Referate – Pagina 8 – Slova Creștină de Dorohoi

Grija față de cele sfinte

Introducere

Preoția este, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, „o lucrare îngerească pe pământ”, dar mai cu seamă o slujire sfințită care cere din partea celui chemat la altar o neîncetată grijă, o atenție desăvârșită față de cele sfinte pe care le atinge și le mijlocește. Nu este o simplă responsabilitate administrativă, ci o chemare la sfințenie. Preotul nu este doar un slujitor al altarului, ci un purtător și un ocrotitor al celor sfinte. Felul în care acesta se raportează la Sfânta Euharistie, la antimis, la sfintele vase, la veșmintele liturgice și la alte obiecte sfințite, reflectă cât de adânc trăiește propria slujire și cât de serios și-a asumat misiunea sacerdotală.

Preoţia este un lucru înfricoşător. Se săvârşeşte pe pământ, dar are rânduiala cetelor cereşti. Rânduită de Însuşi Mângâietorul, ea impune preotului ca, deşi aflat încă în trup, să se păstreze atât de curat sufleteşte, de parcă „ar sta chiar în cer”. Îndeplinirea măreţei slujiri preoţeşti cere oameni înţelepţi şi credincioşi; ei sunt rari, greu de găsit, subliniază Sfântul Ioan Gură de Aur.

Grija față de Sfânta Împărtășanie

Sfânta Împărtășanie este centrul vieții Bisericii și inima slujirii preotului. Potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică” (Ioan 6, 54), preotul devine cel prin care Trupul și Sângele Domnului se împărtășesc credincioșilor. Grija față de Sfânta Împărtășanie începe din momentul pregătirii Proscomidiei, unde fiecare părticică are o semnificație precisă, iar gesturile preotului trebuie făcute cu o atenție totală.

Materia pâinii pentru Trupul Domnului Hristos este pâinea de făină de grâu curat amestecată cu apă firească și coaptă bine, dospită, nu prea sărată, proaspătă și curată, având gust cuviincios și bună de mâncat.

Materia Sângelui lui Hristos este vinul din rodul viței de vie, adică stors din strugurii de viță. Acest vin se cuvine să aibă gustul și mirosul său firesc, să fie bun de băut și curat, neamestecat cu nici un fel de alte băuturi sau mirodenii.

Pe parcursul Sfintei Liturghii, preotul trebuie să aibă deplină conștiință că este slujitor al Celui Preaînalt, iar orice neatenție poate duce la profanarea celor sfinte.

Sfântul Nicolae Cabasila amintește că preotul trebuie să se apropie cu frică și cutremur de Sfintele Taine, pentru că „rece nu poate fi cel care atinge focul dumnezeirii”. Preotul trebuie să se păzească de rutina slujirii, să nu transforme obiceiul în superficialitate. Fiorul prezenței reale a lui Hristos pe Sfânta Masă trebuie să fie viu la fiecare Liturghie.

Dacă nu va fi cu putință ca vasele în care se păstrează Sfintele Taine pentru cei bolnavi să fie de aur sau de argint, atunci să fie cel puțin de cositor, căci altfel preotul va fi sub pedeapsă și sub oprire de către arhiereu. Chivotul în care se vor păstra Sfintele Taine, adică Trupul și Sângele Domnului, să fie acoperit și deasupra să aibă cruce și să stea totdeauna cu Dumnezeieștile Taine pe Sfânta Masă.

Mâna nesfințită niciodată să nu se atingă de acestea, că, de o va face, afară de caz de mare nevoie, sub păcat de moarte și sub mare canon va fi.

Dumnezeieștile Taine, care se păstrează în Chivot, trebuie cercetate cât mai des, pentru a vedea starea în care se află, ca nu cumva să fie cuprinse de mucegai sau să se strice, din cauza umezelii.

Numai bolnavii, pruncii şi cei care, din binecuvântate pricini, nu pot veni la biserică sau care trebuie să fie împărtăşiţi grabnic şi în împrejurări excepţionale sunt exceptaţi de la regula generală de a se împărtăși în cadrul Sfintei Liturghii. Aceştia pot fi împărtăşiţi de preot acasă, sau în locul unde se află, cu părticele din Sfânta Împărtăşanie sfinţită în fiecare an.

Grija față de antimis

Antimisul (antimension – gr. în loc de masă) este o năframă pătrată de in sau de mătase, având întipărită pe el icoana punerii în mormânt a Domnului. El este sfinţit de episcopul locului cu Sfântul şi Marele Mir şi are în cusătura sa părticele de sfinte moaşte, deoarece în primele veacuri creştine Bisericile se ridicau pe mormintele martirilor şi este aşezat întotdeauna pe Sfânta Masă din Sfântul Altar. În colţuri sunt pictaţi cei patru evanghelişti.

Antimisul prezintă o importanţă deosebită deoarece pe el se face sfinţirea Darurilor şi fără el nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie.

După Sfântul Isidor Pelusiotul, antimisul reprezintă giulgiul cu care a fost învelit Trupul Mântuitorului în mormânt. Pe marginile lui se află scris troparul punerii în mormânt: „Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat Trupul Tău, cu giulgiu curat înfășurându-L și cu miresme, în mormânt nou îngropându-L, L-a pus”. Toate antimisele cuprind numele parohiei, hramul bisericilor cărora sunt destinate şi semnătura episcopului locului. Ele se schimbă de fiecare dată când se instalează un nou episcop.

Antimisul are în acelaşi timp un rol practic şi o profundă semnificaţie teologică. Rolul practic constă în aceea că pe antimisul desfăcut vor fi aşezate Sfântul Potir şi Sfântul Disc, iar eventualele părticele din Sfintele Daruri care vor cădea pe el vor putea fi adunate evitându-se profanarea. Semnificaţia teologică a antimisului vine din legătura lui cu episcopul locului a cărui semnătură o poartă întotdeauna, fiind delegaţia liturgică şi jurisdicţională a episcopului pentru preotul locului, dar şi simbolul unităţii liturgice şi sacramentale dintre parohii, sub ierarhul locului.

Antimisul este nu doar o piesă liturgică, ci condiția esențială pentru săvârșirea Sfintei Liturghii. Este icoana tainică a Trupului lui Hristos, pe care stă jertfa euharistică. Așa cum Sfântul Simeon al Tesalonicului arată, antimisul este „masa duhovnicească” a Bisericii, pecetluită cu moaște ale sfinților, pentru a arăta că jertfa noastră este într-o comuniune vie cu sfinții.

Antimisul are o importanță istorică aparte, fiind uneori singura „autorizație” portabilă a preotului în vremuri de prigoană sau de slujire misionară.

Sfinții slujitori sunt datori să umble cu multă băgare de seamă cu sfântul antimis. Să-l păstreze cât mai curat, să strângă de pe el fărâmiturile cât de mici ar fi, dacă au căzut de pe sfântul disc, să-l mânuiască cu multă atenție. Să nu pună lingurița udă de vin pe el și, atunci când preotul se împărtășește, să aibă grijă ca să nu curgă vreo picătură de vin din sfântul potir, să se ferească a-l păta de ceară. Când se face curățenie pe sfânta masă, să nu îndrăznească vreun mirean a pune mâna pe sfintele obiecte, aceasta fiind numai datoria preotului, iar aceasta să o facă numai îmbrăcat cu epitrahilul și cu toată evlavia cuvenită.

Când antimisul se deteriorează, trebuie înlocuit imediat prin binecuvântarea ierarhului. Preotul nu poate sluji Sfânta Liturghie pe un antimis murdar sau deteriorat, deoarece aceasta ar echivala cu o lipsă gravă de respect față de Dumnezeu și de Sfânta Jertfă.

Grija față de sfintele vase

Potirul, discul, lingurița și copia sunt vase sfinte, purtătoare ale Trupului și Sângelui Domnului. Sfântul Apostol Pavel avertizează: „Oricine va mânca Pâinea aceasta sau va bea Paharul Domnului cu nevrednicie vinovat va fi față de Trupul și Sângele Domnului” (1 Corinteni 11, 27). Prin urmare, curățirea sfintelor vase este o lucrare sfântă, care cere deplină atenție și evlavie.

Sfintele vase trebuie curățite cu grijă după fiecare Sfântă Liturghie, astfel încât nici o picătură de Sfânta Euharistie să nu rămână neglijată. De asemenea, ele trebuie păstrate în locuri curate, ferite de praf și umezeală, iar la transportarea lor împreună cu Sfintele Taine, preotul trebuie să dea dovadă de maximă atenție. Este inacceptabil ca sfintele vase să fie folosite pentru altceva decât pentru slujirea altarului sau să fie reparate neglijent.

Sfântul Potir

Sfântul Potir este un vas liturgic de forma unui pahar sau a unei cupe cu picior. Este un obiect sfânt în care se pune vinul amestecat cu apă pregătit la proscomidie. Prin sfințirea din cadrul Sfintei Liturghii acestea devin Sângele Mântuitorului Hristos din care se împărtășesc slujitorii și credincioșii. În trecut, denumirea „potirion” se referea mai mult la conținut, adică la vinul euharistic.

Plecând de la importanța lucrării deservite, Sfinții Părinți și scriitorii bisericești i-au dat potirului cele mai alese denumiri: sfânt, mistic, duhovnicesc, împărătesc, mântuitor ș.a.

Împărtăşirea dintr-un singur Potir a creştinilor unei comunităţi euharistice a fost văzută dintotdeauna ca un simbol al unităţii şi comuniunii în Hristos a tuturor membrilor acelei comunităţi.

Sfântul Disc

Sfântul Disc este un vas în formă de taler sau tipsie cu picior, din argint sau alt metal, de obicei aurit. Acesta este un vas pereche cu Sfântul Potir.

La Proscomidie, Sfântul Agneţ simbolizează pe Mântuitorul Hristos, iar miridele pe Maica Domnului, pe sfinţi şi pe toţi cei ce sunt pomeniţi, vii sau adormiţi în Domnul. De aceea, pe Sfântul Disc avem imaginea deplină a Bisericii din cer (biruitoare) şi de pe pământ (luptătoare).

Pe acest obiect liturgic se așează Sfântul Agneț. Acesta reprezintă patul (năsălia) pe care Iosif și Nicodim au așezat trupul Domnului, după coborârea Lui de pe Cruce și ducerea la groapă, iar forma rotundă, închipuiește cerul după cum ne învață Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului: „Discul închipuie Cerul, și pentru aceea este rotund și cuprinde pe Stăpânul Cerului… ”

Steluța (Zveazda)

Steluța constă din două benzi metalice curbe, unite la mijloc de un șurub având deasupra Sfânta Cruce sau o steluță metalică.

Aceasta se așează pe sfântul disc și ne aduce aminte de steaua care s-a arătat la Nașterea Mântuitorului și i-a călăuzit pe magi spre peștera din Betleem: Și iată steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit și a stat deasupra, unde era Pruncul (Matei 2, 9).

Preotul este dator să poarte grijă ca sfintele vase să fie cât mai bine întreținute, să se aurească mai des și să fie bine șterse și uscate, pentru ca nu cumva, rămânând vreo fărâmitură din Sfânta Împărtășanie în Sfântul Potir, preotul să-și atragă osândă. Procovețele să fie cât mai curate, iar spălarea lor să se facă cu multă atenție, chiar de către preot însuși, dacă este posibil. Întotdeauna, la sfârșitul Liturghiei, toate Sfintele vase trebuie să fie frumos strânse, acoperite și puse la locul destinat, fie în firida de la proscomidiar, dacă există, fie în dulăpiorul anume amenajat în această parte a Sfântului Altar. Să nu se uite că ele sunt folosite la aducerea Sfintei Jertfe și trebuie să fie în starea de curățenie și ordine impuse de un act atât de sfânt.

Grija față de veșmintele liturgice

Caracterul sacru al veşmintelor sfinţiţilor slujitori îl subliniază însuşi ritualul îmbrăcării cu ele: la luarea fiecăruia, se rosteşte o anumită rugăciune, aflată în concordanţă cu simbolismul veşmântului respectiv. Veşmintele liturgice capătă semnificaţie nu prin ele însele, ci prin ceea ce reprezintă în cultul divin ortodox. Ele îndeplinesc o funcţie dublă: una de memorial al Tainei lui Hristos, iar a doua de responsabilizare a pregătirii pentru slujire. În primul caz, veşmintele fiecărei trepte a preoţiei sacramentale trimit la taina lui Hristos, întrucât diaconia, preoţia şi episcopatul reprezintă o anumită latură a slujirii Mântuitorului. În al doilea înțeles, veşmintele, prin simbolismul lor, ne arată responsabilitatea şi pregătirea pe care trebuie s-o aibă slujitorul, în funcţie de treapta lui sacramentală.

Slujitorii bisericii, preoții, au datoria de a îmbrăca veșmintele liturgice ori de câte ori săvârșesc Sfânta Liturghie și sfintele slujbe. Veșmintele preotului sunt semne vizibile ale cinstirii cu care acesta intră în slujire. Fiecare piesă a veșmântului are o simbolistică profundă.

Veșmintele trebuie păstrate curate, călcate, fără pete sau deteriorări, și trebuie îmbrăcate cu evlavie. Un veșmânt neîngrijit sau un preot care slujește cu neglijență oferă un exemplu negativ și poate înstrăina credincioșii. După o anumită perioadă de timp este necesară curățarea veșmintelor, însă de dorit ar fi ca asta să se întâmple cât mai rar cu putință. Aceasta depinde de cât de grijuliu este slujitorul bisericii cu veșmintele. Este necesar ca veșmintele să fie spălate cu grijă și, dacă este nevoie, să fie înlocuite la timp, pentru că ele nu sunt podoabe omenești, ci veșminte împărătești. Pentru spălarea veşmintelor şi acoperămintelor din Sf. Altar, care au fost sfinţite, se foloseşte un vas special, care este întrebuinţat doar pentru acest lucru. După spălare, apa folosită se aruncă într-un loc curat. „Când se învechesc şi sunt prea uzate, încât nu mai pot fi folosite, dacă veşmintele respective nu reprezintă o valoare materială, documentară sau artistică, ele pot fi îngropate în loc ferit şi curat, ori pot fi arse şi cenuşa să fie îngropată.” (Liturgica generală – Pr. Prof. Dr. Ene Branişte)

Fiecărui preot îi revine sarcina de a purta și de a curăța cu evlavie și resonsabilitate straiele, astfel încât aspectul lor să fie unul demn, cu care să poată sta înaintea altarului.

În Liturghier, cartea de căpătâi a preoților, se vorbește despre îngrijirea veșmintelor, mai exact în capitolul numit „Povățuiri și învățături” . Celor ce slujesc la Sfintele altare li se amintește despre grija pe care se cuvine să o poarte față de suflet și trup, precum și față de straiele pe care le îmbracă atunci când săvârșesc Liturghia.: „Pentru slujirea Dumnezeieştii Liturghii, preotul şi diaconul sunt datori a fi curaţi, atât cu sufletul cât şi cu trupul, şi, precum trebuie să aibă trupul curat, tot aşa şi veşmintele cele de pe dânşii se cuvine să le aibă curate şi întregi; iar dacă vor fi foarte pătate şi rupte şi va îndrăzni preotul a sluji cu ele, va greşi de moarte, deoarece înaintea lui Hristos Dumnezeu, Cel ce este cu adevărat în Sfintele Taine, se va arăta cu nebăgare de seamă. De aceea, slujitorii celor sfinte sunt datori să stăruiască în tot chipul ca veşmintele cele sfinte, chiar de vor fi din material simplu, să fie cuviincioase şi curate.”(Capitolul „Povăţuiri şi învăţături” din Liturghier)

Concluzii

Extras din Povățuirile și învățăturile pentru preot din Liturghier:

„…preotul trebuie să știe că, dacă va îndrăzni cineva să slujească fără biserică sfințită sau fără antimis sfințit de arhiereu, fără veșminte sfințite și alte lucruri de felul acesta, fără pregătirea cuvenită sau având la această pregătire îndoială, sau fără prescuri de grâu și făină curată și fără vin din rodul viței, fără cunoașterea și rostirea exactă a cuvintelor cu care se săvârșesc Tainele – sau se va fi întunecat și amețit de băutură, neștiind ce face – unul ca acesta se socotește nu numai ca un fur de cele sfinte, ci și păcat de moarte face și osândă și pedeapsă își agonisește.”

Pe cei care slujesc altarului(paraclisieri), preotul este dator să-i învețe ca să intre în Sfântul Altar cu mare frică, cu cutremur și cu cucernicie, știind că acolo, pe Sfânta Masă, cu adevărat este Hristos, Dumnezeul nostru.

Iar de dumnezeiasca Masă, și mai ales de înseși Dumnezeieștile Taine, care sunt pe ea, asemenea și de vasele de slujbă și de orice lucru sfințit, nicidecum să nu îndrăznească a se atinge, ca să nu cadă în păcat, afară numai de sfeșnice, de făclii, de cădelniță și altele.

Iar Sfânta Masă și Proscomidiarul numai preotul și diaconul sau ipodiaconul să le curețe și să le șteargă, ca niciodată să nu se afle pe ele praf sau oarecare gunoaie și ca să nu se atingă mâna cea nesfințită, cu păcat, de cele sfințite.

Grija față de cele sfinte nu este o simplă obligație de protocol, ci o expresie a iubirii și responsabilității preotului față de Hristos și de Biserica Sa. Felul în care preotul atinge, pregătește, folosește și păstrează cele sfinte vorbește despre propriul său caracter, despre seriozitatea cu care trăiește slujirea și despre cât de prezent este Hristos în inima lui. Adevăratul preot este cel care știe că, atingând cele sfinte, atinge veșnicia și, mai presus de toate, pe Dumnezeu însuși.

Toate câte are Biserica noastră sunt sfinte și demne de cinstire, de aceea luați seama cum vă purtați, căci unele se cuvin preotului slujitor iar altele creștinilor simpli. De fiecare dată când intrați în Biserică să liturghisiți, vă rog să plecați cu această conștiință schimbată, ca harul Sfântului Duh să pătrundă în voi și să trăiți o viață nouă, cea întru Hristos. (Pr. Crețu Andrian)

BIBLIOGRAFIE:

Arhid. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 2005.
Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Braniște, Liturgica specială, Ed. Basilica, București, 2016.
Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinței noastre ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos și urmașii Săi, traducere de Toma Teodorescu, Vol. I, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2002.
Pr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1972.
Pr. Vasile Mitrofanovici, Liturgica Bisericei Ortodoxe. Cursuri universitare, Editura Consiliului Eparhial Ortodox Român din Bucovina, Cernăuți, 1929.
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, prof. Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura diecezană Caransebeș, 2001
Pr. Ene Braniște – Ghenadie Nițoiu – Gheorghe Neda, Liturgica teoretică, Editura Credința Noastră, București.

RESURSE WEB:

Sfântul Voievod Ștefan cel Mare – chipul conducătorului hristocentric și mărturisitor al credinței ortodoxe

Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește la 2 iulie pe Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, domnitor al Moldovei între anii 1457–1504, personalitate complexă a istoriei, dar mai ales chip viu al sfințeniei lucrătoare în spațiul politic și cultural românesc. În anul 1992, Sfântul Sinod l-a canonizat, recunoscând în el nu doar un strateg iscusit și un apărător al hotarelor pământești ale Moldovei, ci mai ales un mărturisitor al lui Hristos și ctitor de conștiință eclesială și identitate duhovnicească.

I. Întemeierea duhovnicească a unei domnii creștine

Domnia lui Ștefan cel Mare nu poate fi înțeleasă în afara dimensiunii eclesiale. El nu a fost doar un „mare bărbat de stat”, ci un domnitor profund ancorat în viața liturgică și duhovnicească a Bisericii, a cărei misiune o considera împletită inseparabil cu statalitatea. Niciodată nu s-a despărțit de binecuvântarea Bisericii, cerând rugăciunile călugărilor înainte de bătălii, zidind locașuri sfinte după izbânzi sau înfrângeri, iar în viața personală având îndrumători duhovnicești precum Sfântul Daniil Sihastrul.

Ștefan a înțeles, asemenea împăraților bizantini, că modelul conducătorului trebuie să fie Hristos – Împăratul-Păstor. Astfel, domnia lui a fost în mod profund o lucrare sinergică între harul dumnezeiesc și voința omenească în slujirea binelui comun.

II. Motivele canonizării: între cult, conștiință și identitate națională

Canonizarea Sfântului Ștefan cel Mare de către Biserica Ortodoxă Română în anul 1992 (prin hotărârea Sfântului Sinod din 20 iunie) s-a întemeiat pe mai multe aspecte teologico-pastorale și istorico-liturgice:

1. Evlavia populară constantă: Timp de aproape cinci secole, poporul l-a cinstit spontan ca sfânt, numindu-l „cel Mare”, „cel Bun” sau „cel Sfânt”, rugându-se la mormântul său de la Putna, purtând icoane cu chipul lui, așa cum amintește și tradiția monahală moldovenească.

2. Ctitor de lăcașuri sfinte: A ridicat sau a înnoit peste 30 de biserici și mănăstiri, unele fiind capodopere ale artei sacre ortodoxe. Acestea nu erau doar monumente de pietate personală, ci instrumente de consolidare a conștiinței liturgice și naționale a poporului.

3. Apărător al Ortodoxiei în fața Islamului și a prozelitismului apusean: A susținut Biserica Ortodoxă din afara granițelor Moldovei (precum Patriarhia Ecumenică sau Muntele Athos) și a refuzat compromisurile dogmatice, rămânând fidel Ortodoxiei răsăritene chiar în fața presiunilor politice apusene.

4. Viață personală de nevoință: Cronicile și tradițiile consemnează postul, rugăciunea, spovedania și împărtășirea sa regulată, însoțite de acte de milostenie și de asumare smerită a responsabilităților domnești ca slujire a lui Dumnezeu și a poporului.

Prin urmare, canonizarea sa nu a fost doar un act de recuperare istorică, ci o reconfirmare a sfințeniei lucrătoare în contextul politic, a chemării la sfințenie a tuturor creștinilor, indiferent de vocația lor.

III. Actualitatea duhovnicească a Sfântului Ștefan cel Mare

Într-o lume secularizată, marcată de confuzie axiologică și relativism moral, figura Sfântului Ștefan cel Mare se impune ca o icoană a curajului, a echilibrului între credință și acțiune, între rugăciune și responsabilitate civică. El rămâne un model de conducător luminat de rugăciune, de părinte al poporului și de ctitor de suflete.

Pentru creștinii de astăzi, viața sa devine o chemare la:

Statornicie în credință: În fața ideologiilor care subminează valorile tradiționale, Sfântul Ștefan ne îndeamnă să rămânem ancorați în învățătura Bisericii, să păstrăm legătura vie cu Hristos prin rugăciune, post și Liturghie.

Ctitorie sufletească: Nu toți putem ridica mănăstiri, dar fiecare este chemat să fie un „ctitor” în propria familie, parohie sau comunitate – zidind relații, educând copiii în frica de Dumnezeu, sprijinind lucrarea Bisericii.

Rugăciune înaintea deciziilor: Ștefan se ruga înainte de orice hotărâre. Este o invitație la reinstaurarea discernământului spiritual în alegerile personale, sociale și profesionale.

Conștiința jertfei pentru binele comun: El nu a domnit pentru sine, ci pentru poporul său și pentru apărarea credinței. Într-o epocă a individualismului, ne învață că iubirea de neam și de aproapele cere adesea renunțări personale și solidaritate.

IV. În loc de concluzie – cuvântul veșniciei

„Moldova n-a fost a mea, ci a lui Dumnezeu”, i-ar fi spus Sfântul Ștefan fiului său Bogdan. Aceste cuvinte concentrează toată teologia domniei sale: un conducător nu este stăpân, ci iconom al lui Dumnezeu în istorie.

La 2 iulie, când Biserica îl pomenește liturgic, creștinii sunt chemați nu doar să-i admire trecutul, ci să-i urmeze exemplul: să se roage cu statornicie, să iubească Biserica, să împletească viața spirituală cu responsabilitatea socială și să rămână neclintiți în Hristos, chiar și atunci când valurile istoriei par potrivnice.

Preoți și credincioși în lucrarea Evangheliei. Patriarhia Română – 100 de ani

1. Introducere

La ceas de sărbătoare centenară, privind cu recunoștință în urmă la drumul parcurs de Biserica Ortodoxă Română, înțelegem mai profund darul neprețuit al recunoașterii Autocefaliei și al înființării Patriarhiei.

Este adevărat, când auzim vorbindu-se despre „100 de ani de patriarhat”, intervalul de timp n-ar prezenta mare importanță, privit în cadrul mileniilor de când se poate vorbi despre existența creștinismului pe teritoriul țării noastre. Dar, dacă luăm în calcul condițiile vitrege în care a fost nevoit să trăiască neamul românesc, în provincii despărțite, sub stăpâniri străine, veacuri de-a rândul, realizarea evenimentelor la care facem referire apare în adevărata ei importanță, iar bucuria și entuziasmul cu care sunt sărbătorite apar pe deplin justificate. Ne exprimăm astfel sentimentele de admirație și de recunoștință față de înaintașii care au reușit să realizeze aceste evenimente, iar pe de altă parte, prin asemenea manifestări se păstrează mereu vii și se transmit din generație în generație aceleași nobile sentimente de statornicie în credință.

Actul de recunoaștere a Autocefaliei în 1885 și ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie în anul 1925 au reprezentat nu doar împlinirea unor aspirații naționale și bisericești firești, ci și un pas decisiv în consolidarea unității de credință și de neam. Acest eveniment era un act firesc și legitim, cu o semnificație adâncă în viața credincioșilor noștri, având în același timp o semnificație deosebită pentru raporturile Bisericii noastre străbune cu celelalte Biserici Ortodoxe surori.

În acest context aniversar, se cuvine să reflectăm cu smerenie asupra felului în care preoții și credincioșii, fiecare în locul și slujirea sa, au fost și sunt chemați să lucreze împreună în via Bisericii, asumând atât bucuriile, cât și suferințele drumului comun, într-o continuitate a „răstignirilor” și „învierilor” trăite în trupul viu al Bisericii.

2. Preoți și credincioși în lucrarea Evangheliei

Prin înființarea Patriarhiei, în chip firesc, Biserica românească își lua pe umeri sarcini noi și mari, își lua răspunderi grele pentru viitor. Căci înălțimea treptei, cum spunea Nicolae Iorga, „nu putea fi numai o mantie de aur”, nu putea rămâne doar o podoabă de dinafară, ci trebuia să însemne o creștere a vieții și a puterii duhovnicești. Trebuia aprinsă mai viu munca de zidire creștinească, trebuia trasă brazdă mai adâncă în ogorul înțelenit, trebuia o înviorare cât mai neîntârziată a simțirii ortodoxe. Cu aceste nădejdi trainice, se promulga, la 6 mai 1925, legea și statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române.

Lucrarea Evangheliei în sânul Bisericii Ortodoxe Române, în cei o sută de ani de la ridicarea sa la rang de Patriarhie, a fost o strădanie continuă, uneori plină de încercări, dar binecuvântată cu rodiri duhovnicești. Preoții și credincioșii, împreună-lucrători în via Domnului, au purtat, de-a lungul timpului, atât greutatea prigonirilor și a lipsurilor, cât și bucuria reînnoirii duhovnicești și a mărturisirii libere a credinței.

În această perioadă, Biserica a trăit atât răstigniri — prin persecuții, suprimări de drepturi, încercări istorice — cât și învieri, prin reînsuflețirea vieții parohiale, renașterea catehezei și întărirea comunităților euharistice. Preoții au fost adesea cei care, cu jertfelnicie, au ținut trează candela credinței, slujind adesea în condiții dificile, cu riscuri personale, dar cu o dragoste nemărginită pentru Hristos și pentru turma încredințată lor.

Astăzi, chemarea preotului și a credinciosului rămâne aceeași: să lucreze împreună în via Bisericii, cu conștiința că sunt membri vii ai Trupului lui Hristos. Această lucrare presupune asumare deplină, nu doar o apartenență declarativă la credință. Într-o lume tot mai marcată de superficialitate, se cere o întoarcere autentică la izvorul vieții — Sfânta Scriptură — nu ca un simbol onorat de la distanță, ci ca un cuvânt viu, care să pătrundă în adâncul inimii și să transforme viețile.

Mijloacele prin care preoții și credincioșii pot spori în lucrarea Evangheliei sunt multiple. Cateheza, desfășurată atât în rândul tinerilor cât și al adulților, rămâne o formă esențială de consolidare a credinței. Citirea Psaltirii, ca exercițiu de rugăciune personală și comunitară, întărește legătura cu Dumnezeu și cu Biserica. Studiul biblic, fie în cercuri organizate, fie în momente de lectură personală, aduce lumina adevărului evanghelic în viața zilnică. Nu în ultimul rând, unitatea preoților între ei și comuniunea dintre preoți și credincioși sunt chei esențiale pentru rodirea în Hristos: căci acolo unde există dragoste și înțelegere frățească, Duhul Sfânt lucrează cu putere.

Astfel, în cei o sută de ani de Patriarhie, Biserica Ortodoxă Română și-a împlinit menirea de a fi nu doar un stâlp al adevărului, ci și o școală a iubirii în care clerul și credincioșii, fiecare după darul său, lucrează împreună pentru mântuirea lumii.

3. Chipuri de lumină din zona orașului Dorohoi

a. Părintele Gheorghe Filip – Mărturisitor al credinței în vremuri de prigoană

Între chipurile luminoase care au mărturisit Evanghelia în vremuri grele se numără și părintele Gheorghe Filip, slujitor vrednic al Bisericii în satul Broscăuți între anii 1943–1945. Născut în anul 1914 în Cristinești, județul Dorohoi, părintele Gheorghe a crescut într-o familie simplă, dar profund credincioasă, care i-a sădit în suflet dragostea pentru Hristos și Biserică.

După hirotonie, și-a închinat viața slujirii altarului și aproapelui, fiind remarcat pentru râvna sa pastorală și pentru apropierea sinceră de oameni. Vremurile însă aveau să se întunece. După instaurarea regimului comunist, părintele Gheorghe Filip a fost arestat în 1948, fiind acuzat de „uneltire împotriva ordinii sociale”. A urmat o perioadă grea de detenție în închisorile Botoșani, Galați, Peninsula și Aiud, suportând cu răbdare și credință umilințe și suferințe greu de descris.

Eliberat, nu și-a părăsit însă misiunea, ci și-a reluat cu și mai multă dăruire slujirea pastorală, fiind numit ulterior preot în mai multe parohii din județele Botoșani și Neamț. A fost din nou arestat în 1959 și a trecut prin noi încercări, rămânând însă până la sfârșit un slujitor fidel al Evangheliei.

Mărturia părintelui Gheorghe Filip rămâne un exemplu viu al puterii credinței și al curajului de a rămâne statornic în Hristos chiar și atunci când împrejurările păreau să nu mai lase loc speranței. Prin tăria sa sufletească, el s-a făcut, asemenea cuvântului Evangheliei, o mărturie vie pentru toți cei din jurul său.

b. Părintele Ilie Cojocaru – Chip de blândețe și statornicie în slujirea Evangheliei

Un alt chip luminos între preoții slujitori din nordul Moldovei este părintele Ilie Cojocaru, preot al satelor de lângă Dorohoi, care a păstorit cu smerenie și devotament întreaga sa viață. Născut în anul 1913, într-o familie de oameni simpli și credincioși, părintele Ilie a crescut în duhul rugăciunii și al respectului față de rânduiala Bisericii.

Hirotonit în vremuri de încercare pentru țară și pentru credință, părintele Ilie a slujit cu o profundă conștiință a misiunii sale, fără a se lăsa înfricoșat de vitregia vremurilor sau de presiunile regimurilor politice care au căutat adesea să reducă la tăcere glasul Bisericii. Nu prin cuvinte mari, ci prin exemplul unei vieți curate, pline de răbdare și slujire, a devenit pentru credincioșii săi o icoană vie a păstorului cel bun.

Deși nu a fost aruncat în închisori precum alți mărturisitori, părintele Ilie a cunoscut alte forme de suferință: marginalizarea, presiunile constante, încercările de intimidare. A rămas însă neclintit, continuând să împlinească rânduiala slujbelor, să îndrume pe cei rătăciți și să încurajeze comunitatea să păstreze credința nealterată.

Întreaga sa viață a fost o predică tăcută, dar grăitoare, despre statornicia în Hristos. A trecut la Domnul în anul 2006, lăsând în urmă nu doar biserici zidite de mâna sa, ci mai ales suflete zidite în credință și în nădejde. Părintele Ilie Cojocaru rămâne pentru noi o pildă vie de cum, prin slujire smerită și iubire neclintită față de Dumnezeu și oameni, se poate lucra Evanghelia în tăcere, dar cu putere.

c. Cherciu Măriuța – chip al mamei rugătoare.

În parohia „Nașterea Maicii Domnului” din satul Broscăuți, județul Botoșani, trăiește astăzi o femeie trecută de 75 de ani, cu chip blând și inima plină de lumină – tanti Măriuța Cherciu. Viața ei, deși tăcută și lipsită de strălucirea lumii, este o mărturie vie a credinței statornice în vremuri tulburi, când curajul de a fi creștin presupunea suferință și asumare.

În timpul regimului comunist, tatăl ei, muncind din greu pentru a-și adăposti familia numeroasă, a început să construiască o casă pentru cei șapte copii. N-a trecut mult până când autoritățile au intervenit: zidurile au fost dărâmate cu buldozerul, într-un gest dureros ce a întruchipat cruzimea sistemului împotriva inițiativei și demnității personale. Totuși, această lovitură nu a distrus temelia vieții duhovnicești din familia lor.

Mi-a mărturisit că își amintește cu emoție cum, deși părinții erau obligați să lucreze inclusiv duminica și în zilele de sărbătoare – o tactică deliberată de dezrădăcinare religioasă –, ei își trimiteau copiii la biserică, în semn de tainică rezistență. Ea mergea cu grijă, știind că dacă învățătorul afla, risca o bătaie aspră. „N-am lăsat biserica. Mă rugam la Maica Domnului și mergeam, chiar dacă mi-era frică…”, mărturisește ea astăzi, cu lacrimi și seninătate în glas.

Tanti Măriuța nu s-a lepădat niciodată de credință. Când era în putere, în urmă cu vreo 15 ani, îmi amintesc că era nelipsită de la Sfânta Liturghie. O perioadă de timp era cea care plămădea prescuri pentru biserică. Astăzi, nu se mai poate deplasa spre biserică, însă citește zilnic din Psaltire și se roagă cu stăruință pentru familia ei și pentru pacea lumii – un gest firesc pentru cineva care a trăit războiul nevăzut al sufletului și al neamului. Ea este una dintre acele conștiințe vii care, fără să fi scris cărți sau să fi ținut discursuri, au păstrat în inimile lor taina Evangheliei și au transmis-o prin simplitatea trăirii.

Astfel de oameni, poate necunoscuți istoriei mari, au fost stâlpii credinței nebiruite, mărturisind prin însăși viața lor adevărul spus de Mântuitorul: „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea.”(Ioan 16, 33) Acești oameni simpli au fost adevărați mucenici tăcuți ai credinței.

Și mai sunt mulți ca ea. În sate uitate de lume, prin orașe mici sau în colțuri liniștite ale țării, trăiesc bătrâni care poartă în suflet aceeași mărturie. Oamenii aceștia, neștiuți, dar luminați de har, formează țesătura nevăzută a unei Biserici care nu a fost biruită nici de prigoană, nici de vremuri.

d. Brânzei Elena – o viață simplă, închinată credinței și demnității

În parohia „Adormirea Maicii Domnului” Broscăuți, Protopopiatul Dorohoi, trăiește Elena Brânzei, pe care consătenii o cunosc drept tanti Lenica, o femeie în vârstă de 82 de ani, care poartă în inima sa o comoară de povești, suferințe și nădejde. Viața ei, deși n-a fost niciodată în centrul atenției, este o pildă tăcută de curaj și fidelitate față de Dumnezeu și familie.

Născută într-o vreme grea, tanti Lenica a primit Taina Botezului din mâinile părintelui Gheorghe Filip – preot slujitor în satul Broscăuți între anii 1943-1945, despre care se am amintit mai sus că a pătimit în temnițele comuniste pentru verticalitatea și misiunea sa. Legătura aceasta nu a fost doar una simbolică: părintele Filip a locuit chiar în casa părinților dumneaei, fiind primit cu drag și respect în comunitate.

La vârsta de zece ani, o durere adâncă i-a marcat copilăria: mama ei s-a stins din viață, răpusă de o boală de inimă. Rămasă fără ocrotirea maternă, Elena și-a găsit sprijin în gesturile mici, dar pline de compasiune. Își amintește cu recunoștință cum profesorul Zaiț, o figură cunoscută și respectată în Dorohoi, îi aducea aproape zilnic pâine cu margarină la școală, mișcat de drama copilei.

Anii colectivizării i-au adus alte suferințe. A muncit din greu la C.A.P., apoi la fabrica de sticlă – locuri unde truda era multă, iar recunoștința puțină. Dar în sufletul ei, credința a rămas neclintită. Cu ajutorul lui Dumnezeu, a crescut doi fii vrednici, insuflându-le dragostea pentru rugăciune și muncă cinstită.

Astăzi, la vârsta senectuții, nu se plânge. Îl pomenește în rugăciune pe părintele Gheorghe Filip, nașul ei de botez, și se roagă cu sârguință pentru familie și pentru toți cei pe care viața i-a așezat în calea ei. Există un fir nevăzut care leagă sufletul ei de chipuri din trecut: la fel cum în anii `40 părintele Filip a locuit în casa părinților săi, în anii `80, tatăl meu care de asemenea este preot, împreună mama mea, au stat în gazdă la mătușa Lenica, în același sat, în același duh.

Am stat de vorbă cu dânsa: nu cere recunoaștere, își duce viața cu demnitate, în modestie și rugăciune. Dar Biserica, în misiunea ei de a cinsti mărturisitorii credinței, are datoria să adune asemenea chipuri într-o lumină a recunoștinței. Pentru că în astfel de femei, simplitatea se împletește cu statornicia, iar biografia discretă devine o lecție de Evanghelie trăită.

Astăzi, privind la chipul ei brăzdat de ani, dar luminat de pacea interioară, se poate vedea rodul unei vieți care a știut să împlinească în tăcere, dar cu mare putere, cuvintele Evangheliei: „Cine va răbda până la sfârșit, acela se va mântui”(Matei 24, 13).

4. Concluzii

Privind la acest veac de lucrare a Patriarhiei Române, înțelegem că adevărata putere a Bisericii nu a stat niciodată în mijloacele exterioare, ci în lumina Evangheliei sădită în inimile oamenilor. Cuvântul viu al lui Dumnezeu, primit cu credință și rodit în fapte, a fost cel care a păstrat neîntreruptă viața Bisericii chiar și în vremuri de cruntă prigoană sau de mare încercare.

A fi preot sau credincios în slujba Evangheliei nu înseamnă doar împlinirea unor obligații exterioare, ci o chemare lăuntrică de a deveni, fiecare în parte, o oglindire vie a iubirii lui Hristos în lume. Nu prin cuvinte mărețe se câștigă sufletele, ci prin mărturia vie a vieții îndumnezeite. Părintele Dumitru Stăniloae, marele teolog al iubirii și al luminii dumnezeiești, ne încredințează că Evanghelia trăită nu rămâne doar un cuvânt rostit, ci se sădește adânc în inimă, transfigurându-l pe om într-o prezență vie a lui Hristos în lume. Cine pune Evanghelia în inimă, acela, prin întreaga sa viețuire, devine Evanghelie vie pentru frații săi. Astfel, lucrarea Evangheliei nu se măsoară doar prin predici sau îndemnuri, ci prin însăși ființa celui ce o trăiește.

În această lumină, responsabilitatea noastră — ca preoți și credincioși — este să nu păstrăm Evanghelia doar în vorbe, ci s-o întrupăm în gesturi simple, în răbdare, în dragoste, în slujire smerită. Așa cum Sfinții au fost scrisori vii ale Împărăției, așa suntem și noi chemați să devenim vestitori ai lui Hristos prin însăși ființa noastră.

În anul de grație al centenarului Patriarhiei, ne reînnoim astfel angajamentul de a lucra, fiecare după darul său, în via Domnului. Într-o lume care are tot mai mare nevoie de mărturie autentică și de lumina Evangheliei, preoții și credincioșii sunt chemați să fie făclii nestinse, aducând nădejde, pace și adevăr în mijlocul unei societăți însetate de sens.

La împlinirea a 100 de ani de când Biserica Ortodoxă Română s-a declarat și a fost recunoscută ca Patriarhie, privind bogatele realizări pe care ea le-a înfăptuit în acest timp, avem tot dreptul să întâmpinăm acest eveniment cu bucurie.

Să nu uităm că roadele cele mai durabile nu sunt cele ale unei lucrări grăbite, ci ale unei sădiri adânci în inima Evangheliei, într-o fidelitate neclintită față de Hristos și față de Biserica Sa. Numai așa, urmându-i pe cei care au luminat înaintea noastră, vom putea duce mai departe comoara cea de mult preț a credinței și vom fi, fiecare, o mică Evanghelie vie pentru aproapele nostru. (Pr. Crețu Vasile Ionuț)

Bibliografie:

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994;
IPS Nestor Vornicescu, mitropolitul Olteniei, La centenarul recunoașterii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române(1885-1985), în revista Ortodoxia, anul XXXVII, nr. 2, aprilie-iunie 1985;
Diac. G. Sereda, De la Biserica Autocefală la Patriarhia Română, în revista Ortodoxia, anul II, nr. 2, aprilie-iunie 1950;
Pr. Dr. Iorgu Ivan, Biserica Ortodoxă Română – 60 de ani de patriarhat, în revista Ortodoxia, anul XXXVII, nr. 3, iulie-septembrie 1985;
Centenarul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987;
Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, Lumina lumii, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1993;
Istoria Bisericii Române, manual pentru Institutele Teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București 1958;
Pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1981;
Pr. Ion Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol II, editura Trinitas, Iași, 2002;
Biserica în misiune. Patriarhia Română la ceas aniversar, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005;
Pr. Ioan Canciuc, Protopopiatul Dorohoi-Contribuții monografice asupra așezărilor, bisericii și învățământului, vol I, editura Doxologia, Iași, 2013;

Resurse web: