Fie Domnul lăudat întru sfinții săi!
În simplitatea firescului, în „blândețea lor dumnezeiască” (IPS Teofan), sfinții au modul lor de a se revela în viața noastră: ne deschid uși către Hristos și ne invită să pășim cu iubire și credință pe urmele lor, ne poftesc să învățăm din propriul lor exemplu de trăire duhovnicească și sfințenie a vieții, ne dau nădejdea și încrederea că nu suntem singuri – ținându-ne de mână în drumul spre Tabor, mijlocind pentru noi mila și ajutorul lui Dumnezeu și, în același timp, insuflându-ne dorința de a căuta permanent chipul lui Hristos în inima noastră.
Un sfânt minunat, aproape necunoscut mie până nu demult, este „Apostolul Bucureștilor și poate al întregii țări” (Sf. Cleopa): Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim, chip și model al blândeții și iubirii, al neosândirii și iertării, viețuitor și stareț aproape 50 de ani la Mănăstirea Antim, primul sfânt român contemporan cu noi, canonizat în secolul XXI.
Era duminică. O duminică dimineață, cu soare cald de toamnă, la Iași: 14 septembrie, anul mântuirii 2025, ziua Înălțării Sfintei Cruci. La Catedrala Mitropoliei din Iași, oamenii se așezau cuminți la rânduri (fie în catedrală, ca să se închine la icoana Sfintei Cruci, fie la racla cu sfintele moaște ale Sfintei noastre Cuvioase Parascheva) – în liniște, cu un respect și o smerenie vădită, cu flori și busuioc în mâini, cu acatiste și paraclise pe care le citeau în gând. M-am așezat și eu ca ceilalți pelerini, căci promisesem sfintei, care mi-a fost alături la greu și mi-a împlinit toate cererile, că voi veni să-i mulțumesc, an de an, cât va îngădui Dumnezeu. Așteptarea la rând este mereu o binecuvântare: fie că durează jumătate de oră, zece minute sau treisprezece ore. Sfânta Parascheva, ca toți sfinții noștri minunați, te ajută să nu simți timpul fizic, te așază în rugăciune și într-un timp duhovnicesc. Nu simți frig, mai ales noaptea, nici sete, nici foame. Te rogi continuu, alături de ceilalți pelerini, cu iubire și credință, cu simplitatea nădejdii că negreșit te ascultă și răspunde rugăciunilor tale. Despre ea – îngerul de la Catedrala Mitropolitană din Iași – voi povesti însă, cu drag, cu altă ocazie.
După Sfânta Liturghie, mi-am îndreptat pașii către librăria micuță din curtea catedralei. Am ales trei icoane ale sfinților români recent canonizați, pe care îi iubesc foarte mult. Spre surprinderea mea, odată ajunsă în fața primăriei, scoțându-le ca să le privesc, una dintre ele era a unui sfânt pe care nu-l cerusem, și a cărui privire blândă mi-a pus imediat un zâmbet pe chip și bucurie în suflet. În ce mod discret și simplu a ales Sfântul Cuvios Sofian să mi se arate! Cine este Sfântul Sofian? Știam atât de puține lucruri despre el, încât am avut imboldul de a căuta imediat ziua prăznuirii lui. Urma să fie sărbătorită canonizarea sa locală, la Mănăstirea Antim din București, peste două zile, pe 16 septembrie. Câtă binecuvântare! Câtă bucurie! Și, cum sfinții își întăresc prezența în mod convingător, pentru că suntem atât de puțin credincioși, două mesaje au urmat simultan pe telefon: unul de la o prietenă foarte dragă, care-mi trimitea un documentar mai vechi despre Sfântul Sofian, și mesajul părintelui protopop Ionuț Apetrei, pe grupul Catedralei Dorohoi (eparhie de care aparțin), prin care se anunța Privegherea de noapte în cinstea sfântului în următoarea zi, pe 15 septembrie. Drumul lung spre casă, de la Iași, l-am făcut cu bucurie lăuntrică nespusă și cu recunoștință față de Sfânta Parascheva și Sfântul Sofian, la moaștele căruia nădăjduiesc să ajung să mă închin la finalul lunii octombrie, dacă Maica Domnului va îngădui.
Zile mai târziu, am aflat că Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian a plecat lin și discret la Domnul (precum el însuși era de o finețe și o naturalețe de nedescris) în timpul Sfintei Liturghii, în chilia sa, chiar în ziua Înălțării Sfintei Cruci, pe 14 septembrie 2002. A fost pomenit de două ori – la ectenia celor vii și, mai târziu, la cei mutați la Domnul, în lacrimile ucenicilor care și-au iubit starețul atât de mult.
Trebuie să mărturisesc că ochii noștri trupești văd foarte aproape, și aproape întotdeauna incorect, căci suntem lumești, legați de materie, pe când cei duhovnicești, când Dumnezeu permite câteodată și harul devine lucrător, văd limpede lucruri pe care, în limitarea noastră omenească, nu le putem distinge. Acesta e motivul pentru care nu ar trebui să ne întrebăm de ce și cum un sfânt sau altul ni se „arată” și ne îndeamnă parcă să cerem ajutorul și mijlocirea lui, sau să ne întrebăm cum lucrează Maica Domnului în viața noastră, de ce răspunde imediat, în chip minunat, rugăciunilor noastre când îi cerem sprijinul cu smerenie, sinceritate și iubire totală! Important este să avem disponibilitatea sufletească, credință vie și iubire pentru Hristos, și sfinții fac restul. Fac ei majoritatea pașilor spre noi, în smerenia lor, în iubirea și lumina lor dumnezeiască, dacă noi ne deschidem sufletul și mintea să le primim ajutorul.
Pe unul dintre îngerii știuți (căci sunt și îngeri neștiuți) la Antim, Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian, om îndumnezeit, îl cunoști mai întâi ca pe orice om care a trăit în trup. Îl cunoști după roada faptelor lui, după modul în care a viețuit, după cât de mult a iubit și s-a jertfit pentru semenii lui, după ceea ce a lăsat moștenire umanității, după modul în care a atins și a schimbat vieți și, cu siguranță, după ceea ce a reușit și reușește să facă, mai ales după trecerea la Domnul. La fel ca noi toți cei care-l căutăm pentru a-l cunoaște mai bine, am ascultat și vizionat mărturiile celor cărora le-a fost părinte duhovnicesc (unii dintre cei mai importanți teologi, preoți de mir și călugări ai țării), emisiunile la care a fost invitat până spre ultimii ani de viață pământească, dar am și citit cărțile scrise de el și despre el. Și cu cât am căutat mai mult, cu atât mai drag mi-a devenit: blândețea vocii sale și frumusețea caldă a chipului, puritatea și noblețea sufletească ce i se citesc în ochi mi-au umplut sufletul. Și, cu siguranță, nouă, tuturor! Sfântul te schimbă prin el însuși, ca exemplu de viețuire în Hristos și cu Hristos, total antagonic față de modul hedonistic în care trăim eu și probabil mulți dintre noi, în lumescul zilelor de astăzi. Atât de minunați sunt sfinții, încât își fac ucenici și după ce se duc în iubirea veșnică, la Domnul. Mai ales atunci, am convingerea, mai ales atunci se pot ruga și mai mult pentru noi și ne pot ajuta cu mijlocirea și îndrăzneala pe care le au în fața tronului ceresc.
Adevărat mărturisitor al Adevărului evanghelic prin cuvânt și culoare, prin fii duhovnicești și icoane, trăitor în Hristos, căutător al chipului lui Hristos toată viața, cum el însuși a mărturisit în 1946 în lucrarea sa de licență, Sfântul Sofian și-a desăvârșit chemarea pe acest pământ venind să binecuvânteze, să împodobească și să înnoiască suflete și biserici, icoane și oameni, să săvârșească cele sfinte, să-i învețe pe oameni, să mângâie, să aline și să se jertfească pe sine pentru mântuirea altora, să aducă speranță, ordine și frumos acolo unde există tristețe, urât și dezordine.
Născut în Basarabia pe 7 octombrie 1912, în comuna Cuconeștii Vechi-Bălți, botezat în numele Sfintei Treimi ca Serghie, Sfântul Sofian a intrat în viața monahală la 14 ani urmând seminarul de la Cernica și școala de cântăreți la Dobrușa, hirotonit ierodiacon la Catedrala din Bălți în 1939. Adevărat mărturisitor al credinței ortodoxe, a înțeles ce înseamnă a-l urma pe Hristos, a-ți lua crucea și a te lepăda de sine. Atunci când a trebuit să fugă din Basarabia lui iubită din cauza ocupației rusești (la jumătatea secolului trecut), împreună cu fratele lui, diaconul Lucian, a luat cu sine icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, comoara cea mai de preț, pe care a așezat-o inițial la Mănăstirea Căldărușani, apoi la Mănăstirea Antim.
În 1940 s-a înscris la Academia de Belle Arte din București, secția Artă Decorativă, devenind pictor licențiat desăvârșit. Icoanele sale s-au odihnit smerit pe frescele de la Schitul Dârvari, în Biserica Visarion și în Palatul Sfântului Sinod. A pictat paraclisul Mănăstirii Antim, biserica Mănăstirii Radu-Vodă, Catedrala Mitropoliei din Liban, catedrala din Homes-Siria și Biserica Hama-Siria – un total de 25 de biserici, dintre care 6 integral, pictate în tempera și frescă, iar restul, restaurate. La 82 de ani realiza ultima sa pictură: a Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești, pomenit acum, pe 27 septembrie, și canonizat în 1992 la Mănăstirea Antim. „Am căutat să pun în valoare pictura bisericească tradițională, să împodobesc cât mai frumos Casa lui Dumnezeu, Căruia i-am închinat întreaga mea viață!” – spunea Sfântul Sofian. De aceea, pe bună dreptate fiind numit în acatist „iscusit iconar de suflete”, a împodobi biserici cu icoane frumos gândite și a face din sufletele credincioșilor biserici vii, icoane duhovnicești ale faptelor bune, ale dragostei și smereniei, în care să se imprime chipul blând și smerit al lui Hristos, a restaura icoane prețioase și suflete deopotrivă – căci Mântuitorul pentru acestea s-a jertfit – au fost, cu siguranță, talantul său pe acest pământ.
În paralel cu Academia de Belle Arte, Sfântul Sofian a urmat cursurile Facultății de Teologie tot în București, susținând lucrarea de licență în 1946, cu titlul Chipul Mântuitorului în Iconografie. Este hirotonit ieromonah la Mănăstirea Antim în 1945. În lucrarea sa, de o frumusețe tulburătoare, de o profunzime pe care doar el i-o putea da – las cuvintele din Introducere și Concluziile sale să vorbească cel mai bine –, Sfântul Sofian l-a privit pe Iisus în icoană și dincolo de icoană: „Dintr-un îndemn tainic al inimii mele, de mult caut Fața Domnului. O caut pentru îndeletnicirile mele de umil iconar, dar și pentru cerințele sufletului meu de creștin și monah. De-a lungul acestei lucrări caut acest chip. Am căutat mai întâi să mă lămuresc și să aflu cum a fost în realitate chipul Domnului în viața sa pământească. Ne-a păstrat cineva amintirea nemincinoasă a sfântului Său chip, așa cum a fost El pe pământ, la nunta din Cana sau înaintea lui Pilat? Avem noi portretul Lui…? Rog pe Mântuitorul să mă călăuzească și să mă ajute în căutarea cu smerenie a Sfântului Său chip” (din Introducere, pp. 13-14). „Să ne obișnuim cu această prezență a Domnului prin icoană, să ne învățăm a cunoaște chipul Lui de aici, ca să-L putem recunoaște și dincolo, și mai ales să fim recunoscuți de El în ziua aceea când nu vom mai privi prin icoană, ci față către Față” (din Concluzii, p. 117).
În 1945, la Mănăstirea Antim ia ființă mișcarea isihastă „Rugul Aprins”, mișcare de înnoire a vieții omului prin rugăciunea neîncetată, a cărui fondator a fost Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor (martirul de la Aiud, cu numele real Alexandru Teodorescu, poet și jurnalist), cel care compune și imnul icoanei Rugul Aprins – scris ca armă de foc spre înduhovnicire, într-o perioadă în care comunismul din România făcea ravagii în viața Bisericii Ortodoxe. În biserica mare a Mănăstirii Antim, în stânga altarului stă așezată icoana Rugului Aprins („Icoana Cerurilor Deschise”), închinată Maicii Domnului. A fost adusă inițial la Mănăstirea Cernica tocmai din Rusia, de la Mănăstirea Optina, de către călugărul Ioan/Ivan Kulîghin (Ioan „cel Străin”) – după eliberarea dintr-un lagăr rusesc de către trupele româno-germane, alături de mitropolitul și starețul său, Nicolae al Rostovului –, împreună cu manuscrisele Sbornicul și Pelerinul Rus. Despre icoana făcătoare de minuni „Rugul Aprins”, preotul prof. Holbea spunea într-un interviu că ar fi fost purtată în raniță de un soldat rus în timpul războiului, și de aceea a și fost singurul supraviețuitor de la Cotul Donului. Un imn Acatist și o icoană închinată Maicii Domnului, a cărei semnificație o aflăm de la Sfinți Părinți precum avva Efrem Sirul, care o compara pe Maica Domnului cu minunea rugului ce ardea și nu se mistuia, contemplat de profetul Moise pe Muntele Sinai. Căci la fel cum flăcările rugului Îl încăpeau pe Dumnezeu, tot astfel, Fecioara Maria Îl încăpea pe Hristos în pântecul ei feciorelnic. „Icoana Rugului Aprins înseamnă locul și momentul de reuniune în duh al celor care au fost binecuvântați de darul trăirii și al cunoașterii isihaste”, spunea părintele Ioan. Imnul Acatist spune același dor nesfârșit după Dumnezeu: „Numai în tine inima omului și inima lui Dumnezeu bat laolaltă”. Versurile părintelui Daniil sunt inspirate de teologia Sfântului Grigorie Palama: Maica Domnului Isihastă, care spune în una dintre cuvântări că Maica Domnului, după ce a fost lăsată în Sfânta Sfintelor la 3 ani, a reușit, rugându-se, să coboare în sine, loc unde a descoperit dorul nesfârșit al firii omenești după unirea cu firea dumnezeiască, și astfel, l-a convins pe Dumnezeu să se întrupeze. Nu întâmplător Sfântul Grigorie Palama este prăznuit pe 14 noiembrie, continuatorul său, Sfântul Paisie de la Neamț, pe 15 noiembrie, iar părintele Daniil Sandu Tudor a trecut la Domnul pe 17 noiembrie 1962. Fiecare a continuat isihasmul. Mișcarea duhovnicească și culturală „Rugul Aprins” cuprindea vârfurile clerului ortodox, precum și pe cele intelectuale al vremii: părintele Daniil, Alexandru Mironescu și arhimandritul Benedict Ghiuș, părintele Roman Braga, Adrian Făgețanu, Arsenie Papacioc, Andrei Scrima, arhimandritul Vasile Vasilachi (stareț atunci la Antim), Sfântul Dumitru Stăniloaie și Sfântul Sofian. Și toți aceștia se întreceau în smerita cugetare, cultivau smerenia cea adâncă și erau impresionați atunci când cuviosul Ioan, continuator al paisianismului, rostea Rugăciunea lui Iisus cu adevărat neîncetat, motiv pentru care aceștia l-au rugat să participe la întâlnirile de la Antim și să le dea binecuvântarea pentru practicarea rugăciunii isihaste. Arestat în 1958, condamnat la 16 ani de muncă silnică în închisorile de la Jilava, Aiud și Balta Brăilei, alături de ceilalți membri ai mișcării „Rugul Aprins”, pentru „uneltire contra ordinii sociale prin activitate mistică dușmănoasă”, și eliberat după 6 ani datorită decretului, Sfântul Cuvios Sofian mărturisea în duhul adevăratei smerenii, cu o simplitate covârșitoare, în cuvinte simple, deși era atât de erudit: „Dacă pot zice așa, mie mi-a plăcut în închisoare. Era bine acolo. Mult mai bine decât aici, în așa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra. Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu! Pe când afară, câte probleme! În închisoare trebuia să ai un gând (făcând probabil referire la rugăciunea neîncetată), altfel te cuprindea revolta împotriva celor care te țin închis – eu nu m-am revoltat împotriva nimănui, am trăit o viață liniștită, cineva era mereu în preajma mea, o prezență care mă întreținea viu și în stare de pace lăuntrică. În 6 ani de închisoare, am cunoscut în primul rând suferința aproape a întregului neam omenesc – acolo erau și țărani și intelectuali, și militari și oameni religioși și atei, și reacționau în mod diferit fiecare, pe când, în mod liber, afară fiind, nu eram atent. La Antim veneau cetățeni care făcuseră pușcăria și se plângeau. Îi compătimeam, dar nu sufeream. Această experiență pe viu a rămas adânc înfiptă în conștiința mea. Am învățat care este rolul suferinței, care pentru mine a fost binefăcătoare. Suferința era mângâietoare, simțeai ajutor din partea lui Dumnezeu – ca niște bucurii și pace în suflet pe care afară o ai în măsuri mici. Nu eram revoltat pe nimeni. Suferința era pentru păcatele mele, canon acceptat cu toată libertatea interioară.” Rugăciunile celor din închisorile comuniste erau asemănătoare cu cele ale Sfinților Părinți din pustie sau ale martirilor uciși pe rug, care erau veseli și-i mulțumeau lui Dumnezeu pentru această jertfă pe care o aduceau înaintea Sfințeniei Sale. „Pentru noi, spunea Sfântul Sofian, cei de acum, rugăciunile lor, modul lor de viață ne sugerează că e bine să ne smerim, să ne ostenim, să ducem o viață ascetică, prin post, rugăciune, metanii, iertarea insultelor pe care le primim de la viață prin răbdare fără cârtire, și atunci, rugăciunile noastre sunt primite înaintea lui Dumnezeu, așa cum au fost cele din închisorile comuniste.”
Ca părinte duhovnicesc, Sfântul Sofian a fost un doctor sufletesc, călăuză spre Hristos a sufletelor omenești pe calea cea strâmtă și spinoasă, dar și luminoasă a Mântuirii. „Când am fost solicitat de bolnavi și credincioși, niciodată nu i-am refuzat, nici nu i-am întristat cu ceva, ci am făcut tot ce mi-a stat în putere să-i folosesc, să-i mărturisesc și să-i împac cu Dumnezeu și cu oamenii”, mărturisea sfântul. „Spovedea îndoit într-o parte, cu șira spinării îndoită pentru a șopti la ureche (căci zeci de oameni așteptau la 3-4 metri de scaunul spovedaniei), ceea ce, mai târziu, spre sfârșitul vieții, i-a adus o suferință foarte mare, se jertfea pentru ceilalți convins fiind că noi existăm atât cât îi ajutăm pe ceilalți. Cât facem pentru noi, noi nu existăm, nu trăim, căci viața creștinului este: «Ce pot să fac pentru tine? Poate ai nevoie de ceva, poate pot ajuta pe cineva».”(IPS Teofan). Asta dădea sens vieții Sfântului Sofian. IPS Mitropolit Teofan amintește că „Părintele îți prelua toată povara pe care o aveai pe suflet, îți dădea câteva sfaturi la sfârșit, care erau foarte importante, însă cel mai important era că simțeai cum te ascultă, că participă la durerea ta. În momentul în care te ridicai de la pământ, te simțeai cu totul alt om. Simțeai că pleci acasă cu multă putere în suflet, că-ți poți lua de la capăt viața, că-ți poți duce mai ușor crucea”. Părintele prof. Constantin Coman pomenește de un ucenic al Sfântului Sofian, schimonahul Antonie – pustnic de 16 ani în munți, care, bolnav fiind, a fost adus la București și trăia în subsol, într-un compartiment izolat. Ceruse să i se taie părul, care îi ajunsese până la călcâie, și povestea că trăise pe un pat de piatră, într-o peșteră mică fără ușă, fără sursă de căldură iarna, pentru că avusese canonul desăvârșit al tăcerii de 22 de ani, dat de Sfântul Sofian, canon pe care îl ținuse (căci comunica acum scriind cu litere de tipar pe foi albe). Antonie mărturisea că la prima spovedanie îi spusese părintelui că vorbește mult și acesta i-a spus: „De astăzi să nu mai vorbești!”. Părintele prof. Coman spune că e aproape sigur faptul că Antonie dăduse un caracter absolut în ascultare acestei porunci, pe care, de altfel, cu siguranță că Sfântul Sofian nu o gândise așa de intransigent. Ajungând în Athos, părintele Antonie relatează că un alt părinte, pe care nu l-a mai văzut după aceea, l-a ajutat și l-a îndemnat să țină o piatră în gură ca să înfăptuiască această tăcere desăvârșită, ceea ce a și făcut în primii cinci ani consecutiv, având conștiința că această ascultare desăvârșită îl va face beneficiarul bunătăților de care se împărtășesc sfinții. „Eu fac ascultare de Sofian, și mă folosesc ca toți sfinții” (asta la 16 ani după trecerea la Domnul a părintelui Sofian, uimind prin afirmația: „Eu mă văd cu Sofian foarte des!”). „Nu știți voi cât de mare este Sofian înaintea lui Dumnezeu, dar a fost smerit și foarte ascuns!” Cu siguranță, afirmă părintele Coman, adresarea directă nu era o dovadă de lipsă de respect, ci una de iubire și familiaritate, o îndrăzneală pe care și noi o avem, la rândul nostru, când spunem Tatăl nostru, adresându-ne direct și simplu lui Dumnezeu.
Sfântul Sofian este un model de întruchipare a Cuvântului transpus în comportament, de o smerenie desăvârșită de la tonul vocii (folosind cuvinte simple, dar adânci) până la purtarea simplă și firească, așezată și cuminte. Cu mintea și inima la Dumnezeu, deși trăitor în lume, în mijlocul tumultului bucureștean, a fost un om ales, un vas ales, deosebit, cu o mișcare interioară adâncă spre pace, asemeni Sfântului Serafim de Sarov, împlinind cuvintele acestuia din urmă: „Obține pacea și mii de oameni se vor mântui în jurul tău”. A fost un continuator al paisianismului de la Neamț și al Sf. Ioan de la Optina pentru rugăciunea inimii, despre care, din smerenie adâncă, nu afirmă niciodată că o are. Era discret și tăcut, căci nu-i plăcea deloc să vorbească în public; rareori, mai mult forțat, ajungea la interviuri sau conferințe, amintind de principiul său de viață, pe care-l respecta cu sfințenie: „Mare va fi în Împărăția lui Dumnezeu cel ce învață și face, nu cel ce zice!”.
Întrebat când a simțit cea mai mare mângâiere duhovnicească, părintele Sofian mărturisește: „Când m-am aflat fără prihană în fapte și în cuvânt, față de propria mea conștiință, unde știu că mă întâlnesc cu Dumnezeu”.
Unul dintre cele mai folositoare sfaturi pentru noi este, fără îndoială, și cel mai greu de urmat: „În viață să nu judeci pe nimeni, căci dacă judeci îți pierzi liniștea interioară. (…) dacă l-ai judecat, l-ai îndreptat? Nu. De aceea, să nu judeci!”
Las drept încheiere experiența mea din seara dinainte de a termina această mărturie scrisă. Am luat cu mine la culcare una dintre cărțile sfântului: Jurnal (Arhim. Sofian Boghiu) și am deschis-o la întâmplare (sau nu), pentru a citi câteva pagini: „Siria.1978/27martie. Ora 9 dimineața. În avion spre Damasc. Vom ajunge peste două ore și 15 minute (…). Am trecut prin toate vămile! La vămile pământești este bine să n-ai mult bagaj, mai ales că n-ai ceea ce nu este bine primit în cealaltă țară! Și este foarte util să ai pe cineva care să mijlocească și să te ajute să treci fără greutate, spunând că nu ai nimic nepermis asupra ta! Ceva asemănător cred că se va întâmpla cu fiecare din noi când vom străbate vămile văzduhului și când vom avea de trecut prin «poarta cea strâmtă». Dumnezeu să se milostivească de noi!” Și ochii mi s-au umplut de lacrimi: 27 martie 1978, ziua când eu m-am născut! Cum a știut sfântul să deschidă cartea chiar acolo, să deschidă de fapt ochii trupești ca să văd dincolo, ca să cred, ca să am nădejdea că este acolo cu mine, cu noi toți care ne rugăm lui! Trăiesc astfel cu credința că Sfântul Sofian, alături de toți sfinții români, ne va însoți și va mijloci trecerea noastră prin vămi, la capătul vieții noastre pământești.
„Minunat este Dumnezeu întru sfinții săi!” (Psalmul 67,36). Prin prezența discretă, dar atât de evidentă a sfântului în viața mea, Hristos este mai viu și mai frumos ca niciodată! Dacă ar trebui să sintetizăm în puține cuvinte viața sfântului, doar dacă i-am citi Acatistul, am înțelege pe deplin modul în care și-a sfințit viața căutând și aflând, pictând icoană în el însuși, virtuțile sfinților și chipul lui Hristos.
Icosul 1
Lumină ce nu a putut fi pusă sub oboroc a fost viața ta cea virtuoasă și nenumărate daruri ai primit de la Dumnezeu pentru smerenia ta; dar mai ales rugăciunea arzătoare și dragostea ta îi chemau pe mulți, pentru care venim la tine să ne îndrumi în tainica lucrare a rugăciunii și a pocăinței pe noi, cei ce-ți cântăm:
Bucură-te, vlăstar roditor al Ortodoxiei românești;
Bucură-te, căutător al frumuseții dumnezeiești;
Bucură-te, cel ce cu numele înțelepciunii ai fost numit;
Bucură-te, cel ce cu multe virtuți te-ai împodobit;
Bucură-te, tainic isihast în mijlocul cetății;
Bucură-te, mustrător al păcatului și al nedreptății;
Bucură-te, liturghisitor înflăcărat al lui Dumnezeu Celui Preaînalt;
Bucură-te, cel ce bisericile cu alese icoane le-ai înfrumusețat;
Bucură-te, cel ce în viață dreapta credință ai păzit;
Bucură-te, cel ce în temniță pentru Hristos ai pătimit;
Bucură-te, preafrumoasă laudă a vieții monahale;
Bucură-te, bun chivernisitor al mănăstirii tale;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Sofian, iscusit iconar de suflete!
Sfinte Preacuvioase Părinte Sofian, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
Dintre cele mai frumoase cărți, amintesc:
1. Chipul Mântuitorului în Iconografie (lucrare de licență, Editura Bizantină, București, 2001 – din anticariat).
2. Ne vorbește Părintele Sofian (Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, Arhim. Ioanichie Bălan, 2004 – din anticariat).
3. Părintele Sofian (Editura Bizantină, București, 2012).
4. Părintele Sofian Duhovnicul (Editura Bizantină, București, 2012).
5. Caut fața Domnului (Editura Bizantină, București, 2018).
6. Jurnal, Arhim. Sofian (Editura Bizantină, București, 2019)
7. Părintele Sofian Boghiu – părtășia în duh a unei moșteniri (Editura Doxologia, Iași, 2021).
8. Părintele Sofian – Smerenia și Dragostea, însemnele trăirii ortodoxe (Editura Doxologia, Iași, 2022).
9. Sfântul Sofian de la Antim (Basilica – Buc, 2025).
10. Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian – Predici și Cuvântări (Editura Basilica, București, 2025).
11. Viața și Acatistul Sf. Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim (IBMO, București, 2025).
(Prof. Gianina Magdalena Cucoreanu)
Slova Creștină de Dorohoi 