Etichetă: Referate

Sufletul – taina din om care nu moare

 În adâncul ființei omenești pulsează o taină pe care nici timpul, nici materia nu o pot cuprinde: sufletul. Ne vedem trecători, umbra zilei de azi stingându-se în seara de mâine, și totuși, în noi există ceva ce refuză să se stingă.

Cine n-a simțit, măcar o dată, o neliniște care nu vine din trup, ci dintr-un loc mai adânc, mai tainic, acolo unde Dumnezeu a suflat suflare de viață? Sufletul este chipul nevăzut al omului, fereastra prin care veșnicia privește spre lume. El nu se naște din lut, ci din suflarea lui Dumnezeu, cum spune Scriptura: „Și a suflat Dumnezeu în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Fac. 2,7). Această suflare este însăși arvuna nemuririi, sămânța veșniciei semănată în trupul vremelnic.Filosofii antici, care căutau sensul vieții prin puterea rațiunii, au presimțit și ei, în felul lor, această taină. Platon vorbea despre suflet ca despre „o ființă cerească” prizonieră într-un trup muritor, iar Aristotel spunea că el este „forma vieții”, principiul care dă sens și mișcare materiei.

În toate aceste căutări, umanitatea parcă întindea mâinile spre cer, dorind ceea ce încă nu cunoștea pe deplin: adevărul întrupat. Când a venit Hristos, lumina s-a făcut deplină și ceea ce până atunci fusese doar bănuială a devenit revelație: sufletul este nemuritor pentru că este înrudit cu Dumnezeu. Căutarea omului de a-și înțelege sufletul este, de fapt, căutarea lui Dumnezeu în sine.
De aceea, Biserica nu vorbește despre suflet ca despre un concept abstract, ci ca despre un dar viu, care respiră în comuniune cu Duhul Sfânt. Când omul se depărtează de Dumnezeu, sufletul se ofilește, se întunecă, pierde bucuria, asemenea unei flăcări lipsite de aer. Dar când se întoarce la Dumnezeu, sufletul renaște, iar viața întreagă capătă sens, pentru că – după cuvântul Fericitului Augustin „neliniștit este sufletul nostru până ce se va odihni în Tine, Doamne”. Dacă trupul este casa vizibilă a omului, atunci sufletul este locatarul tainic, stăpânul lăuntric care dă formă și sens acestei locuințe trecătoare.

Între trup și suflet nu este dușmănie, ci o împreună-lucrare menită să arate chipul deplin al omului: ființă văzută și nevăzută, materială și spirituală deopotrivă. Omul nu este, cum spuneau unii filosofi ai lumii vechi, „un suflet întemnițat într-un trup”, ci o taină a unirii dintre cer și pământ. În el, țărâna se înalță, iar duhul se coboară; materia se sfințește, iar sufletul se smerește și astfel se naște armonia ființei umane.

Sfinții Părinți au numit sufletul „ochiul minții”, „suflarea rațională”, „icoana lui Dumnezeu în om”. Sfântul Grigorie de Nyssa spunea că sufletul este „un chip de lumină care dă trupului viață și sens”, iar Sfântul Ioan Damaschin îl numea „substanță vie, simplă, netrupească, înzestrată cu rațiune și libertate”. Această libertate este una dintre cele mai mari minuni: Dumnezeu a creat sufletul liber chiar și de El, pentru ca iubirea omului să fie adevărată, nu impusă. Când sufletul se mișcă spre Dumnezeu, el se aseamănă cu o pasăre care urcă în văzduh: cu cât se înalță mai mult, cu atât respiră aerul curat al harului. Dar când se lasă atras de patimi, cade în greutatea materiei și își pierde lumina, asemeni unui ochi acoperit de negură. Astfel, viața duhovnicească nu este altceva decât drumul sufletului spre limpezimea lui originară, spre starea de lumină în care a fost zidit.

Filosofii antici, chiar fără a cunoaște lumina harului, au înțeles că sufletul are o mișcare proprie. Platon vorbea despre „amintirea binelui” – ca și cum sufletul ar fi trăit odinioară într-o lume a ideilor pure și acum, pe pământ, tânjește să se întoarcă acolo. Stoicii spuneau că în om există o „scânteie divină”, iar Seneca afirma că „Dumnezeu este aproape de tine, este cu tine, este în tine”.
Toate aceste intuiții erau umbre ale unei lumini viitoare: în Hristos, s-a descoperit că sufletul nu doar tânjește spre cer, ci este chemat să devină locaș al Duhului Sfânt. Când omul se roagă, sufletul lui tresare ca o harfă atinsă de suflarea divină.Când iubește, se aseamănă cu Cel Care este Iubire. Când iartă, se înalță mai presus de timp și devine părtaș la însăși viața lui Dumnezeu.

Așa se arată că sufletul nu este un simplu principiu vital, ci o realitate duhovnicească de natură teantropică – o punte între Dumnezeu și lume, între veșnicie și istorie. Dar, pentru a-și păstra frumusețea, sufletul trebuie hrănit. Trupul are nevoie de hrană și de somn; sufletul, de rugăciune, de tăcere și de lumină. Trupul trăiește din pâine, sufletul trăiește din cuvântul lui Dumnezeu.Și așa cum un trup flămând slăbește, tot astfel un suflet nehrănit de har devine palid, neliniștit, lipsit de sens. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Mai mult te teme de moartea sufletului decât de moartea trupului, căci moartea trupului nu te desparte de Dumnezeu, dar moartea sufletului te desparte de viață.”

În sufletul omului se poartă cea mai mare bătălie: acolo unde se întâlnesc harul și ispita, lumina și întunericul, libertatea și robia. Dar Dumnezeu nu părăsește sufletul care-L caută, oricât de rătăcit ar fi. El îl așteaptă, îl cheamă, îl luminează, pentru ca, odată curățit de umbre, sufletul să devină ceea ce a fost menit să fie dintru început: o rază vie din lumina dumnezeiască.

 Desprinderea sufletului de trup și taina vieții de dincolo

 Moartea, pentru omul credincios, nu este un sfârșit, ci o trecere – o pasăre a sufletului din amurgul acestei lumi către zorii veșniciei. Trupul, obosit de drum, se întoarce în țărâna din care a fost luat, dar sufletul, care vine din suflarea lui Dumnezeu, se întoarce la El. Așa se împlinește cuvântul Eclesiastului: „Și se întoarce pulberea în pământ cum a fost, iar duhul se întoarce la Dumnezeu, Care l-a dat.” (Ecl. 12,7) Nici o clipă din viața omului nu este pierdută pentru suflet; fiecare gând, fiecare gest, fiecare lacrimă devine parte din haina lui tainică. Când omul moare, nu se desface doar o legătură biologică, ci se rupe un văl între văzut și nevăzut.

Clipă grea și luminoasă totodată: grea pentru trupul care se destramă, luminoasă pentru sufletul care se naște în altă lume. Sfinții Părinți numeau această trecere „a doua naștere” – nașterea în veșnicie. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Pentru cel credincios, moartea nu este moarte, ci mutare; nu pieire, ci schimbare de locaș.” Iar Sfântul Grigorie de Nazianz o numea „un somn sfânt, în care trupul se odihnește și sufletul se trezește la lumină”. Cei care au trăit cu Dumnezeu nu merg în necunoscut, ci se întorc acasă. Pentru sufletul luminat de credință, moartea este doar o ușă între două odăi: una mică, plină de umbră, și alta largă, plină de soare.Totuși, desprinderea nu e fără durere. Așa cum o pasăre, crescută mult într-o colivie, ezită înainte de a zburda în văzduh, la fel și sufletul, obișnuit cu trupul, se desprinde cu o tainică sfială. Dar în clipa în care harul lui Dumnezeu îl cuprinde, frica se topește și rămâne doar bucuria întâlnirii.Atunci sufletul își recunoaște adevărata patrie, aceea pe care a purtat-o mereu în dorul său: veșnicia.

Părinții pustiei povesteau că, în ceasul morții, sufletul este însoțit de îngeri. „Vine Duhul Domnului și sufletul se ridică precum mireasa întâmpinată de cetele cerești”, spune un cuvânt al Sfântului Macarie Egipteanul. Pentru cel ce a trăit în lumină, moartea este o întâlnire, nu o despărțire. De aceea, Sfinții nu se temeau de ea, ci o priveau ca pe o zi de nuntă: „Merg să mă întâlnesc cu Mirele sufletului meu”, zicea Sfânta Ecaterina. Dar pentru cel ce s-a închis în sine, care și-a uitat sufletul și L-a alungat pe Dumnezeu, despărțirea e dureroasă: sufletul caută lumina, dar nu o poate primi, fiindcă nu s-a deprins cu ea. Nu Dumnezeu îl pedepsește, ci propria lui orbire îl apasă. Sfântul Isaac Sirul spunea: „Iadul nu este altceva decât iubirea lui Dumnezeu simțită de cel ce nu a iubit.” Ce taină adâncă – aceeași lumină care pentru unii e bucurie, pentru alții devine foc arzător!Și totuși, nădejdea nu piere niciodată. Câtă vreme omul trăiește, sufletul poate fi întors, spălat, luminat. O lacrimă sinceră de pocăință are puterea de a deschide cerul.

De aceea Biserica se roagă neîncetat pentru cei adormiți: pentru ca lumina lui Dumnezeu să-i învăluie și acolo unde mintea nu mai poate lucra, iubirea să vindece. Pentru omul credincios, moartea devine începutul unei alte vieți – viața adevărată, cea pentru care sufletul a fost plămădit dintru început. În lumina ei, nu ne mai temem de moarte, ci învățăm să trăim frumos, ca un drum pregătitor spre întâlnirea cu Cel ce ne-a iubit din veșnicie. Și atunci înțelegem cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Pentru mine viața este Hristos, iar moartea – un câștig” (Filip. 1,21).

Concluzie

Sufletul omului este comoara cea mai tainică a creației. Tot ce e trecător în lume se stinge, dar sufletul nu moare — el poartă în sine respirația lui Dumnezeu. Să nu-l lăsăm să adoarmă în zgomotul lumii, ci să-l aprindem de iubirea Celui ce l-a zidit. Căci atunci când sufletul se întoarce spre Dumnezeu, nu doar el se mântuiește, ci și lumea întreagă se luminează în jurul lui. Și din acea lumină pornește adevărata viață – viața care nu mai are sfârșit.

Doamne al vieții și al luminii, învață-ne să ne iubim sufletul mai mult decât umbra lumii.
Să nu-l pierdem în griji, să nu-l risipim în patimi, ci să-l păstrăm curat, ca pe o candelă ce arde pentru Tine. Dă-ne ochi care să vadă veșnicia în clipa prezentă și inimă care să tresară la chemarea Ta. Căci nimic nu e mai de preț decât sufletul -această scânteie dumnezeiască prin care Tu ne ții vii. Și când se va deschide, în ceasul din urmă, poarta dintre lumi, să ne găsească lumina înlăuntru, nu întunericul. Atunci vom ști că am trăit cu adevărat. Amin! (Pr. Constantin Gherman, Parohia „Sf. Apostoli Petru și Pavel” Podeni)

Rolul voluntariatului în dezvoltarea socio-profesională a tinerilor

Ne întrebăm CE ESTE VOLUNTARIATUL?

Voluntariatul este o activitate ce poate dezvolta armonios personalitatej8a unui elev/tânăr care învaţă să fie bun, fără a aştepta vreo recompensă materială. Prin voluntariat,tinerii își creionează mai bine setul de valori după care se conduc în viată, învață să aprecieze bunurile, bucuriile pe care le-au făcut celor din jur, își setează obiective mai realiste în viață. Faptul ca voluntariatul ,astăzi, este de interes public fiind iniţiat în folosul altora, considerăm  că este şi de datoria noastră ca profesori, să-i învăţăm pe elevi/tineri să identifice problemele comunităţii şi să se implice în rezolvarea lor. Prin colaborare, susţinere şi înţelegere se poate crea o lume mai bună şi se poate da o şansă în plus la educaţie.

Implicat în activităţi de voluntariat, elevului/tânărului i se oferă de fapt şansa descoperirii propriilor abilităţi şi dobândirea altora, beneficiile calităţii de a fi voluntar fiind numeroase: voluntariat, dezvoltă personalitatea, altruism. Din fericire, ideea de voluntariat prinde contur în ţara noastră. Există o tendinţă crescândă din partea tinerilor de a se implica în activităţi de voluntariat care îi provoacă să se implice activ în societate. Altruismul este şi trebuie să fie trăsătura principală a voluntarului, dorinţa de a sprijini pe cei din jur, de a se implica în problemele comunităţii fiind motivaţia unui tânăr de a deveni preocupat a ajuta fără recompense materiale.  Voluntariatul înseamnă, în primul rând, interacţiune cu oameni care au aceleaşi aşteptări şi care se raportează la aceeaşi grilă de apreciere, fapt care ajută elevul/tânărul să se descopere, să se regăsească şi, astfel, să construiască împreună un sistem de valori cu ajutorul căruia să intervină pentru a schimba radical o situaţie. Prin această activitate elevului/tânărului i se oferă şansa să-şi descopere propriile abilităţi, dar şi să dobândească altele.  

Este cunoscut faptul că unii tineri sunt în mod natural sociabili, în timp ce alţii sunt caracterizaţi de timiditate şi le este greu să se integreze. Voluntariatul are un rol hotărâtor în dezvoltarea personalităţii tânărului, întrucât contribuie la dobândirea abilităţilor de comunicare şi relaţionare socială. Obţinând aceste abilităţi, încrederea în sine creşte, imaginea de sine se conturează, iar respectul pentru ceea ce îl înconjoară se creionează. În acest sens, a voluntaria înseamnă a crea legături constructive şi durabile între oameni şi comunităţi, în aşa fel încât oferă tânărului posibilitatea de a exersa şi de a dezvolta abilităţile sociale. 

Înconjurat în permanenţă de oameni, tânărul experimentează metode de socializare care îi permit să depăşească mai uşor eventualele impedimente de ordin moral. Prin voluntariat, tânărul învaţă să fie responsabil de faptele sale, deoarece ştie că alţi oameni depind de munca lui şi, de aceea, se va strădui să-şi facă treaba cât mai bine. Responsabilitatea este o calitate pe care o dobândeşte prin felul în care decide să acţioneze şi să reacţioneze, indiferent de circumstanţele în care se găseşte.Tânărul deprinde abilitatea de a lucra în echipă, implicându-se activ şi căutând soluţii. Devine înţelegător faţă de problemele celorlalţi şi încercă să le rezolve. De altfel, în acest mod, dezvoltă şi calitatea de a fi empatic, pentru că va încerca să ia locul celui aflat în dificultate şi să găsească cea mai bună cale de a-l determina să depăşească momentul. Voluntarul învaţă să adopte o atitudine tolerantă faţă de cei din jurul său, învaţă că acceptarea şi aprecierea diversităţii este soluţia pentru a comunica în mod constructiv în situaţii sociale diverse.

În timpul şcolii, se oferă posibilitatea elevului să experimenteze voluntariatul. Se ştie că dascălii promovează acest tip de activitate, pentru că i-au înţeles beneficiile. Există o preocupare continuă la nivelul fiecărei şcoli de a implica tinerii în cât mai multe acţiuni de voluntariat, elaborând an de an un calendar de fapte bune al celor care doresc să-şi ofere ajutorul necondiţionat. Şi, nu de puţine ori, am fost plăcut surprinşi să aflăm că singuri, elevii, au iniţiat proiecte la nivelul clasei sau al şcolii, în scopul rezolvării unei probleme a comunităţii.  Elevii implicaţi în activităţi de voluntariat pentru protecţia mediului, în speţă, conştientizează mai uşor importanţa respectării şi ocrotirii naturii, fiind responsabilizaţi faţă de impactul pe care îl are comportamentul individului asupra mediului inconjurator. Expunându-le sursele de poluare, prezentându-le factorii de mediu şi rolul lor, şi implicându-i efectiv în colectarea deşeurilor aflate în spaţiul public, va creşte gradul de educaţie ecologică în rândul tinerei generaţii. Prin voluntariatul de promovare a valorilor şi tradiţiilor culturale româneşti, elevul va înţelege care-i sunt rădăcinile şi devine conştient şi mândru de identitatea sa culturală. Astfel, încrederea în forţele proprii creşte, iar societatea va câştiga un individ ce se va raporta la adevăratele valori care ne definesc.

Solidaritatea ar trebui să fie o constantă a vieţii omului. Astfel, iniţiativele voluntare de sprijinire a persoanelor a căror condiţie socială este defavorabilă, trezesc în copil dorinţa de a fi solidar, de a face bine şi de a-şi oferi ajutorul, manifestând înţelegere faţă de cei aflaţi în neputinţă.   Elevul se va simţi împlinit, dacă activităţile la care participă din proprie iniţiativă răspund nevoilor individuale sau ale comunităţii din care face parte. Răbdarea, îngăduinţa, cordialitatea sunt calităţi pe care le câştigă dacă este încurajat să-şi folosească inteligenţa şi ingeniozitatea.

De asemenea, creativitatea şi originalitatea pot fi stimulate atunci, când tânărul este antrenat în acţiunile voluntare, abilităţi ce vor contribui la formarea sa. Acestea corespund profilului unui voluntar care promovează un stil de viaţă bazat pe inovaţie în spiritul evoluţiei societăţii căreia îi aparţine. În țara noastră voluntariatul este recunoscut prin lege ca fiind o expresie a dezvoltării personale, profesionale, interculturale și lingvistice a persoanelor care desfășoară aceste activități. Și deși pare foarte multă muncă, voluntarii, în general, se și distrează foarte mult. Participă la training-uri, merg în teambuild-uri și leagă prietenii care țin o viață întreagă.

Beneficiile voluntariatului

În secolul XXI, când orice informație este doar la un click distanță și oricine poate învăța o meserie, orice activitate pe care o faci, te-ar putea diferenția pe piața munci şi chiar a cunoaşte mai multe limbi străine. Voluntariatul îți poate aduce mai multe beneficii, ajutându-te, cum spuneam și anterior, să te dezvolți personal și profesional.

Voluntariatul te ajută să înveți abilități necesare în lumea reală – Nu este un secret că școală ne pregătește foarte puțin pentru ceea ce se întâmplă cu adevărat în viață. De aceea, înainte să intri în piața muncii e bine să treci printr-o experiență de voluntariat. Aceasta poate fi o „simulare” și te poate ajuta să acumulezi abilități precum: abilități de comunicare, cum să îți crești încrederea în sine, cum să te încadrezi în termenele limită.

Prin voluntariat poți cunoaște oameni noi – Iar aici nu vorbim doar despre prietenii, ci de faptul că se pot lega anumite relații profesionale. Poți cunoaște anumiți oameni care îți pot deschide ușile spre cariera pe care ți-o dorești. De asemenea, voi cunoaște persoane cu o vastă experiență în piața muncii, de la care poți primi sfaturi.

Cu ajutorul voluntariatului poți explora opțiuni pentru viitor – Cum ziceam și anterior, voluntariatul poate fi o simulare a unui loc de muncă. Foarte multe organizații non-guvernamentale sunt structurate asemenea unei companii, pe departamente precum vânzări, marketing, resurse umane, etc. Astfel, îți poți da seama ce carieră ți se potrivește sau cu care dintre aceste departamente rezonezi cel mai tare.

Oportunități de voluntariat pentru tinerii din România

Odată ce te-ai hotărât că vrei să faci voluntariat, este important să alegi acea oportunitate care ți se potrivește cel mai bine.

Organizațiile pentru protecția mediului – Dacă ești pasionat de protejarea naturii și vrei să contribui activ, te poți înscrie ca voluntar într-un ONG de acest gen: Let’s Do It Romania, Greenpeace Romania, Agent Green.

Organizațiile studențești – Indiferent de facultatea pe care o urmezi, există mari șanse ca aceasta să susțină anumite organizații studențești. Rolul lor este de a pregătii studenții pentru piața muncii și de a le face mai ușoară acomodarea cu noua etapă din viața lor. În filiera socio-economică sunt: ASER, AISEC; din filiera tehnică: BEST, LSAC.

Organizații care susțin cauze umanitare – Empatia este un lucru greu de dezvoltat, dacă nu îți este insuflat din familie sau nu l-ai dobândit în urma experiențelor din viața ta de până acum. Voluntariatul pentru cauze umanitare te poate ajuta în acest sens. Există multe organizații care se ocupă cu astfel de acțiuni: MagiCAMP, Zi de Bine, SOS Satele Copiilor.

Voluntariat la evenimente – Să vezi cu ochii tăi cum se organizează un eveniment este o experiență din care ai foarte multe lucruri de învățat. Poți căuta local, la tine în oraș, ce evenimente se organizează și dacă ar avea nevoie de voluntari. De asemenea, marile festivaluri din țara noastră sunt organizate cu ajutorul multor voluntari.

Organizații care contribuie la educarea societății – Este important să îți iei informațiile corecte și, de aceea, există anumite organizații unde poți contribui ca oamenii să se informeze corect în legătură lucrurile legate de comunitate. Printre acestea se numără și EdPost, Generația Vot, Forum Apulum.

 Rolul voluntariatului în dezvoltarea personalității tinerilor

Voluntariatul este o formă de implicare activă care ne permite să contribuim personal la modelarea lumii în direcția pe care o dorim. Deși unii o definesc ca fiind o muncă neplătită, voluntariatul este în realitate mult mai complex și implică mai mult decât atât. Termenul de voluntariat definește ,,activitatea de interes public desfășurată din proprie inițiativă de orice persoană fizică, în folosul altora, fără a primi o contraprestație materială; activitatea de interes public este activitatea desfășurată în domenii cum sunt: asistența și serviciile sociale, protecția drepturilor omului, medico-sanitar, cultural, artistic, educativ, de învățamânt, științific, umanitar, religios, filantropic, sportiv, de protecție a mediului, social și comunitar și altele asemenea.”

Unul dintre principalele motive de a deveni voluntar este că îți poți face prieteni noi. În funcție de organizația unde faci voluntariat, vei cunoaște persoane care au aceleași interese și care luptă alături de tine pentru o cauză comună. Totodată, voluntariatul te ajută și în carieră, te responsabilizează și te învață cum să îți gestionezi timpul, oferindu-ți anumite competențe care te vor ajuta la un moment dat în carieră. În România, fenomenul a crescut în ultima vreme în mod alert. Mulţi sunt implicați în proiecte locale ce presupun voluntariatul, dar şi naţionale sau internaţionale, cu un impact major asupra evoluţiei societății. În lume sunt milioane de oameni care au nevoie de ajutor într-un fel sau altul, fiecare dintre noi poate deveni un voluntar, putem să dăruim atât cât ne permitem și nu doar în ceea ce privește resursele materiale. Putem să dăruim deopotrivă lucruri materiale dar și timp din timpul nostru, atunci când de exemplu ne dorim să petrecem timp cu persoane care nu au familii sau să oferim cunoștințe dobândite anterior de noi.

Cum poate voluntariatul să ajute la dezvoltarea personală și profesională a tinerilor.

Prin voluntariat, o persoană învață să facă lucruri noi, care îl vor ajuta în carieră ,se perfecționează în realizarea anumitor competențe ,se alătură unei comunități de unde poate învăța multe, dar poate primi și sprijin emoțional de la persoane cu interese similar ,se simte împlinit și util, simte că își aduce contribuția la un scop măreț

 De când poate începe un tânăr voluntariatul?

Legea voluntariatului prevede ca vârsta minimă pentru întocmirea unui contract de voluntariat este vârsta de la care o persoană poate fi angajată. Conform Codului Muncii, acest lucru se întâmplă la 16 ani. Totuși, tinerii cu vârsta 15-16 ani pot deveni voluntari, dacă au acordul părinților sau tutorilor legali.

Ce este Legea Voluntariatului și ce este diploma de voluntariat?

Legea voluntariatului în România precizează că experiența de voluntariat este considerată experiență profesională, dar nu vechime în muncă. Astfel, un tânăr care a făcut voluntariat are un mare atu în fața angajatorilor, pornește direct cu o experiență de lucru pe care o poate demonstra și care poate fi factorul decisiv într-un interviu de angajare. Practic, experiența de voluntariat confirmă că acel tânăr are deja niște abilități și competențe, care pot contribui la rezolvarea unor probleme din comunitatea de lucru căreia vrea să se alăture.

Experiența de voluntariat este certificată de o diplomă de voluntariat, un document care se eliberează de către organizația gazdă la finalizarea contractului de voluntariat și descrie activitățile în care voluntarul a fost implicat, perioada și numărul de ore de voluntariat, precum și competențele dobândite.

Voluntariatul este aşadar, activitatea care ne ajută să ne asigurăm personal că lumea se îndreaptă în direcția dorită de noi. Ea  rămâne o activitate interesantă, atractivă, demnă de a fi desfășurată de toţi și de a fi promovată în societate ca exemplu de bună practică. Alegând să desfășori o activitate de voluntariat, demonstrezi că ești un om bun și participi într-un mod real la asigurarea unei lumi mai bune.                

Putem concluziona că voluntariatul are un impact major atât asupra celui care îl prestează, cât și asupra celor care beneficiază de el. Prin implicarea ta în acțiuni de voluntariat nu numai că aduci o contribuție reală societății, dar te dezvolți și tu, atât din punct de vedere personal, cât și profesional. (pr.prof. Petrovici Cristian)

 Bibliografie:

1.Simon, Marinela Cristina, Voluntariatul în domeniul social, Editura Institutul European, Colecţia Academica,Iaşi,2017
2.http://federatiavolum.ro
3.https://educoachro.wordpress.com

Harisma cuvântului – cuvântului cu putere multă



Cuvântul cu „C” mare este Hristos, Logosul, prin care s-a făcut întreaga creație. Cuvintele noastre cu „c” mic sunt răspunsul omului la Cuvântul lui Dumnezeu. Creștinismul este religia Cuvântului, dar și a tăcerii care trece dincolo de cuvânt. Puterea creatoare a Cuvântului: Dumnezeu creează lumea prin cuvânt – „Să fie lumină!” și a fost lumină. Cele zece porunci, în ebraică, sunt de fapt „cele zece cuvinte”. Cuvântul lui Dumnezeu este viață și lumină, iar omul intră în comuniune cu El prin cuvânt. Cuvântul și experiența mistică: mintea omului depășește gramatica și gândirea în cuvinte, având acces la noțiuni și înțelesuri mai mari. Marii Părinți, precum Sfântul Isaac Sirul și Dionisie Areopagitul, arată că adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu trece prin tăcere și apofatism. Cuvântul este începutul slăvirii, dar tăcerea duhovnicească este mai profundă decât cuvântul. Forța cuvintelor asupra vieții omului: cuvintele pot ridica sau pot distruge – un cuvânt bun dă viață, un cuvânt rău ucide. Psihologia confirmă că limbajul modelează starea interioară și chiar inteligența. Exemplul copiilor sau al soților arată cât de mult bine sau rău poate aduce vorbirea. Exemple biblice și patristice: Avraam a lăsat totul la un simplu cuvânt al lui Dumnezeu; Pavel s-a convertit prin dialogul cu Hristos; Antonie cel Mare a început asceza printr-un cuvânt din Evanghelie; marii duhovnici au cultivat tăcerea ca formă de cunoaștere. Liturghia Cuvântului: Evanghelia și slujba cuvintelor sacre sunt locuri unde Cuvântul lui Dumnezeu devine prezent. Procesiunea, cinstirea și proclamarea Evangheliei ne arată puterea sacră a cuvântului. Totuși, cuvintele liturgice nu sunt suficiente dacă nu devin viața și inima noastră. Cuvântul ca binecuvântare: Hristos mereu vorbește de bine, binecuvântând și ridicând pe păcătos. A binecuvânta înseamnă a vorbi de bine. Omul este chemat să folosească cuvintele pentru viață, lumină și zidire. Tăcerea și optimizarea gândurilor: vorbim prea mult (statistic, mii de cuvinte zilnic), dar adesea fără folos; gândurile sunt frenetice și ne consumă energia. Practica tăcerii conștiente ar trebui cultivată chiar și în școlile teologice, ca exercițiu de adâncire în Dumnezeu.

Cuvântul este unul dintre cele mai mari daruri pe care Dumnezeu le-a oferit omului. Încă de la începutul Scripturii descoperim că lumea întreagă a fost creată prin cuvânt: „Și a zis Dumnezeu: să fie lumină! Și a fost lumină.” Acest detaliu aparent simplu este, de fapt, revelator pentru întreaga teologie: Dumnezeu creează, susține și conduce lumea prin puterea cuvântului Său.

În același timp, Evanghelia după Ioan ne spune că „la început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”. Cuvântul, Logosul, nu este doar un sunet sau o expresie, ci este Persoană – Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, prin care toate au fost făcute și prin care se descoperă sensul întregii creații.

De aceea, putem spune că întreaga credință creștină se întemeiază pe Cuvânt: pe Cuvântul întrupat, adică Hristos, și pe cuvântul rostit și scris al Scripturii, care transmite revelația. Creștinismul este religia dialogului dintre Dumnezeu și om, un dialog care pornește de la Cuvântul divin și continuă prin cuvintele omului.

În ebraică, ceea ce noi numim „cele zece porunci” se numesc, de fapt, „cele zece cuvinte”. Acest amănunt ne arată că Dumnezeu nu impune de la distanță legi arbitrare, ci transmite cuvinte de viață, chemări la comuniune și la trăire după voia Lui. Cuvântul lui Dumnezeu este viață și lumină, iar atunci când omul îl primește, intră în spațiul acestei vieți.

De aceea, atunci când omul ascultă cuvântul lui Dumnezeu, se întâmplă schimbări decisive. Avraam își părăsește casa și țara pentru că a auzit un cuvânt. Apostolul Pavel trece de la persecutor la apostol pentru că a auzit cuvântul lui Hristos pe drumul Damascului. Sfântul Antonie cel Mare își începe viața ascetică după ce a auzit un singur verset din Evanghelie: „Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze.” Toată istoria mântuirii este plină de astfel de momente în care un cuvânt devine putere creatoare, transformând vieți și națiuni întregi.

Dar dacă cuvântul lui Dumnezeu creează și mântuiește, cuvintele omului au și ele o putere reală, uneori ziditoare, alteori distructivă. Experiența pastorală și viața de zi cu zi ne arată că un cuvânt bun poate ridica pe cineva din prăpastia deznădejdii, iar un cuvânt rău poate frânge o viață întreagă. Există oameni care poartă până la bătrânețe rana unor cuvinte primite în copilărie, chiar dacă între timp au realizat lucruri mari. O jignire repetată, o etichetă negativă, o critică permanentă poate deveni o povară greu de dus.

În familie, între soți, cuvântul folosit cu brutalitate ucide treptat iubirea, chiar dacă relația exterioară continuă. În comunități, un cuvânt de bârfă sau de calomnie poate distruge reputația unui om și îl poate „ucide” în ochii celorlalți. Fără sabie și fără armă, cuvântul poate ucide, dar la fel de bine poate vindeca.

Din acest motiv, responsabilitatea față de cuvinte este uriașă. Ele nu sunt simple sunete, ci realități cu încărcătură spirituală și existențială. Tradiția Părinților Bisericii subliniază că în poruncile lui Hristos este ascuns Hristos Însuși, iar cel care intră în împlinirea unei porunci intră de fapt în comuniune cu El. Cuvântul devine astfel spațiu de întâlnire, loc de dialog.

Chiar și etimologia limbii române ne ajută să înțelegem aceasta: „cuvânt” provine din latinescul conventus – „a veni împreună”. Cuvântul nu este doar transmiterea unei informații, ci un act de comuniune.

Dar la fel de importantă ca rostirea cuvântului este și tăcerea. Sfântul Isaac Sirul spunea că „iubitorul de tăcere se apropie de Dumnezeu și, vorbind cu El în tăcere, se luminează de lumina Lui”. Teologia apofatică, dezvoltată de Dionisie Areopagitul și de mulți Părinți, arată că atunci când ne apropiem de Dumnezeu, cuvintele nu mai sunt suficiente. Oricât de frumoase ar fi afirmațiile noastre despre Dumnezeu, ele nu pot cuprinde infinitul Său.

De aceea Părinții folosesc adesea termeni negativi: „necreat, nevăzut, necuprins, neînțeles”. Într-un fel paradoxal, tăcerea spune mai mult decât cuvintele, pentru că lasă loc misterului divin să se arate.

Și în viața liturgică vedem această complementaritate. Liturghia Cuvântului, prin proclamarea Evangheliei, prin cinstirea și procesiunea cu Sfânta Evanghelie, arată importanța cuvântului lui Dumnezeu. Dar Liturghia nu este doar rostire, ci și tăcere. Există momente de liniște, de rugăciune lăuntrică, în care credinciosul trebuie să lase cuvintele să coboare în inimă. Dacă ele rămân doar la nivel de sunet exterior, nu lucrează în noi. Degeaba sărutăm Evanghelia dacă nu lăsăm ca ea să devină Evanghelia inimii noastre.

Această dublă dimensiune – cuvânt și tăcere – este esențială și în misiunea pastorală. Preotul are datoria să rostească cuvântul lui Dumnezeu, să învețe, să mângâie, să îndrume. Dar, în același timp, trebuie să știe să tacă, să asculte și să lase Duhul Sfânt să lucreze în sufletul celui din fața lui. Cuvintele prea multe pot obosi, iar tăcerea însoțită de prezență și rugăciune poate vindeca mai mult decât un discurs lung. De aceea, discernământul în folosirea cuvintelor și cultivarea tăcerii devin condiții ale autenticității slujirii preoțești.

În viața comunităților monahale sau parohiale se vede limpede efectul cuvintelor rostite de cel care conduce. Un stareț care își critică mereu frații transmite tensiune și neliniște, iar mănăstirea devine apăsătoare. În schimb, un stareț care rostește cuvinte de laudă și de binecuvântare creează o atmosferă de bucurie și rugăciune. La fel se întâmplă și în familie: cuvintele rostite zilnic definesc atmosfera casei. Prin ele se poate zidi sau se poate distruge.

În cele din urmă, totul se reduce la felul în care cuvântul devine binecuvântare. A binecuvânta înseamnă „a vorbi de bine”. Hristos, modelul nostru, nu a condamnat pe niciun păcătos, ci a rostit mereu cuvinte de ridicare, de iertare și de încurajare. Și totuși, atunci când a fost nevoie să mustre, a făcut-o cu fermitate, dar nu cu jigniri, ci cu cuvânt asumat. În aceasta se află pedagogia divină: cuvântul care mustră, dar ridică; care luminează și îndreaptă, dar nu zdrobește.

De aceea, misiunea Bisericii și a fiecărui preot este să învețe arta de a folosi cuvântul și arta de a cultiva tăcerea. Cuvântul să fie mereu adevărat, ziditor și plin de viață. Tăcerea să fie spațiu de ascultare și de rugăciune. Împreună, ele devin cale către cunoașterea lui Dumnezeu și către comuniunea dintre oameni. Cuvântul rostit fără discernământ poate ucide, dar cuvântul rostit din Duhul lui Dumnezeu devine viață și lumină. Iar acolo unde cuvântul se oprește, tăcerea devine rugăciune și revelație.

Observațiile recente ale neuroștiințelor confirmă faptul că, atunci când ieșim din gramatică, mintea noastră cunoaște noțiuni greu transportabile în cuvânt – este dificil de tradus ceea ce gândește o minte în afara limbajului. Einstein a făcut această observație, spunând că el nu gândește cu cuvinte, ci cu noțiuni. Toți oamenii gândesc cu noțiuni, iar dacă am ieși din cuvânt, mintea noastră ar sări din înțelesuri în înțelesuri tot mai mari. Uneori, pentru un singur gând este nevoie de minute întregi pentru a fi explicat, pentru că mintea are capacități de cunoaștere care depășesc gramatica.

De fapt, adevăratele conținuturi care pot fi cunoscute cu mintea nu sunt traductibile în lexic. Cuvântul este o formă căzută. Sfântul Grigorie de Nisa spune că Dumnezeu este mai presus de cuvânt și că „niciun cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale”. Cuvintele sunt începutul slăvirii lui Dumnezeu, dar, de fapt, necuvintele și ieșirea din cuvânt – apofatismul – ne apropie mai mult de Dumnezeu.

Este foarte folositor, după cum arată și Sfântul Isaac Sirul, să legăm tăcerea de o cunoaștere mai profundă a lui Dumnezeu. Aceasta este o realitate interesantă și foarte utilă: ar trebui să avem momente în care să-L trăim pe Dumnezeu ca realitate tainică, mai presus de cuvânt. Dacă nu suntem în stare să ajungem acolo, să ne ajutăm de textele care vorbesc despre faptul că Dumnezeu este mai presus de cuvânt.

Exemplu formidabil pentru teologi este Despre numirile divine a lui Dionisie Areopagitul. Acolo totul este „cu hiper” și „cu alfa privativ” (care exprimă lipsa, excluderea, dând cuvântului derivat un sens opus celui de bază) – ceea ce este absolut devastator. În limba greacă avem mai multe cuvinte cu alfa decât în oricare altă limbă. Litera „A” din alfabetul grecesc ocupă un loc uriaș: 20% din lexiconul limbii grecești este format din cuvinte care încep cu alfa. De ce? Pentru că alfa este particula privativă pe care Sfinții Părinți au pus-o în fața cuvintelor ca să le nege, vorbind astfel despre Dumnezeu apofatic.

Toate cuvintele care sunt cu negație în față – „nevăzut, nepătruns, neînțeles, necuprins” – sunt în greacă cu alfa privativ. Ei au simțit nevoia să nege cuvintele ca să exprime ceva mai adevărat despre Dumnezeu. Aceste negări ale cuvintelor ne invită să ieșim, din când în când, din cuvânt.

Sigur, cuvintele ne aduc în situația de a ne ruga și de a celebra Liturghia, care este tot prin cuvânt, dar tot noi spunem: „Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrările Tale, și niciun cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale.” Așadar, nici Liturghia nu este de ajuns, fiindcă e tot în cuvânt.

Aceasta mă ajută pe mine, ca predicator, să ies din cuvânt și să-mi amintesc că, oricât de frumos ar fi să vorbim despre Dumnezeu de dimineață până seara, tot mai jos rămânem decât i s-ar cuveni Lui, și, până la urmă, cu aceste câteva cuvinte n-am făcut mare lucru, nu?

Sfântul Isaac Sirul leagă tăcerea de o cunoaștere mai profundă a lui Dumnezeu, iar mie mi se pare că din când în când trebuie să ieșim din cuvânt. Avem astfel de practici și exemple la marii duhovnici, care se retrag din lume și se izolează pentru a intra într-un alt mod de relație cu Dumnezeu – mai presus de cuvânt.

În textul filocalic se nuanțează ideea că, după ce vorbești cu frații, pierzi acea stare de adunare în sine pe care o are pustnicul. Această adunare în sine, câștigată prin tăcere, îl face pe pustnic să vorbească 500 sau 1000 de cuvinte într-o viață, spre deosebire de noi, care vorbim 16.000 de cuvinte pe zi. Este mult, foarte mult.

O altă statistică spune că avem aproximativ 60.000 de gânduri pe zi. Bine că nu vorbim tot ce ne trece prin cap! Dacă am vorbi 80.000 de cuvinte, ar fi o adevărată sporovăială. Frenezia gândurilor arată cât de multă energie consumăm făcând… nimic.

Această frenezie arată cât de neoptimizat gândim, ca și cum n-am fi ființe raționale. Se vorbește mult, foarte mult, și nu știm cât din cele 16.000 de cuvinte zilnice sunt folositoare.

Specialiștii în programare neurolingvistică afirmă că cuvintele ne influențează. Ele au un anumit efect asupra noastră. În psihologie, Adam Galinsky a scris mult despre impactul cuvintelor asupra stării de putere a omului.

Dacă folosim cuvinte precum „slab”, „mincinos”, „îndoielnic” cu un copil, acestea îi influențează performanțele la testele de inteligență. Dacă, în schimb, folosim cuvinte ca „adevăr”, „forță”, „putere”, starea lui de spirit se schimbă, iar rezultatele cresc chiar cu 10 puncte.

Asta arată că cuvintele au o forță reală asupra noastră. Contează ce vorbim. Dacă rostim lucruri ziditoare, starea de spirit e una; dacă rostim lucruri negative, e alta. Ne influențează cuvintele pe care le folosim. De aceea, Părinții insistă asupra atenției în vorbire.

Dacă ieșim din cuvânt și ne lăsăm purtați de gânduri și frenezii nefolositoare, nu ne zidim. Mai bine rostim lucruri mărețe decât să risipim energia în gânduri inutile.

În cele din urmă, trebuie să exersăm și tăcerea „întru cunoștință”, despre care vorbește Filocalia, tăcere care duce către cuvântul ziditor, către cuvântul cu putere multă. ( Pr. Elidor Pintili)