care cereau darurile Lui. În chemarea Sa cea către toţi oamenii, El a cerut credinţă, căci credinţa aduce de la sine şi cele ale legii şi ascultarea. Atunci când cu dinadinsul cereau vreun dar de la El, le răspundea: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Mt. 9, 23). 

Despre cei ce veneau pregătiţi cu o credinţă fierbinte în măreţia Sa dumnezeiască, El mărturisea cu uimire: „Nici în Israel n-am aflat atâta credinţă” (Mt. 8, 10). Iar în altă parte spune: „Văzând credinţa lor, spuse slăbănogului…” (Mt. 9, 2). Şi, în general, toată Sfânta Scriptură mărturiseşte că mijlocul prin care se dau harismele dumnezeieşti şi prin care se explică tainele este credinţa. Bună e deci credința, căci ne pregătește pentru harul dat de Dumnezeu, în timp ce îndoiala sau deznădejdea ne păgubesc. Omul care se îndoiește e nestatornic în toate căile lui și nu va primi de la Domnul nimic. (Pr. Avârvărei Dumitru)

---

„Numai un lucru este în mod intrinsec bun şi anume, dragostea; nimic altceva”. Realistul Fletcher susţine că un lucru este bun pentru că Dumnezeu doreşte aceasta. Nimic nu este bun în şi pentru sine. Este bun doar dacă ajută pe oameni şi rău dacă îi face să sufere. Nici un act nu are valoare intrinsecă ci el îşi dobândeşte valoarea numai atâta timp cât se raportează la persoane.

Dumnezeu este bunătate şi dragoste. Dragostea este o atitudine, nu un atribut. Dragostea este un lucru pe care oamenii îl dau şi ar trebui să-l şi primească, pentru că doar oamenii au valoare intrinsecă.

Dragostea este caracteristica omenirii prin care aceasta se aseamănă cu Dumnezeu. Din acest motiv, singurul lucru uman cu valoare intrinsecă este dragostea – pentru că face pe om ca Dumnezeu.

„Norma de căpătâi a deciziei creştine este dragostea; nimic altceva”. Dragostea înlocuieşte legea. Duhul înlocuieşte slova. „Noi urmăm legea, dacă o facem, doar de dragul dragostei”. Omul nu ascultă de lege de dragul legii; omul se supune legii doar de dragul dragostei. Oamenii credeau că păstrează dragostea prin supunerea faţă de lege, pentru că cele două erau identice. Însă dragostea şi legea intră uneori în conflict, iar când se întâmplă astfel, obligaţia creştinului este de a pune dragostea deasupra legii. Nu trebuie să ne supunem dragostei de lege, ci legii dragostei.

„Dragostea şi dreptatea sunt unul şi acelaşi lucru, pentru că dreptatea este dragoste distribuită; nimic altceva”. Dragostea şi dreptatea sunt identice. Dragostea face mai mult decât să ia dreptatea în contul ei; dragostea devine dreptate. Dreptate înseamnă a da altora ce li se cuvine, iar dragostea este ceea ce li se cuvine. „Nu datoraţi nimănui nimic, decât dragoste”.

Chiar dacă dragostea şi dreptatea ar fi diferite, cel mai puţin un lucru pe care ar putea să-l facă dragostea este să distribuie dreptatea fiecărui om. Când iubeşte, când este drept, omul trebuie să fie multidirecţional, nu doar unidirecţional.

„Dragostea doreşte binele aproapelui, indiferent dacă ne place sau nu de acesta”. O altă idee a lui Fletcher accentuează faptul că dragostea este o atitudine, nu un sentiment, şi făcând aceasta se accentuează caracteristicile distinctive ale dragostei creştine. În eros, cauza dragostei este dorinţa (pofta), în timp ce în agape, dragostea este cauza dorinţei. Dragostea agape nu este reciprocă.

Dragostea erotică este egoistă. Ea spune, „Prima şi ultima consideraţie mi se cuvine mie”. Dragostea philio este mutuală. Ea spune, „Eu voi da atâta timp cât voi primi”. Dragostea agape, pe de altă parte, este altruistă, spunând, „Voi oferi fără a cere nimic în schimb”. Acesta este felul de dragoste care reprezintă norma de căpătâi. Dragostea agape susţine că omul trebuie să-şi iubească aproapele ca pe sine însuşi.

Când dragostea de sine şi iubirea pentru aproapele intră în conflict, ”logica dragostei este că preocuparea pentru persoana proprie este obligată să anuleze binele aproapelui, ori de câte ori mai mult bine al aproapelui va fi slujit prin slujirea persoanei proprii”. În realitate, nu există un conflict real între iubirea de sine şi iubirea pentru aproapele. Omul trebuie să se iubească pe sine doar în măsura în care această iubire maximizează iubirea pentru aproapele. Toată dragostea se rezumă la iubirea de sine, însă este vorba despre iubirea de sine de dragul iubirii a cât mai mulţi oameni posibil. (Pr. Avârvărei Dumitru)