
Câteva date biografice. S-a născut în familia preotului Constantin Mihăilescu din Dorohoi, pe data de 20 septembrie 1863, primind numele Emanuil la botez. După ce termină cursurile Seminarului Teologic din Iaşi (promoţia 1884), revine acasă ca profesor la Gimnaziu (1884-1885). Pleacă apoi la Bucureşti, la Facultatea de Teologie, finalizând cursurile acestei instituţii în anul 1889.
După ce se călugăreşte la Mănăstirea Sinaia, este hirotonit ieromonah la Catedrala episcopală din Curtea de Argeş (1900). Apoi este hirotesit arhimandrit (1900 – 1902), apoi la Eparhia Dunării de Jos (1902), slujitor la Catedrala episcopală din Râmnicu Vâlcea (1902 – 1909), apoi la Catedrala mitropolitană din Bucureşti (1909 – 1912).
Profesor de muzică. Activează apoi ca profesor la Vaslui (1890-1894), Râmnicu-Vâlcea (1894-1899) şi Constanţa (1899-1900). Ca profesor de muzică la gimnaziul din Vaslui, înfiinţează în data de 4 aprilie 1891 un cor religios, cel dintâi cor religios din zonă, care însă după plecarea sa se desfiinţează, pentru ca abia după 14 ani să se reînfiinţeze.
În anul 1894, deschide la Râmnicu-Vâlcea o şcoală specială de cântări religioase, cu sprijinul episcopului Atanasie al Râmnicului care reuşeşte să obţină subvenţiile trebuitoare. Cel dintâi profesor de cântări era „arhimandritul, mai târziu episcop, Theofil Mihăilescu”. Acesta a continuat să predea aici, conform monografiei Episcopiei Râmnicului – Noul Severin, ediția 1906, care ne spune că: la școala de cântăreţi din Râmnicu-Vâlcea funcționau următorii maeștri: Arhimandritul Teofil Mihailescu, diriginte și maestru de muzică corală, ș.a.”.
Arhimandritul Teofil. A fost arhimandrit de scaun la Dunărea de Jos câteva luni (aprilie-septembrie 1902) pe timpul păstoririi episcopului Pimen Georgescu, şi preot la catedrala din Galaţi. Desi scurtă, perioada de activitate ca vicar la Dunărea de Jos a arhimandritului Teofil Mihăilescu (aprilie-septembrie 1902) a rămas totuși în amintire graţie purtării sale alese de monah îmbunătăţit, priceperii și râvnei în ascultările pe care le îndeplinea.
Slujirea de arhiereu. La vârsta de 49 de ani este hirotonit arhiereu vicar al Mitropoliei Ungrovlahiei, primind titlul „Ploieşteanul“ (1912-1919). A fost numit vicar al Mitropoliei după arhiereul Teodosie.
În şedinţa Sfântului Sinod de la 28 februarie 1912 a fost ales arhiereu, după propunerea mitropolitului Konon. Ipopsifierea i s-a făcut la 31 mai, iar hirotonirea duminică, 1 aprilie 1912, în Catedrala mitropolitană din Bucureşti. La slujbă au luat parte: Konon, mitropolitul-primat, împreună cu episcopul Ghenadie Georgescu al Râmnicului Noului-Severin şi arhiereul Valerian Râmniceanu, care ţinuse loc de arhiereu-vicar până atunci.
Preasfinţitul Părinte Teofil Mihăilescu îl ajută pe mitropolitul Konon la conducerea Eparhiei Bucureştilor până în 1918, când a fost ales episcop al Eparhiei Argeşului de către marele colegiu electoral, întrunit, din pricina războiului, la Iaşi. După încheierea păcii şi revenirea de la Iaşi, guvernul liberal, anulând toate actele săvârşite sub guvernul Marghiloman, face ca Teofil să fie înlăturat de la Episcopia Argeşului, fiind numit vicar al Episcopiei Buzăului, cu titlul de Râmniceanu.
La 1921, murind Episcopul Dionisie Climescu al Buzăului, Episcopul Teofil conduce această eparhie ca locotenent, timp de 6 luni, cu multă demnitate. La sfârşitul anului 1924, rămânând vacantă eparhia Huşilor, prin demisia episcopului Nicodim Munteanu, Teofil este însărcinat cu locotenenţa acestei eparhii, timp de trei luni (1 ianuarie – 1 martie 1925), când este ales la Huşi Iacov Antonovici, Episcopul Dunării de Jos.
Activitatea culturală. În perioada cât a fost arhimandrit la Episcopia din Râmnicul-Vâlcii, pe vremea Episcopului Atanasie Mironescu, Teofil a scris mult în revista „Cuvântul Adevărului“. A fost şi redactor la revista „Biserica Ortodoxă Română“. În ultimii ani de viaţă, a fost numit şi preşedinte al Institutului Biblic din Bucureşti (1924-1926).
Pe tărâmul literar teologic, Episcopul Teofil s-a distins foarte mult. A scris lucrări cu caracter polemic, răsturnând în chip măestrit aberaţiile ateismului, raţionalismului, liber-cugetătorilor preconizaţi de grupul vestit din Iaşi (Tiron, Bujor etc.). În organul Sfântului Sinod, revista „Biserica Ortodoxă Română“, cele mai frumoase pagini erau ale Preasfinţitului Teofil, fiind gustate cu plăcere de cititori. Bărbat foarte cucernic, evlavios si cumpătat, scrierile lui au inspirat evlavie şi adevărat duh creştinesc.
Dintre lucrările sale amintim „Meditaţiuni asupra Evangheliilor duminicale, la unele sărbători şi ocazionale“, Bucureşti, 1909, şi „Polemice“, Bucureşti, 1911.
Ultimii ani din viaţă. Deşi a îndurat multe umiliri şi nedreptăţi în viață nu s-a revoltat, ci a suportat toate încercările cu cugetul împăcat că a fost voia Domnului, în căruia şi-a încredinţat sufletul, în 1926, la vârsta de 63 ani. De atunci doarme somnul de veci, alături de alţi ierarhi ai Bisericii noastre, sub umbra arborilor din cimitirul mănăstirii Cernica. Un preot care-l cunoştea şi îl aprecia scria despre el că „era o fire blândă, împăciuitoare, cu mult tact şi prudenţă, harnic, conştiincios, smerit, aşa cum îi şade bine unui călugăr şi mai ales unui vlădică. Cu toate aceste nobile şi preţioase calităţi, n-a avut parte de o viaţă tihnită, ci a fost zbuciumat, încât în ultimul timp era îmbătrânit şi slăbit foarte tare. A trăit ultii ani retras în Bucureşti în casele din curtea lui Antim, ocupându-se cu studiul şi conducând Institutul Biblic al Sfântului Sinod. Vedeam cum puterile îl slăbesc pe zi ce trecea şi mai dăunăzi a fost internat la spitalul Colentina, în urma unui acces de arteroscleroză. Ca să se mai vindece n-a fost cu putinţă, şi-a închis ochii în ziua de 21 iunie 1926. A fost dus la mănăstirea Cernica, unde a fost îngropat în cimitirul în care odihnesc şi alţi vlădici de samă ca şi el. Plângem moartea înainte de vreme a acestui ierarh în care ne pusesem multe speranţe într-o vreme când socoteam că răsărise soarele şi pentru el, şi anume când fusese ales episcop la Argeş. Parcă-l văd: zvelt, răzimat cu mâinile pe toiagul său, cum discuta voios, pe strada Ştefan cel Mare din Iaşi cu un domn, în urma alegerii sale. M-am dus şi i-am sărutat mâna şi l-am hiritisit, fără să ştie cine sunt nici până în ziua de azi, când îi scriu aceste rânduri în amintirea sa. Dumnezeu să-l primească în ceata elevilor săi şi să-i facă parte de un locaş de odihnă mai bun decât acel pe care l-a avut aici pe pământ“.

Amintiri… Elogii… „E foarte mult apreciat în București pentru liniştea, bunătatea şi cumpătarea lui. Unde apare, îşi dobândeşte simpatie. Slujba Preasfinției Sale îi plină de sfinţenie şi pace. Nu caută deloc aparatul teatral cu care se împodobesc alţii şi care răpeşte reculegerea religioasă. Slujba din Săptămâna Patimilor, când a oficiat în locul Primatului bolnav, şi achitarea demnă de toate oficialităţile faţă de Curtea Regală, l-au făcut foarte apreciat chiar şi la Palat. Deşi mai puţin cunoscut, e foarte stimat de cei care-l cunosc, pentru cuviința sa creştinească şi munca sa. E considerat drept un bărbat cu frica Domnului şi deci bun de avut în vedere pe viitor, într-o biserică atât de lipsită de oameni trebuincioşi serviciilor ei”.
Un contemporan și colaborator de mai târziu al său i-a surprins trăsăturile de caracter și vieţuire, în cuvinte alese, din care redăm câteva fragmente: „A fost tipul omului cu viață creștinească. Modest şi blând, dar cu mintea ageră, înclinat spre viaţa meditativă și depărtată de frământările lumii; era chipul adevăratului călugăr. Era, cum se spune, un om subţire, un suflet gingaș, neînstare a spune o vorbă aspră sau rea. Pe deasupra, era plin de adâncimea cugetării, cu toată înfăţişarea sa trecută.
Vlădica Teofil era un adânc. Pentru firea sa concentrată, era căutat de credincioși pentru săvârșirea slujbelor bisericeşti. Sunt multe persoane care-l iubeau, fiindcă-l vedeau foarte adâncit în rugăciune, plin de pietate și simțeau multă căldură la slujba săvârșită de el. Glasul său era un glas cu ungere, tremurat de simţul credinţei, chipul său uscăţiv îi dă înfăţisarea omului trăit în nevoință duhovnicească și aceasta îl făcea mai căutat pentru lucrul duhovnicesc.
Stăpânea atât de bine multiplele probleme administrative şi pastorale din Episcopia Buzăului pe perioada cât a suplinit scaunul vacant de episcop – și avea o comportare exemplară – în toate împrejurările; încât se zicea că: „în capul eparhiei Buzăului a venit un sfânt”. Era tăcut şi foarte osârduitor la împlinirea misiunilor ce i se încredinţau. Pe unde a trecut a lăsat un nume prea bun și înfăptuiri care-i vădeau sufletul nobil şi creştinesc.
Arhimandritul Teofil fusese înzestrat însă şi cu alte daruri de la Dumnezeu. Era un predicator cum rar se întâlnea în vremea aceea. „Predica sa – nota Pr. Prof. Grigore Cristescu, specialist în omiletică, vădea în formă o frumoasă pregătire literară cu râvnă câștigată printr-o lectură îndelungată, iar în fond o mistuitoare sensibilitate mistică”.
Mai avea, deasemenea, darul cântării, fiind cunoscător al muzicii, fapt pentru care a înființat și condus mai multe coruri. L-a sprijinit pe Gavriil Musicescu în intreprinderea sa de a transcrie cântările bisericeşti în notaţie liniară, apărarea când activitatea compozitorului şi dirijorului a fost împiedicată.
Ca un „bărbat foarte cucernic, evlavios şi cumpătat” – îl ştia pe vlădica Teofil şi arhiereul Veniamin Pocitan, apreciind în continuare că „scrierile lui inspiră evlavie şi adevărat duh creştinesc”.
Fie-i amintirea în veci neuitată printre noi!
