Cuvânt la Duminica izgonirii lui Adam din rai

Există în viața omului momente în care, chiar în mijlocul bucuriilor, simte o lipsă. O neliniște tainică. O chemare pe care nu o poate defini. Este ca o adiere de parfum pe care o simți, dar nu știi de unde vine. Este ca sunetul unei melodii îndepărtate care îți trezește amintiri pe care nu le-ai trăit conștient niciodată.

Acest dor adânc este dorul de Dumnezeu. Este dorul de Rai.
Duminica aceasta, a Izgonirii lui Adam din Rai, nu este o simplă rememorare a unei istorii vechi. Nu este doar începutul unei pedagogii morale. Este o oglindă în care fiecare dintre noi își vede propria poveste. În paginile din Cartea Facerii nu citim doar despre un om care a greșit cândva. Citim despre om, în general. Citim despre mine și despre tine.
Adam a fost creat pentru lumină. A fost așezat în mijlocul unei grădini pline de viață, dar mai ales a fost așezat în mijlocul unei iubiri. Dumnezeu nu l-a creat din nevoie, ci din dorință de comuniune. L-a creat ca să vorbească cu el, ca să Se plimbe cu el „în răcoarea serii”, ca un Părinte care caută prezența fiului său.
Și totuși, această comuniune s-a frânt.
Izgonirea din Rai nu înseamnă doar ieșirea dintr-un spațiu binecuvântat. Înseamnă intrarea în neliniște. Înseamnă începutul fricii, al rușinii, al înstrăinării. Omul care înainte vorbea cu Dumnezeu fără teamă, acum se ascunde. Omul care trăia în lumină, acum își simte goliciunea.
Fraților, dacă suntem sinceri, vom recunoaște că această experiență nu ne este străină. De câte ori nu ne-am ascuns și noi? De câte ori nu am simțit că inima noastră, creată pentru lumină, se mișcă în umbră? De câte ori nu am căutat în lume ceea ce doar Dumnezeu putea să ne ofere?
Biserica ne așază această Duminică la pragul Postului Mare. Nu întâmplător. Înainte de a ne vorbi despre nevoință, ne amintește de demnitatea pierdută. Înainte de a ne chema la postire, ne arată frumusețea de la care am căzut. Nu ca să ne umilească, ci ca să ne trezească.
Pentru că nu poți dori întoarcerea dacă nu îți amintești casa.Nu poți plânge cu adevărat dacă nu ai cunoscut mai întâi bucuria.Nu poți posti cu sens dacă nu înțelegi ce cauți cu adevărat.
Izgonirea lui Adam este, paradoxal, începutul drumului spre mântuire. Este momentul în care omul descoperă că fără Dumnezeu nu poate trăi în pace. Este clipa în care lacrima devine rugăciune. Este începutul dorului conștient.
Și această Duminică este numită și Duminica Iertării. Pentru că drumul înapoi nu începe cu mari nevoințe, ci cu o inimă care se smerește și spune: „Am greșit. Iartă-mă.” În clipa aceea, sabia de foc care păzește Raiul nu mai este o amenințare, ci o promisiune. Dumnezeu nu păzește Raiul ca să ne excludă, ci ca să ne pregătească pentru întoarcere.
Iubiții mei, poate că fiecare dintre noi poartă în suflet o poartă închisă. O amintire dureroasă. O relație frântă. O vină nespusă. Aceasta este mica noastră izgonire. Dar tot acolo, în adânc, există și dorul. Dorul care nu ne lasă să uităm că am fost creați pentru mai mult.
Astăzi, Biserica nu ne cere să plângem din deznădejde. Ne invită să plângem cu nădejde. Să privim spre Rai nu ca spre un vis pierdut, ci ca spre o chemare vie.
Pentru că dacă Adam a ieșit din Rai prin neascultare, Hristos va redeschide porțile prin ascultare până la moarte. Și între aceste două momente se află istoria noastră.
Să pășim, așadar, cu inimă trează, în această taină. Să lăsăm cuvântul să ne cerceteze, să ne mângâie și să ne cheme.
Înainte de a vorbi despre cădere, trebuie să înțelegem înălțimea de la care omul a căzut. Nu putem înțelege rana dacă nu contemplăm mai întâi frumusețea sănătății.
Cartea Facerii ne spune că Dumnezeu a sădit o grădină în Eden și l-a așezat acolo pe om. Dar Raiul nu era doar un spațiu împrejmuit de verdeață și lumină. Raiul era starea de comuniune deplină cu Dumnezeu.
Omul nu trăia izolat. Nu trăia fragmentat. Nu trăia sfâșiat între dorințe contradictorii. În el era unitate. Gândul nu era în război cu inima. Trupul nu era povară pentru suflet. Voința nu era îndoită.Totul era armonie.
Raiul înseamnă, înainte de toate, transparență. Adam nu se ascundea. Nu se justifica. Nu se apăra. Era simplu. Era deschis. Era copil înaintea lui Dumnezeu.
Dumnezeu Se plimba „în răcoarea serii”. Ce imagine de o delicatețe infinită! Nu un Dumnezeu distant, nu un Stăpân rece, ci un Părinte care vine să Se întâlnească cu omul. Întâlnirea era firească, neforțată, plină de pace.
Aceasta era adevărata viață: dialogul. Omul a fost creat pentru dialog. Pentru comuniune. Pentru relație vie. Raiul nu era o recompensă, ci starea naturală a omului în prezența lui Dumnezeu.
Și mai era ceva: în Rai nu exista frică. Frica apare doar când iubirea se răcește. În Rai, iubirea era deplină. De aceea Adam și Eva erau goi și nu se rușinau. Nu pentru că nu aveau conștiință, ci pentru că aveau curăție. Privirea lor nu era umbrită de posesivitate, de suspiciune sau de dorință egoistă.
Fraților, ce înseamnă aceasta pentru noi?
Înseamnă că omul a fost creat pentru lumină. Nu pentru teamă. Nu pentru neliniște. Nu pentru această alergare continuă în care trăim astăzi.
De aceea, chiar și acum, când reușim să iertăm din inimă, simțim o pace care nu seamănă cu nimic din lumea aceasta. Când ne rugăm cu sinceritate, fără mască, fără formalism, gustăm o clipă de liniște adâncă. Când facem binele fără interes, simțim o bucurie limpede.
Acelea sunt amintiri din Rai. Raiul nu este doar trecut. Este amprenta din sufletul nostru. Este chipul după care am fost creați.
Omul contemporan caută fericirea în multe locuri, dar nu reușește să-și astâmpere setea. Pentru că sufletul a fost creat pentru infinit, nu pentru un fragment din infinit. A fost creat pentru lumină neapusă, nu pentru licăriri trecătoare. Raiul, ca stare de comuniune, ne arată cine suntem chemați să fim. Un om unificat. Un om împăcat. Un om în dialog viu cu Dumnezeu.
Înainte de cădere, Adam era liniștit pentru că era ancorat în Dumnezeu. Nu se definea prin ceea ce avea, ci prin relația pe care o trăia.
Și aici este cheia: Raiul este comuniune. Iar pierderea Raiului este pierderea comuniunii.
Să lăsăm această imagine să se așeze în inimă. Să nu ne grăbim. Să simțim frumusețea chemării noastre. Pentru că numai după ce contemplăm această lumină putem înțelege drama întunericului.
Căderea nu începe cu un gest exterior. Nu începe cu gustarea unui fruct. Căderea începe în inimă. Într-un gând. Într-o îndoială strecurată fin, aproape imperceptibil.
Șarpele nu vine cu forța. Nu obligă. El doar sugerează. El seamănă suspiciune: „Oare a zis Dumnezeu…?” Și în clipa aceea, în sufletul omului se naște fisur
Păcatul nu este, în esență, încălcarea unei reguli. Este ruperea încrederii. Este momentul în care omul începe să creadă că Dumnezeu nu îi vrea binele deplin. Că există ceva ascuns. Că libertatea adevărată ar însemna desprinderea de Creator. Aceasta este drama. Omul a fost creat liber, dar libertatea lui era legată de iubire. În momentul în care libertatea s-a desprins de iubire, ea a devenit autonomie. Și autonomia, fără Dumnezeu, devine izolare.
Căderea este, așadar, ruptura de comuniune. În clipa în care Adam și Eva gustă din pom, nu se produce doar o schimbare juridică, ci una ontologică. Se schimbă modul de a fi al omului. Ochii li se deschid, dar nu spre lumină, ci spre propria goliciune. Conștiința nu mai este pace, ci neliniște.
Apare rușinea. Rușinea este semnul că armonia s-a frânt. Omul care era transparent devine opac. Se acoperă. Se ascunde. Se teme. Și mai apare ceva: învinuirea. Când Dumnezeu îl cheamă pe Adam, nu îl întreabă cu asprime, ci cu durere: „Unde ești?” Nu pentru că Dumnezeu nu știa, ci pentru că omul nu mai știa unde este. Adam răspunde, dar nu își asumă vina. „Femeia pe care mi-ai dat-o…” Eva, la rândul ei, spune: „Șarpele m-a amăgit…”
În momentul păcatului, comuniunea se transformă în dezbinare. Între om și Dumnezeu. Între bărbat și femeie. Între om și creație.
Frica intră în lume. Fraților, de atunci trăim sub această umbră. De câte ori păcătuim, repetăm gestul lui Adam. Ne ascundem. Ne justificăm. Ne temem. Aruncăm vina asupra altora. Spunem, poate fără cuvinte, dar cu atitudine: „Nu eu sunt de vină.” Și totuși, în mijlocul căderii, există un detaliu cutremurător: Dumnezeu îl caută pe om. Nu omul Îl caută pe Dumnezeu, ci Dumnezeu îl caută pe om.
Aceasta este marea mângâiere. Izgonirea din Rai nu este un act de răzbunare. Este consecința unei stări pe care omul însuși a ales-o. Nu Dumnezeu îl alungă din iubire, ci păcatul îl face incompatibil cu lumina. Sabia de foc care păzește intrarea nu este simbolul urii divine, ci al dreptății care protejează sfințenia.
Și totuși, Dumnezeu nu închide istoria. Chiar în mijlocul pedepsei, rostește făgăduința mântuirii. Vorbește despre sămânța femeii care va zdrobi capul șarpelui. În miezul căderii se află deja începutul ridicării.
Aceasta este taina acestei Duminici: căderea este reală, rana este adâncă, dar nădejdea nu este anulată.
Fraților, fiecare păcat al nostru este o mică ieșire din Rai. Fiecare moment de mândrie, fiecare neiertare, fiecare răceală față de Dumnezeu este o repetare a gestului din Eden. Dar tot acolo, în clipa conștientizării, începe și posibilitatea întoarcerii.
Căderea ne arată cât de fragilă este libertatea fără Dumnezeu. Ne arată cât de repede se poate stinge lumina când încrederea se fisurează. Dar ne arată și cât de mult ne caută Dumnezeu chiar atunci când ne ascundem.
Să lăsăm această realitate să ne cerceteze adânc. Nu ca să ne zdrobească, ci ca să ne trezească.
Tradiția Bisericii ne vorbește despre un Adam care, după izgonire, stă la porțile Raiului și plânge. Nu mai este Adam cel încrezător, nu mai este omul acoperit de lumină. Este omul conștient de pierdere.
Și totuși, în aceste lacrimi se ascunde începutul mântuirii. Există un plâns al disperării, care închide sufletul. Dar există și un plâns al pocăinței, care îl deschide. Lacrimile lui Adam nu sunt revoltă. Nu sunt acuzație. Sunt  lacrimi de dor.Pentru prima dată, omul înțelege ce a pierdut. Cât timp era în Rai, comuniunea era firească. Nu trebuia explicată. Nu trebuia apărată. Era dar. Abia după ce a pierdut-o, Adam a început să o prețuiască în adâncul ființei sale.
Fraților, de multe ori și noi prețuim abia după ce pierdem. O relație, o pace lăuntrică, o apropiere de Dumnezeu. Când harul se retrage din pricina răcelii noastre, atunci simțim golul. Atunci înțelegem că nu putem trăi fără lumină.
Lacrimile lui Adam sunt primele lacrimi ale omenirii. Ele spală ochii întunecați de mândrie. Ele înmoaie inima împietrită de autosuficiență.Pocăința nu este umilire. Este redeschiderea inimii.
În clipa în care omul spune în sinea lui: „Am greșit”, începe vindecarea. Nu justificarea vindecă. Nu ascunderea vindecă. Nu transferul vinei asupra altcuiva vindecă. Ci asumarea. De aceea, această Duminică este și Duminica Iertării. Biserica ne așază înainte chipul lui Adam plângând pentru a ne învăța ceva esențial: drumul înapoi începe cu smerenie. Postul Mare nu începe cu mâncarea. Nu începe cu reguli. Începe cu inimă zdrobită și smerită. Adam, stând în afara Raiului, devine simbolul omului care a înțeles că fără Dumnezeu nu există viață adevărată. Plânsul lui este, paradoxal, mai aproape de mântuire decât indiferența.
Fraților, poate că fiecare dintre noi are în suflet o poartă închisă. O greșeală care ne apasă. O răceală care ne-a îndepărtat de Dumnezeu. O neiertare care ne ține la marginea comuniunii. Astăzi suntem chemați nu să ne justificăm, ci să plângem cu nădejde. Lacrimile pocăinței nu sunt slăbiciune. Ele sunt începutul reîntoarcerii. În clipa în care inima se înmoaie, Dumnezeu deja lucrează. Pentru că El nu disprețuiește inima zdrobită.
Adam plânge la porțile Raiului, dar Dumnezeu pregătește deja istoria mântuirii. Din acel plâns se va naște dorul după Mesia. Din acea pierdere se va aprinde speranța venirii lui Hristos. Și poate că și în viața noastră, cele mai adevărate începuturi au pornit din lacrimi. Poate că cele mai curate rugăciuni le-am rostit nu în momente de triumf, ci în momente de zdrobire.
Aceasta este taina: că lacrima poate deveni scară. Adam nu mai este în Rai, dar nici nu mai este indiferent. El tânjește. Și dorul acesta este deja un pas spre lumină. Să ne lăsăm, așadar, cercetați de această imagine. Să nu ne temem de lacrima care spală. Pentru că din ea se naște curăția.
Nu este întâmplător că Duminica Izgonirii lui Adam din Rai este așezată chiar la începutul Postului Mare. Biserica nu ne arată doar pierderea, ci și calea întoarcerii. Dacă lacrimile lui Adam au fost începutul dorului, Postul este începutul lucrării. Postul nu este pedeapsă. Nu este o constrângere exterioară. Nu este o simplă schimbare de alimentație. Postul este pedagogia iubirii. Este medicina sufletului
În Rai, omul trăia în echilibru. După cădere, acest echilibru s-a rupt. Dorințele au devenit stăpâne. Trupul a început să tragă într-o parte, mintea în alta, iar inima a rămas împărțită. Postul vine să refacă această unitate.
Când ne abținem de la mâncare, învățăm că nu suntem doar trup. Când ne abținem de la vorbire aspră, învățăm că nu suntem sclavii impulsurilor. Când ne abținem de la judecată, învățăm că mila este mai puternică decât dreptatea rece.
Postul este exercițiul libertății redobândite.
Înainte de a începe Postul, în această zi, ne vom cere iertare unii altora. Este unul dintre cele mai adânci gesturi din viața Bisericii. Nu formal, nu din obișnuință, ci ca o adevărată deschidere a inimii.
Pentru că nu poți merge spre Rai cu inima închisă.Nu poți bate la poarta comuniunii dacă păstrezi în tine resentiment.Nu poți cere lui Dumnezeu iertare dacă tu nu ierți.Iertarea este cheia porții.
Adam a fost izgonit pentru neascultare. Hristos va redeschide porțile prin ascultare. Între aceste două momente se află nevoința noastră. Postul nu este un efort solitar, ci o împreună-mergere cu Hristos spre Înviere.
Fraților, să nu privim Postul ca pe o perioadă grea, ci ca pe o șansă. Este timpul în care putem curăți ceea ce s-a adunat în suflet. Este timpul în care putem repara relații. Este timpul în care putem tăcea mai mult și asculta mai adânc.
Fiecare metanie este un pas înapoi spre Rai. Fiecare rugăciune rostită cu atenție este o frunză care foșnește din nou în grădina inimii. Fiecare faptă bună este o rază de lumină care străpunge sabia de foc.
Postul nu redeschide porțile prin meritele noastre, ci ne face capabili să primim harul. Raiul nu este cucerit. Este primit.
Și poate că cea mai mare lucrare a Postului este aceasta: să ne învețe din nou să dorim corect. Să ne reașeze dorul pe direcția lui firească. Să ne amintească faptul că am fost creați pentru lumină, nu pentru întuneric.
Astfel, Duminica Izgonirii nu este o Duminică a tristeții fără ieșire. Este Duminica responsabilității și a speranței. Ne amintește că am pierdut, dar și că putem reveni. Ne amintește că am greșit, dar putem repara. Ne amintește că ne-am îndepărtat, dar suntem chemați înapoi.
Să intrăm, așadar, în Post nu cu frică, ci cu hotărâre blândă. Cu lacrima lui Adam în ochi, dar și cu nădejdea Învierii în inimă.
Iubiți credincioși,
Astăzi nu am vorbit doar despre Adam. Am vorbit despre noi. Despre lumina pentru care am fost creați. Despre ruptura pe care o trăim ori de câte ori ne îndepărtăm de Dumnezeu.Despre lacrima care poate deveni început de mântuire. Despre Postul care nu este povară, ci drum către Împărăție.
Adam a ieșit din Rai, dar nu și-a pierdut dorul. Și poate că aceasta este cea mai mare speranță a noastră: că dorul nu moare.
În fiecare neliniște a inimii este o amintire din Eden. În fiecare rugăciune rostită cu suspin este un pas spre poarta închisă. În fiecare iertare oferită din inimă este o deschidere a cerului.
Fraților, în această zi ne vom privi unii pe alții și vom spune: „Iartă-mă.” Să nu fie un cuvânt formal. Să fie un cuvânt care ne smerește. Pentru că în clipa în care iertăm, ne întoarcem.
Nu putem intra în Post cu mâinile strânse. Nu putem merge spre Înviere cu inima închisă.
Dacă Adam a fost alungat prin neascultare, Hristos a venit prin ascultare. Dacă Adam a gustat din pom și a adus moartea, Hristos Se va urca pe lemnul Crucii și va aduce viața. Între aceste două lemne se află istoria noastră.
Nu suntem condamnați să rămânem în afara Raiului. Suntem chemați să ne întoarcem. Și întoarcerea începe acum. Cu o rugăciune mai curată. Cu o iertare mai sinceră. Cu o hotărâre mai limpede.
Să nu ne temem de Post. Să ne temem doar de împietrirea inimii.
Pentru că Dumnezeu nu ține sabia ridicată împotriva noastră. El ține brațele deschise. Așteaptă lacrima care spală, pasul care se întoarce, inima care se smerește.
Și atunci, chiar dacă încă suntem în lume, vom simți ceva din mireasma Raiului.
O pace adâncă. O lumină blândă. O certitudine tăcută că nu suntem abandonați.
Adam plânge la porțile Raiului. Hristos deschide porțile prin Cruce. Iar noi suntem chemați să alegem drumul.
Să intrăm, așadar, în acest Post cu dor curat. Cu inimă deschisă. Cu nădejde neclintită.
Și atunci, lacrima noastră nu va fi semn de pierdere,ci început de întoarcere. Amin.  (Pr. Gherman Costică)

Scrisoare pastorală la începutul Postului Mare

„Vremea postului, vremea pocăinței, vremea curățirii…”

Aceste cuvinte le auzim în fiecare an, odată cu intrarea în Postul Mare. Și, de fiecare dată, ele bat la ușa inimii noastre ca o chemare sfântă. Pentru că postul nu este o simplă rânduială calendaristică, nici doar o schimbare a felului de mâncare. Postul este un dar. Este un dar pe care ni-l face Dumnezeu ca să ne putem întoarce la El, să ne adunăm gândurile împrăștiate și să ne curățim sufletul de tot ceea ce îl întinează.
În acest an binecuvântat, Sfântul Sinod a rânduit să fie Anul omagial al pastorației familiei creștine și Anul comemorativ al sfintelor femei din calendar – mironosițe, mucenițe, cuvioase, soții și mame. Este un prilej de a privi cu luare-aminte la cei de lângă noi, la familia noastră ca „biserică de acasă”, și de a cere ajutorul acelor femei care au strălucit în sfințenie pe pământul românesc. Iată că, la începutul acestui an, Biserica noastră a proclamat 16 sfinte femei românce, numite de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel „mame duhovnicești ale poporului român, care ne arată calea ce duce către Hristos”.
În același timp, ne aducem aminte că Postul Mare este un drum. Un drum de 40 de zile care ne poartă pașii spre luminata Înviere. Dar, pentru a ajunge acolo, avem nevoie de o hartă duhovnicească. Iar această hartă ne este dată încă din prima săptămână, prin Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul.
În serile de luni, marți, miercuri și joi din această primă săptămână, bisericile noastre vor răsuna de cuvintele acestei pocăințe cântate. Vă îndemn, cu toată dragostea, să lăsați pentru o seară grijile și oboseala și să intrați în biserică. Canonul acesta este ca o oglindă în care ne vedem sufletul așa cum este. Nu ca să ne deznădăjduim, ci ca să ne trezim din amorțire. Este glasul care strigă: „Miluiește-mă, Doamne, miluiește-mă!”. Să nu credeți că suntem singuri în această luptă. Așa cum spunea părintele Dumitru Stăniloae, unul dintre marii noștri duhovnici, „postul este o luptă cu patimile, dar o luptă în care Hristos este cu noi și ne dă putere”.
Părintele Ilie Cleopa, marele duhovnic de la Mănăstirea Sihăstria, spunea adesea că „postul fără rugăciune este hrană pentru diavol, iar rugăciunea fără post este ca o pasăre fără aripi”. De aceea, postul adevărat înseamnă mai multă rugăciune acasă, mai multă pace în familie, mai multă iertare între soți și copii. Să nu transformăm postul doar într-o mâncare de post, ci să-l facem înnoire a întregii noastre vieți.
Pentru a vă fi alături în această călătorie duhovnicească, Protopopiatul Dorohoi va organiza câteva evenimente la care sunteți așteptați cu drag:
• Seri duhovnicești în cadrul Cercurilor misionar-pastorale;
• Marșul pentru Viață – duminică, 29 martie, chemare de a da mărturie că viața este dar sfânt de la Dumnezeu, de la început până la sfârșit;
• Slujba Sfântului Maslu și cateheze (în parohiile Protopopiatului);
• Concertul de pricesne și cântări bisericești „Răsărit-a primăvara” – marți, 31 martie, ora 17.00, la Sala Teatrului, la care vor participa grupuri parohiale și coruri din zona Protopopiatului Dorohoi;
• Pelerinajul de Florii – sâmbătă, 4 aprilie, când vom merge împreună, cu ramuri de salcie și cu inima deschisă, întâmpinându-L pe Hristos.
Iubiți credincioși,
Postul acesta să fie pentru noi toți o primăvară a sufletului. Să ne spovedim curat, să ne împărtășim cu vrednicie, să ne cerem iertare unii de la alții acasă, în familie. Să avem în suflet cuvintele părintelui Arsenie Boca: „Pocăința nu înseamnă să plângi pentru ce ai făcut, ci să începi să faci ceea ce trebuie”.
Să ne rugăm împreună, să fim împreună, căci numai împreună putem merge pe calea cea îngustă care duce la Împărăție! (Protoiereu, Pr. Apetrei Ionuț Ștefan)

Proboteștii – „satul părintelui Nicolae”

Nu știu dacă mai sunt mulți dintre botoșănenii de azi care mai știu ceva despre acest sat Probotești, unde e, ceva din trecutul lui zbuciumat sau despre cine e acest „părinte Nicolae”…

Unii ar putea zice că e foarte trist acest „nu știu” sau unii că e vorba chiar de nesimțire, nerușinare sau indiferență! Poate așa o fi, însă cu un lucru îl știu sigur: puțini au mai rămas astăzi, și numărul lor scade pe zi ce trece, cei care se mai uită înapoi, care sunt interesați să-și cunoască trecutul, istoria, rădăcinile… Totuși, o bucurie nespusă m-a cuprins când am primit în dar ultima carte a părintelui profesor Teodor Cătălin Budacă: „Preotul Nicolae Sandovici (1861-1931) – Deșteptător al neamului în Proboteștiul Herței și figură marcantă a preoțimii românești din fostul județ Dorohoi”, apărută anul trecut la Editura Doxologia.

Am primit-o, mai întâi am răsfoit-o, apoi am citit-o și am găsit în ea nu doar istoria Proboteștiului dăltuită în cuvinte, nu doar prezentarea biografiei preotului ei – Nicolae Sandovici, ci și felul cum acest om a reușit să devină un adevărat far pentru comunitatea pe care a slujit-o întrega viață.

Mai precis, vă mărturisesc faptul că ceea m-a provocat să citesc această carte este afirmația autorului: „Proboteștiul a fost satul părintelui Nicolae…” Pur și simplu m-a frapat această afirmație. Și am decis să descopăr numaidecât ce a făcut și cum a reușit acest preot să rămână viu în memoria acestei comunități până astăzi.

Lucrarea este structurată pe șase capitole: primul capitol ne face cunoștință cu meleagurile Proboteștilor ca așezare istorică dar și ca spațiu geografic. După ce am vizitat și cunoscut acest sat – de la Proboteștiul anului 1803 și până la Diakivțiul din zilele noastre – autorul ne prezintă (în capitolul al II-lea) câteva date biografice referitoare la părintele Sandovici Nicolae, conturându-ne un portret al său și al familiei sale, un aspect important de menționat fiind faptul că părintele este vlăstar al acestor meleaguri.

Un punct forte al cărții îl reprezintă capitolul al III-lea care prezintă contribuția avută de cel evocat la dezvoltarea vieții bisericești, în special în jurul bisericii cu hramul „Sfinții Arhangheli”, care este prezentat nu doar ca lăcaș de cult, ci și ca un adevărat spațiu al comuniunii și totodată al descoperirii identității. Ajungând la venerabila vârstă de 70 de ani, părintele Nicolae, un păstor care nu s-a limitat doar la slujirea liturgică, vede împlinindu-i-se lucrarea de zidire a sfântului lăcaș, care se sfințește cu o lună înainte de mutarea sa la Domnul.

Deasemenea, relevant este și capitolul al IV-lea, dedicat lucrării realizate de părintele pe tărâm social și cultural, iar titulatura de „deșteptător al neamului” își găsește deplina justificare prin activitățile sale educaționale (școala a funcționat în casa personală) și prin implicarea în viața satului (Banca Populară „Înainterea”, Casa de Sfat, Cooperativa „Propășirea”, cinematograf, radio, bibliotecă, ș.a.), el se dovedește un model de sacerdot, care înțelege că misiunea sa este și una culturală.

Capitolul al V-lea intitulat: „Model de muncă, cinste și dreptate” este de fapt un elogiu dedicat părintelui, în care sunt înșirate calitățile și însușirile sale: înțelept, ambițios, integru, vizionar, organizat, gospodar, curajos și cu o viață trăită în spiritul Evangheliei pe care a propovăduit-o.

Ultimul capitol, cel mai întins ca număr de pagini, cuprinde predici, cuvinte și prelegeri sau conferințe, ceea ce reprezintă un câștig important în conturarea personalității părintelui Sandovici. Redarea acestor texte (cu toate că au văzut lumina tiparului, o parte din ele s-au pierdut) nu doar completează portretul, ci facilitează cititorului intrarea în contact direct cu stilul pastoral al celui evocat și cu felul în care acesta reușea să își transmită mesajul.

Cuvântările părintelui Nicolae, precum și cele atașate de autor în Anexele acestui volum oferă conservare, autenticitate și profunzime, transformând lucrarea într-un document viu, nu doar într-o reconstituire istorică.

Cred că strădania părintelui Teodor precum și toată osteneala intelectuală, fizică și nu în ultimul rând materială, merită evidențiată întru totul!

Această carte este mai mult decât o biografie: este o lecție despre cum credința, cultura și dragostea de neam pot sta împreună. Preotul Nicolae Sandovici se conturează – mai limpede ca niciodată, datorită acestei cărți – ca o figură emblematică a clerului românesc din nordul Moldovei, iar lucrarea devine o contribuție importantă la păstrarea memoriei spirituale și istorice a ținutului Herței și a Botoșanilor.