Categorie: Știri

---

Relația omului cu Dumnezeu a suferit mult în urma căderii, întunecându-i-se mintea și înrăutățindu-i-se voia.

Iertarea aproapelui nu poate fi pomenită ca vitute în timpurile vechi. O foarte lungă perioadă de timp, lumea veche este condusă de legea imuabilă a unei echități mecanice; legea talionului atât de des întâlnită – ca formulare ori ca simplă practică – la păgâni sau Iudei, este tocmai expresia acestei concepții de strictă reversibilitate a faptelor oamenilor: binele trebuie răsplătit cu binele, răul – cu rău.

În mozaismul Vechiului Testament nu se poate desprinde aspectul de înnoire pe care îl produce iertarea în ființa omenească. Omenește și juridic, iertarea nu se justifică.

Vechiul Testament cunoaște porunca iertării dușmanului. Totuși caracterul iertării iudaice din Vechiul Testament este departe de noblețea iertării creștine. Chiar iertând, vechiul iudeu lăsa deoparte, nu ținea necazul asupra greșitului său, din siguranța pe care o avea că răzbunarea e totuși în mâna lui Dumnezeu, Care însă o va aplica mai drept decât el. Având convingerea că Dumnezeu îl va răzbuna, evreul renunță la răzbunarea sa, lăsându-o pe seama Domnului Savaot.

Și ne iartă precum noi nu iertăm?

Analiza acestui verset „și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm” ne arată acest lucru: “iartă-ne” gr. aphenes (ἄφες). Verbul aphienai, “a lăsa, a trece cu vederea, a ierta”, are aici sensul de “a ierta”. E vorba de o iertare definitivă, caracter exprimat de caracterul aorist al verbului; “datorie”: gr. apheilemata (όφειληματα). E vorba de acele “datorii” pe care omul, în calitate de creatură supusă păcatului, le-a contractat față de Dumnezeu, datorii de care trebuie ori să se achite, ori să fie iertat, alminteri nu va mai putea intra în Împărație. Didahia are singular, “datorie”; Origen citează varianta “greșelile”, “căderile” noastre (paraptomata); ”am iertat”: editorii au optat, legitim, pentru forma de perfect, deși unele traduceri au și prezentul (la fel Didahia). Probabil în aramaică era un perfect cu valoare de prezent. Rugătorul se află în poziția celui care și-a iertat deja datornicii; de unde speranța că Dumnezeu va proceda la fel cu datoriile pe care, la rândul lui, le-a făcut față de El; “precum și noi am iertat (datoriile) datornicilor noștri”, “precum”: hos (ώς), poate avea și valoare cauzală (fiind că), dar sensul principal nu se schimbă, ci se întărește. Fiindcă și noi greșim, ne rugăm să “ne ierte nouă”, însă așa va ierta (Domnul), precum și noi iertăm. Iar dacă suntem pomenitori de rău, nu ne va “ierta nouă”, căci Dumnezeu avându-ne pildă, ceea ce facem noi altora, așa va face și el cu noi.

Dumnezeu face cu omul credincios o “convenție” clară, încheie cu el un fel de “tratat” care se concretizează astfel: “Dacă iertați pe alții, veți fi iertați și voi, dacă nu iertați pe alții, nici voi nu veți fi iertați”, căci “cu judecata cu care judecați, veți fi judecați și cu măsura cu care măsurați vi se va măsura”.  În virtutea acestui pact, omul, dacă împlinește porunca iertării poate să ceară de la Dumnezeu, la rândul său, iertarea pacatelor lui!

Iertarea este iubirea în acţiune! Omul când iartă, îl imită pe Dumnezeu. Păcatul nu durează. E totdeauna gol și sec. Iertarea însă e miraculoasa reparație a stricăciunilor produse de păcat. Iertarea mobilizează toate forțele supranaturale, tot ce e veșnic în om și-i deschide calea luminoasă spre eternitate. Iertarea reflectă supranaturalul în relaţiile dintre oameni. (Pr. Avârvărei Dumitru)

---

Trăim vremuri care par a fi normale și conforme sau în pas cu evoluția tehnologiei dar din păcate nu ținem cont de consecințele alegerilor pe care le facem pentru noi sau pentru copiii noștri. Un om așezat zilnic câteva ceasuri în fața televizorului este aparent inofensiv, însă efectele mici, cumulate în timp, sunt considerabile ca să nu zic catastrofale. În societatea de astăzi, oamenii au devenit dependenţi psihologic de televizor.

Experimentele conduse de cercetătorul Herbert Krugman au arătat că în timp ce telespectatorii se uită la televizor, emisfera cerebrală dreaptă este de două ori mai activă decât cea stângă. Fluxul informaţional din emisfera stânga către cea dreaptă produce o creştere a ceea ce este drogul natural al corpului: endorfina. Aceste endorfine, identice din punct de vedere al structurii cu opiul şi derivatele sale (morfina, codeina, heroina, numite şi peptide de tip opiu) sunt uzual formate de comportament.

După Costion Nicolescu, efectele acestor substanţe asupra comportamentului uman includ troznirea degetelor, exerciţiile intense şi tulburările senzoriale. Narcoticele externe acţionează asupra aceloraşi receptori (opioizi) ca şi endorfinele, de aceea este o diferenţă nesemnificativă între cele două tipuri.

S-a constatat că şi telespectatorii ocazionali trec prin simptomele „de retragere a narcoticului” dacă nu se mai uită la televizor pentru o perioadă prelungită de timp. Într-un experiment, diferite familii s-au oferit ca voluntare să-şi închidă televizorul doar pentru o lună. Cea mai săracă familie a cedat după o săptămână, iar celelalte au suferit depresii, spunând că s-au simţit ca şi când au pierdut un prieten.

Televiziunea este, de asemenea, dăunătoare şi pentru fizic. Obezitatea, lipsa somnului şi oprirea dezvoltării senzoriale sunt comune printre dependenţii de televiziune. (Pr. Șușu Ioan Vasile)

---

Nimic nu înalță atât de sus sufletul și nu-i dă oarecum aripi, nu-l dezlipește de pământ și nu-l desprinde din lanțurile trupului, nimic nu-l umple cu o înțelepciune dumnezeiască așa de mult și nimic nu-l face să uite de toate lucrurile lumii acesteia, decât colindele.

„Copiii adorm în cântecul doicii; drumețul se simte prin cântec mai întărit spre a continua drumul; plugarul doinește muncind și luntrașul stând la cârmă; chiar și femeile, singuratice ori în casă, își îndulcesc greutatea torsului lor prin cântece. Și fiindcă acest gen de înveselire îi este așa de potrivit firii noastre, de aceea ne-a dăruit Dumnezeu psalmii, ca nu cumva demonii, prin cântece desfătătoare, să nimicească toate din temelie. Unde cântă oamenii cântece religioase, acolo zboară Duhul Sfânt, Cel ce sfințește gura și inima. Să faceți așa, ca sculându-vă de la masă, cu soția și copiii, să cântați Domnului imnuri sfinte. Dacă Pavel, pe care îl așteptau chinuri nesuferite, a cântat Domnului în temniță laude, în ceasul miezului nopții, și dacă pe el nici timpul, nici locul, nici ostenelile, nici tirania somnului, nici durerile și suferințele nu l-au putut reține de la acele duioase cântece, cu atât mai mult ni se cuvine nouă, celor ce trăim în pace și în liniște, să aducem cântece de laudă Domnului, ca ele să ne depărteze din sufletul nostru toată pata și prihană”.

Nu e nevoie aici de nici o artă, ci numai de o bună voință și de o inimă generoasă!

În noaptea sfântă se aud glasurile îngerilor și păstorilor, plânsul Maicii Domnului și tânguirea bătrânului Iosif; se văd magii de la Răsărit și strălucește Steaua lor, se trezește tot Ierusalimul la vestea venirii „Marelui Împărat”. Numai Irod se tulbură de frica pierderii tronului, fiind cuprins de îndemnul satanei la crime și masacre. Toate aceste aspecte sunt prinse, ca într-un covor fermecat în colindele și cântecele de stea ale poporului nostru dreptcredincios, creații moștenite dintru începuturi și transmise nouă astăzi ca un patrimoniu spiritual unic în configurația Ortodoxiei românești.

Este, așadar, nu numai o cinste, ci și o obligație de conștiință – ca Biserica să păstreze, să cultive și să transmită ceea ce ne-a lăsat creștinismul primelor veacuri și să facă cunoscut credincioșilor de astăzi cum au înțeles strămoșii noștri marele act al „întrupării lui Dumnezeu”, care copleșește toată mintea și în prezența lui se pleacă tot genunchiul celor cerești și al celor pământești. Taina din veac ascunsă și de îngeri neștiută se vădește prin nașterea lui Mesia din Sfânta Fecioară Maria.

„Frumuseţea imnelor liturgice şi gingăşia inspiratelor colinde străbune ne cheamă astăzi să prăznuim, după datină, Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Este sărbătoarea marilor împliniri mântuitoare; e ziua în care ne-am învrednicit să primim «harul şi adevărul prin Iisus Hristos» (Ioan I, 17), deoarece «Cuvântul trup s-a făcut» (Ioan I, 14)”.

Venirea în lume a Fiului este minunat zugrăvită şi de către colindele şi obiceiurile noastre străbune, dovadă a evlaviei, înţelegerii şi acceptării Întrupării şi Naşterii lui Dumnezeu-Cuvântul.

„Sfintele candele din căminele noastre şi luminile din biserici strălucesc astăzi mai vii şi mai răscolitoare de gânduri şi sentimente înalte, glasul colindelor şi cântările dumnezeieştilor slujbe cheamă conştiinţele noastre la renaşterea şi înălţarea morală, imne de slavă se înalţă Domnului în toate bisericile şi casele creştinilor” (Pr. Șușu Ioan Vasile)