Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește la 2 iulie pe Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, domnitor al Moldovei între anii 1457–1504, personalitate complexă a istoriei, dar mai ales chip viu al sfințeniei lucrătoare în spațiul politic și cultural românesc. În anul 1992, Sfântul Sinod l-a canonizat, recunoscând în el nu doar un strateg iscusit și un apărător al hotarelor pământești ale Moldovei, ci mai ales un mărturisitor al lui Hristos și ctitor de conștiință eclesială și identitate duhovnicească.
I. Întemeierea duhovnicească a unei domnii creștine
Domnia lui Ștefan cel Mare nu poate fi înțeleasă în afara dimensiunii eclesiale. El nu a fost doar un „mare bărbat de stat”, ci un domnitor profund ancorat în viața liturgică și duhovnicească a Bisericii, a cărei misiune o considera împletită inseparabil cu statalitatea. Niciodată nu s-a despărțit de binecuvântarea Bisericii, cerând rugăciunile călugărilor înainte de bătălii, zidind locașuri sfinte după izbânzi sau înfrângeri, iar în viața personală având îndrumători duhovnicești precum Sfântul Daniil Sihastrul.
Ștefan a înțeles, asemenea împăraților bizantini, că modelul conducătorului trebuie să fie Hristos – Împăratul-Păstor. Astfel, domnia lui a fost în mod profund o lucrare sinergică între harul dumnezeiesc și voința omenească în slujirea binelui comun.
II. Motivele canonizării: între cult, conștiință și identitate națională
Canonizarea Sfântului Ștefan cel Mare de către Biserica Ortodoxă Română în anul 1992 (prin hotărârea Sfântului Sinod din 20 iunie) s-a întemeiat pe mai multe aspecte teologico-pastorale și istorico-liturgice:
1. Evlavia populară constantă: Timp de aproape cinci secole, poporul l-a cinstit spontan ca sfânt, numindu-l „cel Mare”, „cel Bun” sau „cel Sfânt”, rugându-se la mormântul său de la Putna, purtând icoane cu chipul lui, așa cum amintește și tradiția monahală moldovenească.
2. Ctitor de lăcașuri sfinte: A ridicat sau a înnoit peste 30 de biserici și mănăstiri, unele fiind capodopere ale artei sacre ortodoxe. Acestea nu erau doar monumente de pietate personală, ci instrumente de consolidare a conștiinței liturgice și naționale a poporului.
3. Apărător al Ortodoxiei în fața Islamului și a prozelitismului apusean: A susținut Biserica Ortodoxă din afara granițelor Moldovei (precum Patriarhia Ecumenică sau Muntele Athos) și a refuzat compromisurile dogmatice, rămânând fidel Ortodoxiei răsăritene chiar în fața presiunilor politice apusene.
4. Viață personală de nevoință: Cronicile și tradițiile consemnează postul, rugăciunea, spovedania și împărtășirea sa regulată, însoțite de acte de milostenie și de asumare smerită a responsabilităților domnești ca slujire a lui Dumnezeu și a poporului.
Prin urmare, canonizarea sa nu a fost doar un act de recuperare istorică, ci o reconfirmare a sfințeniei lucrătoare în contextul politic, a chemării la sfințenie a tuturor creștinilor, indiferent de vocația lor.
III. Actualitatea duhovnicească a Sfântului Ștefan cel Mare
Într-o lume secularizată, marcată de confuzie axiologică și relativism moral, figura Sfântului Ștefan cel Mare se impune ca o icoană a curajului, a echilibrului între credință și acțiune, între rugăciune și responsabilitate civică. El rămâne un model de conducător luminat de rugăciune, de părinte al poporului și de ctitor de suflete.
Pentru creștinii de astăzi, viața sa devine o chemare la:
Statornicie în credință: În fața ideologiilor care subminează valorile tradiționale, Sfântul Ștefan ne îndeamnă să rămânem ancorați în învățătura Bisericii, să păstrăm legătura vie cu Hristos prin rugăciune, post și Liturghie.
Ctitorie sufletească: Nu toți putem ridica mănăstiri, dar fiecare este chemat să fie un „ctitor” în propria familie, parohie sau comunitate – zidind relații, educând copiii în frica de Dumnezeu, sprijinind lucrarea Bisericii.
Rugăciune înaintea deciziilor: Ștefan se ruga înainte de orice hotărâre. Este o invitație la reinstaurarea discernământului spiritual în alegerile personale, sociale și profesionale.
Conștiința jertfei pentru binele comun: El nu a domnit pentru sine, ci pentru poporul său și pentru apărarea credinței. Într-o epocă a individualismului, ne învață că iubirea de neam și de aproapele cere adesea renunțări personale și solidaritate.
IV. În loc de concluzie – cuvântul veșniciei
„Moldova n-a fost a mea, ci a lui Dumnezeu”, i-ar fi spus Sfântul Ștefan fiului său Bogdan. Aceste cuvinte concentrează toată teologia domniei sale: un conducător nu este stăpân, ci iconom al lui Dumnezeu în istorie.
La 2 iulie, când Biserica îl pomenește liturgic, creștinii sunt chemați nu doar să-i admire trecutul, ci să-i urmeze exemplul: să se roage cu statornicie, să iubească Biserica, să împletească viața spirituală cu responsabilitatea socială și să rămână neclintiți în Hristos, chiar și atunci când valurile istoriei par potrivnice.
La ceas de sărbătoare centenară, privind cu recunoștință în urmă la drumul parcurs de Biserica Ortodoxă Română, înțelegem mai profund darul neprețuit al recunoașterii Autocefaliei și al înființării Patriarhiei.
Este adevărat, când auzim vorbindu-se despre „100 de ani de patriarhat”, intervalul de timp n-ar prezenta mare importanță, privit în cadrul mileniilor de când se poate vorbi despre existența creștinismului pe teritoriul țării noastre. Dar, dacă luăm în calcul condițiile vitrege în care a fost nevoit să trăiască neamul românesc, în provincii despărțite, sub stăpâniri străine, veacuri de-a rândul, realizarea evenimentelor la care facem referire apare în adevărata ei importanță, iar bucuria și entuziasmul cu care sunt sărbătorite apar pe deplin justificate. Ne exprimăm astfel sentimentele de admirație și de recunoștință față de înaintașii care au reușit să realizeze aceste evenimente, iar pe de altă parte, prin asemenea manifestări se păstrează mereu vii și se transmit din generație în generație aceleași nobile sentimente de statornicie în credință.
Actul de recunoaștere a Autocefaliei în 1885 și ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie în anul 1925 au reprezentat nu doar împlinirea unor aspirații naționale și bisericești firești, ci și un pas decisiv în consolidarea unității de credință și de neam. Acest eveniment era un act firesc și legitim, cu o semnificație adâncă în viața credincioșilor noștri, având în același timp o semnificație deosebită pentru raporturile Bisericii noastre străbune cu celelalte Biserici Ortodoxe surori.
În acest context aniversar, se cuvine să reflectăm cu smerenie asupra felului în care preoții și credincioșii, fiecare în locul și slujirea sa, au fost și sunt chemați să lucreze împreună în via Bisericii, asumând atât bucuriile, cât și suferințele drumului comun, într-o continuitate a „răstignirilor” și „învierilor” trăite în trupul viu al Bisericii.
2. Preoți și credincioși în lucrarea Evangheliei
Prin înființarea Patriarhiei, în chip firesc, Biserica românească își lua pe umeri sarcini noi și mari, își lua răspunderi grele pentru viitor. Căci înălțimea treptei, cum spunea Nicolae Iorga, „nu putea fi numai o mantie de aur”, nu putea rămâne doar o podoabă de dinafară, ci trebuia să însemne o creștere a vieții și a puterii duhovnicești. Trebuia aprinsă mai viu munca de zidire creștinească, trebuia trasă brazdă mai adâncă în ogorul înțelenit, trebuia o înviorare cât mai neîntârziată a simțirii ortodoxe. Cu aceste nădejdi trainice, se promulga, la 6 mai 1925, legea și statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române.
Lucrarea Evangheliei în sânul Bisericii Ortodoxe Române, în cei o sută de ani de la ridicarea sa la rang de Patriarhie, a fost o strădanie continuă, uneori plină de încercări, dar binecuvântată cu rodiri duhovnicești. Preoții și credincioșii, împreună-lucrători în via Domnului, au purtat, de-a lungul timpului, atât greutatea prigonirilor și a lipsurilor, cât și bucuria reînnoirii duhovnicești și a mărturisirii libere a credinței.
În această perioadă, Biserica a trăit atât răstigniri — prin persecuții, suprimări de drepturi, încercări istorice — cât și învieri, prin reînsuflețirea vieții parohiale, renașterea catehezei și întărirea comunităților euharistice. Preoții au fost adesea cei care, cu jertfelnicie, au ținut trează candela credinței, slujind adesea în condiții dificile, cu riscuri personale, dar cu o dragoste nemărginită pentru Hristos și pentru turma încredințată lor.
Astăzi, chemarea preotului și a credinciosului rămâne aceeași: să lucreze împreună în via Bisericii, cu conștiința că sunt membri vii ai Trupului lui Hristos. Această lucrare presupune asumare deplină, nu doar o apartenență declarativă la credință. Într-o lume tot mai marcată de superficialitate, se cere o întoarcere autentică la izvorul vieții — Sfânta Scriptură — nu ca un simbol onorat de la distanță, ci ca un cuvânt viu, care să pătrundă în adâncul inimii și să transforme viețile.
Mijloacele prin care preoții și credincioșii pot spori în lucrarea Evangheliei sunt multiple. Cateheza, desfășurată atât în rândul tinerilor cât și al adulților, rămâne o formă esențială de consolidare a credinței. Citirea Psaltirii, ca exercițiu de rugăciune personală și comunitară, întărește legătura cu Dumnezeu și cu Biserica. Studiul biblic, fie în cercuri organizate, fie în momente de lectură personală, aduce lumina adevărului evanghelic în viața zilnică. Nu în ultimul rând, unitatea preoților între ei și comuniunea dintre preoți și credincioși sunt chei esențiale pentru rodirea în Hristos: căci acolo unde există dragoste și înțelegere frățească, Duhul Sfânt lucrează cu putere.
Astfel, în cei o sută de ani de Patriarhie, Biserica Ortodoxă Română și-a împlinit menirea de a fi nu doar un stâlp al adevărului, ci și o școală a iubirii în care clerul și credincioșii, fiecare după darul său, lucrează împreună pentru mântuirea lumii.
3. Chipuri de lumină din zona orașului Dorohoi
a. Părintele Gheorghe Filip – Mărturisitor al credinței în vremuri de prigoană
Între chipurile luminoase care au mărturisit Evanghelia în vremuri grele se numără și părintele Gheorghe Filip, slujitor vrednic al Bisericii în satul Broscăuți între anii 1943–1945. Născut în anul 1914 în Cristinești, județul Dorohoi, părintele Gheorghe a crescut într-o familie simplă, dar profund credincioasă, care i-a sădit în suflet dragostea pentru Hristos și Biserică.
După hirotonie, și-a închinat viața slujirii altarului și aproapelui, fiind remarcat pentru râvna sa pastorală și pentru apropierea sinceră de oameni. Vremurile însă aveau să se întunece. După instaurarea regimului comunist, părintele Gheorghe Filip a fost arestat în 1948, fiind acuzat de „uneltire împotriva ordinii sociale”. A urmat o perioadă grea de detenție în închisorile Botoșani, Galați, Peninsula și Aiud, suportând cu răbdare și credință umilințe și suferințe greu de descris.
Eliberat, nu și-a părăsit însă misiunea, ci și-a reluat cu și mai multă dăruire slujirea pastorală, fiind numit ulterior preot în mai multe parohii din județele Botoșani și Neamț. A fost din nou arestat în 1959 și a trecut prin noi încercări, rămânând însă până la sfârșit un slujitor fidel al Evangheliei.
Mărturia părintelui Gheorghe Filip rămâne un exemplu viu al puterii credinței și al curajului de a rămâne statornic în Hristos chiar și atunci când împrejurările păreau să nu mai lase loc speranței. Prin tăria sa sufletească, el s-a făcut, asemenea cuvântului Evangheliei, o mărturie vie pentru toți cei din jurul său.
b. Părintele Ilie Cojocaru – Chip de blândețe și statornicie în slujirea Evangheliei
Un alt chip luminos între preoții slujitori din nordul Moldovei este părintele Ilie Cojocaru, preot al satelor de lângă Dorohoi, care a păstorit cu smerenie și devotament întreaga sa viață. Născut în anul 1913, într-o familie de oameni simpli și credincioși, părintele Ilie a crescut în duhul rugăciunii și al respectului față de rânduiala Bisericii.
Hirotonit în vremuri de încercare pentru țară și pentru credință, părintele Ilie a slujit cu o profundă conștiință a misiunii sale, fără a se lăsa înfricoșat de vitregia vremurilor sau de presiunile regimurilor politice care au căutat adesea să reducă la tăcere glasul Bisericii. Nu prin cuvinte mari, ci prin exemplul unei vieți curate, pline de răbdare și slujire, a devenit pentru credincioșii săi o icoană vie a păstorului cel bun.
Deși nu a fost aruncat în închisori precum alți mărturisitori, părintele Ilie a cunoscut alte forme de suferință: marginalizarea, presiunile constante, încercările de intimidare. A rămas însă neclintit, continuând să împlinească rânduiala slujbelor, să îndrume pe cei rătăciți și să încurajeze comunitatea să păstreze credința nealterată.
Întreaga sa viață a fost o predică tăcută, dar grăitoare, despre statornicia în Hristos. A trecut la Domnul în anul 2006, lăsând în urmă nu doar biserici zidite de mâna sa, ci mai ales suflete zidite în credință și în nădejde. Părintele Ilie Cojocaru rămâne pentru noi o pildă vie de cum, prin slujire smerită și iubire neclintită față de Dumnezeu și oameni, se poate lucra Evanghelia în tăcere, dar cu putere.
c. Cherciu Măriuța – chip al mamei rugătoare.
În parohia „Nașterea Maicii Domnului” din satul Broscăuți, județul Botoșani, trăiește astăzi o femeie trecută de 75 de ani, cu chip blând și inima plină de lumină – tanti Măriuța Cherciu. Viața ei, deși tăcută și lipsită de strălucirea lumii, este o mărturie vie a credinței statornice în vremuri tulburi, când curajul de a fi creștin presupunea suferință și asumare.
În timpul regimului comunist, tatăl ei, muncind din greu pentru a-și adăposti familia numeroasă, a început să construiască o casă pentru cei șapte copii. N-a trecut mult până când autoritățile au intervenit: zidurile au fost dărâmate cu buldozerul, într-un gest dureros ce a întruchipat cruzimea sistemului împotriva inițiativei și demnității personale. Totuși, această lovitură nu a distrus temelia vieții duhovnicești din familia lor.
Mi-a mărturisit că își amintește cu emoție cum, deși părinții erau obligați să lucreze inclusiv duminica și în zilele de sărbătoare – o tactică deliberată de dezrădăcinare religioasă –, ei își trimiteau copiii la biserică, în semn de tainică rezistență. Ea mergea cu grijă, știind că dacă învățătorul afla, risca o bătaie aspră. „N-am lăsat biserica. Mă rugam la Maica Domnului și mergeam, chiar dacă mi-era frică…”, mărturisește ea astăzi, cu lacrimi și seninătate în glas.
Tanti Măriuța nu s-a lepădat niciodată de credință. Când era în putere, în urmă cu vreo 15 ani, îmi amintesc că era nelipsită de la Sfânta Liturghie. O perioadă de timp era cea care plămădea prescuri pentru biserică. Astăzi, nu se mai poate deplasa spre biserică, însă citește zilnic din Psaltire și se roagă cu stăruință pentru familia ei și pentru pacea lumii – un gest firesc pentru cineva care a trăit războiul nevăzut al sufletului și al neamului. Ea este una dintre acele conștiințe vii care, fără să fi scris cărți sau să fi ținut discursuri, au păstrat în inimile lor taina Evangheliei și au transmis-o prin simplitatea trăirii.
Astfel de oameni, poate necunoscuți istoriei mari, au fost stâlpii credinței nebiruite, mărturisind prin însăși viața lor adevărul spus de Mântuitorul: „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea.”(Ioan 16, 33) Acești oameni simpli au fost adevărați mucenici tăcuți ai credinței.
Și mai sunt mulți ca ea. În sate uitate de lume, prin orașe mici sau în colțuri liniștite ale țării, trăiesc bătrâni care poartă în suflet aceeași mărturie. Oamenii aceștia, neștiuți, dar luminați de har, formează țesătura nevăzută a unei Biserici care nu a fost biruită nici de prigoană, nici de vremuri.
d. Brânzei Elena – o viață simplă, închinată credinței și demnității
În parohia „Adormirea Maicii Domnului” Broscăuți, Protopopiatul Dorohoi, trăiește Elena Brânzei, pe care consătenii o cunosc drept tanti Lenica, o femeie în vârstă de 82 de ani, care poartă în inima sa o comoară de povești, suferințe și nădejde. Viața ei, deși n-a fost niciodată în centrul atenției, este o pildă tăcută de curaj și fidelitate față de Dumnezeu și familie.
Născută într-o vreme grea, tanti Lenica a primit Taina Botezului din mâinile părintelui Gheorghe Filip – preot slujitor în satul Broscăuți între anii 1943-1945, despre care se am amintit mai sus că a pătimit în temnițele comuniste pentru verticalitatea și misiunea sa. Legătura aceasta nu a fost doar una simbolică: părintele Filip a locuit chiar în casa părinților dumneaei, fiind primit cu drag și respect în comunitate.
La vârsta de zece ani, o durere adâncă i-a marcat copilăria: mama ei s-a stins din viață, răpusă de o boală de inimă. Rămasă fără ocrotirea maternă, Elena și-a găsit sprijin în gesturile mici, dar pline de compasiune. Își amintește cu recunoștință cum profesorul Zaiț, o figură cunoscută și respectată în Dorohoi, îi aducea aproape zilnic pâine cu margarină la școală, mișcat de drama copilei.
Anii colectivizării i-au adus alte suferințe. A muncit din greu la C.A.P., apoi la fabrica de sticlă – locuri unde truda era multă, iar recunoștința puțină. Dar în sufletul ei, credința a rămas neclintită. Cu ajutorul lui Dumnezeu, a crescut doi fii vrednici, insuflându-le dragostea pentru rugăciune și muncă cinstită.
Astăzi, la vârsta senectuții, nu se plânge. Îl pomenește în rugăciune pe părintele Gheorghe Filip, nașul ei de botez, și se roagă cu sârguință pentru familie și pentru toți cei pe care viața i-a așezat în calea ei. Există un fir nevăzut care leagă sufletul ei de chipuri din trecut: la fel cum în anii `40 părintele Filip a locuit în casa părinților săi, în anii `80, tatăl meu care de asemenea este preot, împreună mama mea, au stat în gazdă la mătușa Lenica, în același sat, în același duh.
Am stat de vorbă cu dânsa: nu cere recunoaștere, își duce viața cu demnitate, în modestie și rugăciune. Dar Biserica, în misiunea ei de a cinsti mărturisitorii credinței, are datoria să adune asemenea chipuri într-o lumină a recunoștinței. Pentru că în astfel de femei, simplitatea se împletește cu statornicia, iar biografia discretă devine o lecție de Evanghelie trăită.
Astăzi, privind la chipul ei brăzdat de ani, dar luminat de pacea interioară, se poate vedea rodul unei vieți care a știut să împlinească în tăcere, dar cu mare putere, cuvintele Evangheliei: „Cine va răbda până la sfârșit, acela se va mântui”(Matei 24, 13).
4. Concluzii
Privind la acest veac de lucrare a Patriarhiei Române, înțelegem că adevărata putere a Bisericii nu a stat niciodată în mijloacele exterioare, ci în lumina Evangheliei sădită în inimile oamenilor. Cuvântul viu al lui Dumnezeu, primit cu credință și rodit în fapte, a fost cel care a păstrat neîntreruptă viața Bisericii chiar și în vremuri de cruntă prigoană sau de mare încercare.
A fi preot sau credincios în slujba Evangheliei nu înseamnă doar împlinirea unor obligații exterioare, ci o chemare lăuntrică de a deveni, fiecare în parte, o oglindire vie a iubirii lui Hristos în lume. Nu prin cuvinte mărețe se câștigă sufletele, ci prin mărturia vie a vieții îndumnezeite. Părintele Dumitru Stăniloae, marele teolog al iubirii și al luminii dumnezeiești, ne încredințează că Evanghelia trăită nu rămâne doar un cuvânt rostit, ci se sădește adânc în inimă, transfigurându-l pe om într-o prezență vie a lui Hristos în lume. Cine pune Evanghelia în inimă, acela, prin întreaga sa viețuire, devine Evanghelie vie pentru frații săi. Astfel, lucrarea Evangheliei nu se măsoară doar prin predici sau îndemnuri, ci prin însăși ființa celui ce o trăiește.
În această lumină, responsabilitatea noastră — ca preoți și credincioși — este să nu păstrăm Evanghelia doar în vorbe, ci s-o întrupăm în gesturi simple, în răbdare, în dragoste, în slujire smerită. Așa cum Sfinții au fost scrisori vii ale Împărăției, așa suntem și noi chemați să devenim vestitori ai lui Hristos prin însăși ființa noastră.
În anul de grație al centenarului Patriarhiei, ne reînnoim astfel angajamentul de a lucra, fiecare după darul său, în via Domnului. Într-o lume care are tot mai mare nevoie de mărturie autentică și de lumina Evangheliei, preoții și credincioșii sunt chemați să fie făclii nestinse, aducând nădejde, pace și adevăr în mijlocul unei societăți însetate de sens.
La împlinirea a 100 de ani de când Biserica Ortodoxă Română s-a declarat și a fost recunoscută ca Patriarhie, privind bogatele realizări pe care ea le-a înfăptuit în acest timp, avem tot dreptul să întâmpinăm acest eveniment cu bucurie.
Să nu uităm că roadele cele mai durabile nu sunt cele ale unei lucrări grăbite, ci ale unei sădiri adânci în inima Evangheliei, într-o fidelitate neclintită față de Hristos și față de Biserica Sa. Numai așa, urmându-i pe cei care au luminat înaintea noastră, vom putea duce mai departe comoara cea de mult preț a credinței și vom fi, fiecare, o mică Evanghelie vie pentru aproapele nostru. (Pr. Crețu Vasile Ionuț)
Bibliografie:
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994;
IPS Nestor Vornicescu, mitropolitul Olteniei, La centenarul recunoașterii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române(1885-1985), în revista Ortodoxia, anul XXXVII, nr. 2, aprilie-iunie 1985;
Diac. G. Sereda, De la Biserica Autocefală la Patriarhia Română, în revista Ortodoxia, anul II, nr. 2, aprilie-iunie 1950;
Pr. Dr. Iorgu Ivan, Biserica Ortodoxă Română – 60 de ani de patriarhat, în revista Ortodoxia, anul XXXVII, nr. 3, iulie-septembrie 1985;
Centenarul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987;
Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, Lumina lumii, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1993;
Istoria Bisericii Române, manual pentru Institutele Teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București 1958;
Pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1981;
Pr. Ion Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol II, editura Trinitas, Iași, 2002;
Biserica în misiune. Patriarhia Română la ceas aniversar, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005;
Pr. Ioan Canciuc, Protopopiatul Dorohoi-Contribuții monografice asupra așezărilor, bisericii și învățământului, vol I, editura Doxologia, Iași, 2013;
Iubite frate preot, Ce aș putea să îți spun despre Taina Sf. Spovedanii și tu să nu le știi deja? Însă, ținând cont că noi preoții suntem prinși într-o continuă lucrare în ogorul Domnului, în biserica de acasă, la altarul catedrei, adeseori nu ne mai încearcă același fior dintru început, inima noastră nu se mai lasă mișcată atât de ușor de sentimente precum odinioară.. așa că, voi încerca în cele ce urmează să îți mărturisesc câteva gânduri care mă frământă:
֍ Iubite frate, știi că noi când vorbim despre Taina Spovedaniei ne referim concret la momentul întâlnirii cu enoriașii noștri sau fii duhovnicești sub epitrahil, când ei își mărturisesc păcatele lor înaintea preotului, ca martor și ca cel care prin care vine îndrumare și foarte important – iertare. Spovedania – spun Sf. Părinți – că „e primul element al pocăinței”, însă trebuie să nu uităm că „Spovedania nu se face fără pocăință, nici pocăința fără Spovedanie – amândouă sunt mijloace absolute și nedespărțite ale mântuirii”. „Spovedania este o nevoie profundă a sufletului care se pocăiește, o mărturisire smerită a greșelilor”. De aceea trebuie să fim mai cu luare aminte la felul cum lucrăm la mântuirea celui care vine la noi, ca prin noi să primească iertare, vindecare, curaj în noua viață pe care acesta și-o dorește să o înceapă.
֍ Iubite frate, nu uita nicicând cuvintele „cel dintâi sunt eu”. Primul care trebuie să se spovedească ești tu preotule! Și nu pentru că trebuie să fii model sau să fii văzut că faci aceasta căci astfel pierdem esența tainei și ajungem să jucăm teatru. „Nu poate fi cineva duhovnic fără a avea el însuși un duhovnic”. PS. Damaschin Dorneanul a spus: „Nu poate fi duhovnic bun cel ce nu a fost mai întâi ucenic bun“.
֍ Frate preot, lipsa spovedaniei în viața ta arată lipsa luptei cu păcatul, a împăcării cu Dumnezeu și implicit nu cred că mai putem vorbi de o creștere duhovnicească. Știu că te gândești uneori că: eu am ajutat pe atâția credincioși, i-am sfătuit, i-am călăuzit și pe mine oare nu voi putea să mă ajut? În Vechiul Testament, preotul nu putea sluji la templu dacă avea vreo meteahnă trupească (Levitic 21, 20) De ce ar fi diferit în ce privește metehnele duhovnicești? Cel mai dureros este când tu preotule devii atât de ocupat cu lucrarea Domnului și cu grija pentru alții încât nu crezi că ai timp să te oprești și să te îngrijești. Sfânta Scriptură zice: „Doctore, vindecă-te pe tine însuți!” Este greu să le vorbesti altora despre izbăvire, iertare, vindecare, când tu te lupți încă cu problemele nerezolvate ale trecutului. Sfântul Isaac Sirul spune că: „cel bolnav cu sufletul, dar care îndreptează pe alţii, e ca un om cu ochii orbi ce arată calea altora”. Vindecarea propriului suflet este premisa pentru eficienţa lucrării preotului cu oameni. Mărturisirea păcatelor este indispensabilă pentru creşterea noastră în Hristos, aşa cum este necesară curăţenia casei, spălarea trupului sau igiena.
֍ Frate preot, „prin smerenie, ajungem la Spovedanie şi Spovedania aduce curăţia, iar curăţia aduce vederea lui Dumnezeu” spune Cuviosul Efrem.. Ar însemna oare că îmi lipsește smerenia dacă nu mai alerg la duhovnic? Ani la rândul am refuzat să mă spovedesc la unul din preoții din apropiere din lipsa încrederii în ei, din teama modului cum se vor comporta ulterior sau alte tot felul de prejudecăți de genul, însă în esență era de fapt această lipsă, acest gol care se adâncea cu fiecare zi care trecea ajungând să îmi întunece gândirea. Da! Are mare dreptate Cuviosul Efrem! Doar un preot cuprins de smerenie va pleca capul sub epitrahilul unui alt preot! „Conştientizarea stării de păcătoşenie i-a ajutat pe mulţi să devină mai smeriţi şi smerenia este cea care-l familiarizează mai tare pe omul păcătos cu Dumnezeu”.
֍ Frate preot, am o oarecare dilemă referitoare la pomenirea la Sfânta Liturghie, adică la Proscomidie, unde de drept şi de fapt, se spune că ar trebui să fie pomeniţi numai aceia care sunt vrednici să se şi împărtăşească. Adică cu alte cuvinte și cei care sunt nespovediți și certați cu Dumnezeu nu ar trebui să aibă parte de pomenirea la Sf. Liturghie?
֍ Frate preot, să știi că la un moment dat se vede lipsa duhovnicului în viața ta! „Pericolul ignorării Spovedaniei este rutina”! Vei sluji ca funcţionar, pentru că este duminică sau sărbătoare. Încet, încet, conştiinţa se întunecă, inima se împietreşte, nu mai simți nimic la slujbă, mustrările de conştiinţă refuzate sistematic nu vor mai avea putere. Continuând această stare – nu-ți mai citești rugăciunile, sau şi acelea pe fugă, neatenţia cu cele sfinte, până la acte grave de indiferenţă şi neglijenţă în slujire.
Aș mai enumera aici și alte abateri pe care Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula le-a evidențiat într-o lucrare a sa: „Una din marile greşeli care se fac în administrarea acestei taine este graba. Nu se rezervă suficient timp şi răbdare pentru a discuta sau a angaja un dialog efectiv cu credincioşii. O spovedanie săvârşită între două ectenii sau în fugă, în uşa altarului, nu-i spovedanie şi aceasta arată concepţia despre această Sfântă Taină, atât a preotului, cât şi a credinciosului” „Este un adevărat sacrilegiu administrarea tainei Spovedaniei sub această presiune a timpului şi sub privirile zecilor sau sutelor de credincioşi care aşteaptă nerăbdători şi grăbiţi să le vină rândul la spovedit, dar când, de fapt, nu poţi să ştii sau să aflii aproape nimic despre starea lor sufletească . Atât ei, cât şi preotul sunt grăbiţi şi aceea numai Spovedanie nu se poate numi.”
Alte abateri sau încălcări pot surveni în diferite momente ale pregătirii sau săvârşirii Tainei Spovedaniei, ori chiar după ce aceasta a avut loc, ca de exemplu: primirea fiilor duhovniceşti ai altor duhovnici fără acordul acestora; atunci când unii duhovnici îmbracă în grabă doar epitrahilul în biserică; când nu rostesc complet „molitfa” de dinainte de spovedanie; când aleg un alt loc de mărturisire în afara bisericii, făra a avea măcar icoana Mântuitorului înaintea lor, deşi putea săvârşi acolo, ș.a.
Slova Creștină de Dorohoi 