Autor: Pr. Ciprian Șoptică

  Iubiți credincioși,

          Pentru a pătrunde taina acestei sărbători, avem nevoie mai întâi de o inimă trează — o inimă care să poată primi lumina, așa cum un mugure primește taina primăverii. Căci nimic din cele ale lui Dumnezeu nu se așază pe piatră rece, dar toate încolțesc în adâncul cald al sufletului, acolo unde tăcerea devine rugăciune, iar rugăciunea devine înțelegere.
De aceea, în clipa aceasta, să ne adunăm gândurile din risipirea lor și să ne lăsăm cuprinși de frumusețea unei lucrări care arde de veșnicie. Sărbătoarea Intrării în Biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu nu este doar o amintire din vechime, ci un început cosmic, un pas discret prin care Dumnezeu pregătește poarta întrupării Sale. Într-o lume obosită de întuneric, o copilă de trei ani urcă treptele Templului ca o făclie vie — și odată cu pasul ei urcă nădejdea întregului neam omenesc.
Și poate că fiecare dintre noi, într-un fel tainic, poartă în viața sa aceste trepte ale Templului. Urcușuri mai line sau mai grele, momente de lumină și de umbră — toate pregătind locul în care Dumnezeu vrea să Se așeze. Căci taina aceasta nu este doar istorie, ci și chemare: așa cum Maica Domnului intră în Biserică, așa suntem chemați și noi să intrăm în inima noastră, acolo unde Dumnezeu ne așteaptă tăcut.
Aici se vede frumusețea alegerii divine. Deși a venit să ridice omenirea întreagă din stricăciune, Dumnezeu a ales să-Și pregătească un lăcaș mai presus de fire — cea mai curată inimă pe care pământul a putut-o dărui cerului. În tăcerea Templului, această inimă aleasă devine pridvorul prin care Dumnezeu va intra în istorie. Iar această intrare nu începe în Betleem, ci aici, în această dăruire negrăită, când Maica Domnului este adusă înaintea Celui Preaînalt ca un rod de lumină.
Și dacă am privi cu atenție icoana sărbătorii, am vedea că treptele pe care le urcă Prunca Fecioară seamănă cu treptele unei dimineți de toamnă târzie: un aer limpede, o rază subțire, un freamăt abia simțit, ca o respirație a cerului apropiindu-se de pământ. Totul e liniște, dar o liniște plină, coaptă de sens, ca și cum întreaga creație își ține răsuflarea.
Imnul acesta al intrării ei nu e doar o relatare, ci o icoană a felului în care Dumnezeu lucrează: tainic, blând, fără zgomot, cu lumini care nu orbesc, ci încălzesc; cu pași care nu tulbură, ci ridică; cu alegeri care nu se impun, ci sfințesc. Așa se scrie mântuirea noastră — nu prin forță, ci prin curăție; nu prin putere, ci prin sfințenie; nu prin zarvă, ci prin liniștea acelei inimi pe care Dumnezeu a găsit-o deplin deschisă.
Astăzi, iubiți credincioși, ne este dat să vedem începutul alegerii care a schimbat destinul lumii. Acel început nu răsună ca un tunet, ci ca un suspin al cerului care atinge pământul. O copilă intră în Biserică — și în urma ei intră Lumina care va birui moartea.
          Pentru a înțelege în profunzime taina Intrării în Biserică a Maicii Domnului, trebuie să ne întoarcem, cu pași blânzi ai minții, în vremea vechiului Israel — o lume în care relația cu Dumnezeu era țesută din jertfă, ascultare și așteptare. Așteptarea aceasta, lungă cât istoria, vibra în sufletul poporului ales ca un dor de necuprins: dorul după Mesia.
În centrul acestei istorii stă Templul din Ierusalim, inima liturgică a poporului. Nu era o clădire obișnuită, ci locul în care cerul se atingea de pământ, spațiul în care Dumnezeu Se arăta prin slavă. Zidurile lui erau făcute din piatră, dar lumina lui era făcută din prezență. Acolo, într-un adânc mai presus de cuvânt, se afla Sfânta Sfintelor, locul în care doar Arhiereul intra o singură dată pe an, în ziua ispășirii, purtând numele poporului înaintea lui Dumnezeu.
Și tocmai acest loc, în care îngerii se plecau și oamenii nu cutezau să pășească, avea să devină — printr-un paradox dumnezeiesc — căsuța unei copile de trei ani. Așa lucrează Dumnezeu: acolo unde mintea se oprește, începe taina.
Dar pentru a înțelege cum este cu putință ca o fetiță să fie adusă în Templu, trebuie să cunoaștem rânduiala veche, confirmată de tradiția iudaică: anumite familii din seminția lui Iuda sau Levi, atunci când primeau un copil după multă așteptare, îl dăruiau pe acesta Domnului, urmând exemplul prorociței Ana, mama lui Samuel. Copilul era crescut în Templu până la o anumită vârstă, învățat în rugăciune, în rânduială și în curăție.
Dar cu Maria s-a petrecut ceva mai mult decât o rânduială. Tradiția spune că fecioarele care trăiau în Templu erau educate în lucrările mâinilor, în citirea Legii, în cântări, în tăcere și în slujire. Erau crescute pentru Dumnezeu, nu pentru lume. Însă doar una dintre ele nu avea să rămână doar „fecioară a Templului”, ci Taina însăși a Templului, „Chivot însuflețit”, „Cort purtător de Lumină”, așa cum o numesc Părinții.
În atmosfera sfântă a acestui loc, inima Mariei s-a deschis treptat ca o floare care simte apropierea zilei. Aici, între ziduri încărcate de rugăciune, copila aceasta primea hrană nu doar pentru minte, ci și pentru suflet. Și, în chip tainic, în această copilărie de o nevinovăție rară, Dumnezeu începea să-Și pregătească lăcașul întrupării.
Dacă Templul era locul în care Dumnezeu Se odihnea în slavă, Maria devenea locul în care Dumnezeu Se va odihni în trup. Dacă Sfânta Sfintelor era inaccesibilă oamenilor, inima Mariei va deveni nefiresc de accesibilă — pentru că din ea Se va naște Cel ce va chema pe toți la Sine: „Veniți la Mine toți……”
Iată deci, iubiți ascultători, adâncul acestei sărbători: nu este doar intrarea unei copile într-o clădire sfântă, ci intrarea istoriei într-o nouă pagină a mântuirii. De la această clipă, Templul nu mai este doar o zidire, ci o pedagogie, o icoană, o umbră care își găsește împlinirea în Cel ce va veni.
Astfel, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului este primul pas vizibil al marilor prefaceri ale lui Dumnezeu:
– din Legământul vechi se preface în cel nou,
– din lege se trece în har,
– din așteptare se intră în împlinire.
Și toate acestea pornesc de la o copilă de trei ani care, fără să știe, ridică pe umerii ei fragili nădejdea unei lumi întregi.
         În inima fiecărei sărbători a Maicii Domnului există o realitate pe care mintea nu o poate sfârși de cuprins: Dumnezeu, Cel necuprins, își caută un cuib în ceea ce este cel mai curat în lume. Taina aceasta nu este doar un detaliu dogmatic, ci o revelație a felului în care lucrează Dumnezeu în istorie — cu o delicatețe pe care numai iubirea o poate avea.
Dumnezeu a venit să ridice întreg neamul omenesc din stricăciune, dar pentru a Se întrupa nu S-a așezat oriunde, ci într-o inimă pregătită de veșnicie. Nu a căutat puterea, nu a căutat înțelepciunea aspră a lumii, nu a căutat strălucirea palatelor, ci o curăție pe care El Însuși o gătise ca pe o grădină închisă a harului.
Părinții au spus că Maica Domnului nu este numai cea mai sfântă dintre oameni, ci și „singura care s-a ridicat până la marginea cea mai înaltă unde firea omenească poate ajunge”. În ea, Dumnezeu găsește ceea ce așteaptă dintru început: un răspuns limpede, deplin, o libertate care nu se teme să Se lase pe mâna Lui.
Aceasta este frumusețea alegerii divine: nu forțează niciodată. Dumnezeu nu vine peste om ca un foc care arde, ci ca o adiere care așteaptă. Așteaptă un „da”. Așteaptă un adânc curat. Așteaptă o inimă în care libertatea nu e împietrită, ci deschisă.
Iar când găsește o asemenea inimă, lucrează o minune care nu clătește universul prin zgomot, ci îl vindecă prin lumină.
Aici înțelegem de ce Fecioara Maria este mai mult decât un personaj sfânt al Scripturii; ea este răspunsul deplin al omenirii la iubirea lui Dumnezeu. În ea, Dumnezeu găsește „pământ bun”, spune Sfântul Efrem Sirul; un pământ în care sămânța coborâtă din cer crește fără piedici.
Întruparea nu este doar venirea lui Dumnezeu în lume, ci și primirea lui Dumnezeu de către lume.
Iar Maica Domnului este această primire, în forma ei cea mai pură.
Dacă Adam a spus „nu” în grădina Edenului, Maria spune „da” în grădina inimii ei.
Dacă Eva a fost începutul căderii, Maria devine începutul ridicării.
Dacă printr-o femeie intră moartea în lume, printr-o Fecioară pătrunde Viața.
Și totul pornește din această taină tăcută a alegerii: Dumnezeu alege ceea ce este curat nu pentru că are nevoie, ci pentru că Se dăruiește cu gingășie. Nu intră în forță într-o inimă, nu calcă praguri, nu răstoarnă libertăți. El caută frumusețe, nu putere; ascultare, nu mărire; smerenie, nu zgomot.
Maica Domnului, intrată în Templu, devine „Rai cuvântător”, „Lăcaș al Celui Neîncăput”, „Arca Legii celei noi”, „Ușa cerului” — nu prin ceea ce face, ci prin ceea ce este: o inimă pregătită să devină casă a Dumnezeirii.
De aceea sărbătoarea de astăzi ne arată că, înainte de a se întrupa în trupul Mariei, Dumnezeu S-a întrupat în inima ei.
Acolo începe Dumnezeiasca Liturghie a mântuirii.
Și acolo, în această inimă albă ca lumina primei dimineți, Dumnezeu își așază începutul unei lumi noi.
         Dintre toate momentele copilăriei Maicii Domnului, Intrarea în Templu este clipa în care cerul parcă își deschide poarta discret și lasă să se vadă începutul unei lumi noi. Nu este doar o sărbătoare din calendar, ci o icoană a felului în care Dumnezeu pregătește, în tăcere, izbăvirea lumii.
Trei ani avea Fecioara Maria când a urcat treptele Templului.Dar în pașii ei mici se aduna o istorie întreagă.
În icoana praznicului, pășește singură înaintea părinților ei, ca și cum însăși lumina ar trage-o spre înainte. Zaharia, arhiereul, o primește — iar Tradiția spune că, mișcat de o inspirație dumnezeiască, o duce până în Sfânta Sfintelor, locul în care nu pășea decât el, o singură dată pe an. Acel loc nu era doar încăpere, ci simbol, taină, prefigurare: acolo se odihnea slava nevăzută a lui Dumnezeu.
Iar prin intrarea Mariei acolo, rânduiala se schimbă.Nu printr-o poruncă omenească, ci printr-o chemare cerească.
Maica Domnului intră în Sfânta Sfintelor nu ca o încălcare a Legii, ci ca o împlinire a umbrei Legii. În Vechiul Testament, chivotul era din lemn curat, împodobit cu aur; în Noul Testament, chivotul este ființă vie, purtătoare nu de Table ale Legii, ci de Însăși Izvorul Legii. Fecioara devine, în Templu, „Chivot însuflețit al lui Dumnezeu”, cum o numește Sf. Ioan Damaschin.
Astfel, Templul nu o primește doar ca pe o fecioară, ci ca pe propria lui împlinire. De aceea îngerii o hrănesc.De aceea lumina o acoperă.De aceea rugăciunea ei se ridică mai lin decât fumul tămâiei.
Nu e o copilă obișnuită în mijlocul unui ritual, ci o adiere de veșnicie coborâtă în istorie.Iar dacă privim mai adânc, descoperim că întreaga ei viață în Templu este o școală cerească. Acolo învață nu doar cuvintele Scripturii, ci și respirația lor. Acolo nu deprinde doar litera, ci și duhul literei. Acolo își plămădește tăcerea, acea tăcere pe care Dumnezeu o va umple mai târziu cu „Bucură-te, ceea ce ești plină de har”.
Fecioara Maria devine Templu înainte de a-L primi pe Dumnezeu în pântece.
Se face Arhiereasă a rugăciunii înainte ca Arhiereul cel veșnic să coboare în ea.
Se face Sfânta Sfintelor înainte ca Sfântul să Se odihnească în ea.
Tot ceea ce trăiește în acei ani este o pregătire delicată pentru marele ceas al Bunei Vestiri. De aceea spunem că Intrarea în Templu este, de fapt, prima bătaie de inimă a Întrupării.Ce vedem aici este felul în care Dumnezeu lucrează în taină:
– nu grăbește, ci pregătește;
– nu obligă, ci deschide;
– nu inundă, ci picură lumină până ce inima devine ea însăși lumină.
În viața Mariei, totul se desfășoară cu o delicatețe pe care nicio altă viață omenească nu a cunoscut-o. În ea, Dumnezeu își găsește nu doar casa, ci și liniștea, și așteptarea, și răspunsul. Așa încât, în Sfânta Sfintelor, Fecioara nu stă doar înaintea lui Dumnezeu, ci stă deja în iconomia Lui.
Prin Intrarea în Templu, lumea veche își închide capitolul așteptării, iar cea nouă își deschide capitolul împlinirii. O copilă, învăluită în lumină, pășește în adâncul celui mai sfânt loc — și, fără să știe, deschide ușa prin care Hristos va păși spre lume.
       Dacă Intrarea în Templu a Maicii Domnului ar rămâne doar un episod din istoria sfântă, am privi-o cu emoție, dar ea nu și-ar împlini deplin rostul. Frumusețea acestei sărbători este că ea nu se întâmplă doar odată în trecut, ci se întâmplă în fiecare dintre noi, de fiecare dată când intrăm în Biserică cu inimă trează.
Adevărata întrebare este:
Cum intrăm noi? Cu ce inimă? Cu ce lumină? Cu ce așteptare?
Maica Domnului intră în Templu ca o rază mică ce poartă în ea zorii unei lumi noi. Noi intrăm adesea obosiți, apăsați, cu gânduri frământate. Și totuși, Biserica ne deschide brațele ca pe niște trepte ale Templului, chemându-ne nu doar să pășim cu trupul, ci și cu sufletul.
Căci există două intrări:
– intrarea cu picioarele, care e ușoară;
– intrarea cu inima, care e lucrare de har.
Biserica nu este doar un edificiu din piatră, ci un spațiu de transfigurare. Nu intrăm în ea ca într-o casă oarecare, ci ca într-un loc unde cuvintele devin rugăciune, iar rugăciunea devine întâlnire. Maica Domnului ne învață că intrarea în Biserică este, înainte de toate, o dăruire. Ea a fost adusă de părinți, dar s-a dăruit cu întreaga ei libertate. Noi poate suntem aduși de obicei, de tradiție, de suferință, de bucurie, de îndemnul cuiva — dar ceea ce îl face pe om cu adevărat prezent în Biserică nu este pasul, ci inima.
A intra în Biserică înseamnă:
– a lăsa la poartă zgomotul lumii;
– a așeza în tăcere poverile tale;
– a te ridica înlăuntru ca om nou.
Biserica este singurul loc unde ceea ce e zdrobit se poate lipi la loc și ceea ce e întunecat poate primi lumina fără să orbească.
După cum Fecioara a fost crescută în Templu, și noi, intrând în Biserică, suntem crescuți duhovnicește.Ea învăța de la îngeri; noi învățăm de la Evanghelie.Ea era hrănită de Dumnezeu; noi suntem hrăniți cu Trupul și Sângele Lui.Ea își modela tăcerea; noi ne modelăm inima.Când intrăm în Biserică, intrarea noastră devine o icoană a intrării noastre în propriul adânc. Biserica este locul în care Dumnezeu ne întâlnește nu în măsura în care suntem vrednici, ci în măsura în care suntem sinceri.Maica Domnului a intrat cu curăție, noi intrăm cu zdrobire de inimă,ea intră cu lumină, noi cu intrăm cu umbre,ea intră cu har iar noi ca să primim har.
Și de aceea Biserica nu rușinează pe nimeni:pe cel curat îl primește ca pe un oaspete;
pe cel păcătos îl primește ca pe un fiu.De aceea, iubiți credincioși, Intrarea în Biserică nu se referă doar la Fecioara Maria, ci și la noi.Ea ne arată „cum se intră” în Biserică: cu inimă simplă, cu nădejde, cu dor de Dumnezeu, cu liniștea celui care știe că este acasă.Adevărata intrare începe când ușa se închide în urma noastră, iar inima se deschide înaintea Lui Dumnezeu.
            Se spune în Pateric că un frate tânăr a venit odată la un bătrân pustnic și i-a zis cu multă tulburare:
– Părinte, intru în biserică, dar nu simt nimic. Oare Dumnezeu nu mă vede?
Iar bătrânul, zâmbind lin, l-a privit ca pe un fiu al propriei inimi și i-a răspuns:
– Fiule, când intri în biserică, Dumnezeu te vede. Tu, însă, vezi pe Dumnezeu?
Tânărul s-a rușinat și a plecat capul.
Bătrânul l-a luat atunci de mână și l-a scos în poarta mănăstirii. Acolo ardea o candelă mică, abia pâlpâind.
– Vezi lumina aceasta?
– O văd, părinte.
– Dar de ce o vezi?
– Pentru că e întuneric, și lumina se vede mai bine în întuneric.
Atunci bătrânul i-a spus cuvântul care s-a păstrat ca o comoară între monahi:
– Așa este și cu Dumnezeu în biserică: dacă inima ta e în întuneric, nu vei vedea lumina.
Nu Hristos lipsește din biserică; ci lumina Lui nu încape într-o inimă deja plină de alte lumini.
Fratele a înțeles. În duminica următoare a intrat în biserică nu cu ochii, ci cu inima puțin mai goală, puțin mai smerită, puțin mai flămândă. Și lumina a intrat, încet, cum se strecoară zorii într-o cameră lăsată deschisă.
Această istorisire, iubiți credincioși, este ca o oglindă pentru fiecare dintre noi. Intrarea Maicii Domnului în Templu ne arată că Dumnezeu intră acolo unde găsește spațiu.Nu cere mult – cere doar o inimă încăpătoare. În Templu a intrat o copilă.În biserica noastră intră Dumnezeu.Iar în inimile noastre intră numai dacă Îi lăsăm deschisă o fereastră. La Maica Domnului, acea fereastră a fost deschisă dintru început.La noi se deschide adesea cu lacrimi, cu răbdare, cu întoarceri, cu neașteptate treziri.Dar, atunci când inima se goleşte măcar puțin de zgomotul lumii, lumina intră.Și intră nu ca un fulger, ci ca o candelă mică, dar vie, care încălzește totul.
       Sunt sărbători care ating istoria, sunt sărbători care ating sufletul, dar sunt și sărbători care ating însăși țesătura universului. Intrarea în Templu a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu aparține acestei trepte înalte. Nu este o sărbătoare doar pentru Israel, nici doar pentru Biserică, ci pentru cosmosul întreg, care de la cădere se află într-o lungă așteptare a izbăvirii.
Sfântul Apostol Pavel spune că „toată făptura suspină” (Rom. 8, 22), ca un copil care își caută mama. Iată, în această zi, lumea își zărește „mama” intrând în Templu. În clipa în care Prunca Fecioară pășește treptele Templului, nu doar o copilă urcă; urcă în ea însăși creația întreagă. De ce? Pentru că în inima ei Dumnezeu avea să zidească o a doua facere: „Cuvântul S-a făcut trup”. În Fecioara Maria, Dumnezeu pregătește primul fir de lumină al unei lumi noi. Ea devine „cer mai încăpător decât cerurile”, cum cântă Biserica.În ea se împlinește dorul lumii după mântuire.Așa cum începutul lumii a fost o lumină („Să fie lumină”), începutul mântuirii este tot o lumină — lumina ce se naște în inima unei copile de trei ani în Templu.
Dumnezeu poate toate, în afară de un singur lucru: nu poate încălca libertatea omului.Și pentru că mântuirea lumii era un act de iubire, nu putea veni fără un „da” omenesc. În Maica Domnului, libertatea omului se întâlnește cu înțelepciunea lui Dumnezeu. Părinții spun că „Dumnezeu a așteptat mii de ani până a găsit o inimă capabilă să spună: Iată roaba Domnului”.Această libertate curată, limpede, neîntunecată este consecința directă a creșterii ei în Templu. În Templu s-a născut libertatea care a deschis cerul.De aceea Intrarea în Templu devine axa nevăzută a istoriei mântuirii. În filosofia veche, devenirea era o problemă: lumea se mișcă, omul se schimbă, dar totul rămâne incomplet. În Hristos, devenirea nu mai este alergare, ci împlinire.
Maica Domnului este punctul în care devenirea omului se unește cu lucrarea lui Dumnezeu.
Ea este omul ajuns la marginea desăvârșirii, omul deschis deplin către harul care vine.Curăția ei nu este doar morală, ci ontologică – o stare de transparență a ființei.Smerenia ei nu este simplă umilință, ci putere a luminii.Ascultarea ei nu este supunere, ci libertate care se dăruiește total.
În ea, omul încetează a fi o enigmă pentru sine și devine un locaș al lui Dumnezeu.
Și de aceea consecințele cosmice sunt imense:în Maica Domnului, creația se întoarce la Creatorul ei nu doar vindecată, ci îndumnezeită.
Aici se leagă firul nevăzut:
Intrarea în Templu este începutul;
Bunavestirea este împlinirea;
Nașterea Domnului este arătarea;
Învierea este desăvârșirea.
Totul începe aici, în ziua aceasta.
Fără Intrarea în Templu, nu ar exista Bunavestire.
Fără Bunavestire, nu ar exista Întrupare.
Fără Întrupare, nu ar exista Cruce.
Fără Cruce, nu ar exista Înviere.
Și fără Înviere, lumea ar fi rămas cufundată în noaptea ei fără ieșire.De aceea spunem că această sărbătoare este puntea dintre cer și pământ, primul pas al lui Dumnezeu spre oameni și primul pas al omenirii spre Dumnezeu. Consecințele cosmice nu înseamnă doar mișcări ale istoriei mari, ci și ale istoriei mici, personale, ale fiecărui suflet. Când Maica Domnului intră în Templu, lumina aceea atinge și inima noastră:ne cheamă la curăție,la libertate,la un „da” smerit,la o viață care devine locuință a lui Dumnezeu.Și tot ceea ce se întâmplă în ziua aceasta ne privește în mod direct:dacă inima Mariei a devenit Templu, și inimile noastre sunt chemate să devină biserici vii.În ea, Dumnezeu și omul s-au întâlnit.Prin ea, Dumnezeu vrea să se întâlnească și cu noi.

Iubiți credincioși,
După ce am urcat împreună treptele acestei sărbători, după ce am privit-o pe Preasfânta Fecioară pășind în Templu ca o făclie mică aprinsă de Dumnezeu Însuși, rămâne întrebarea cea mai grea și cea mai dulce: Ce se naște în noi din această lumină?Căci rostul praznicului nu este doar să ne emoționeze, ci să ne aprindă.Să facă în inimile noastre o scânteie care nu arde ca focul lumii, ci arde ca lumina veșniciei.Focul lui Dumnezeu nu arde ca să mistuie.
Arde ca să transfigureze.Arde ca să strălucească.Arde ca să lămurească sufletul, precum aurul în cuptorul cel curat. Maica Domnului nu s-a temut să se lase cuprinsă de acest foc – focul curăției, al ascultării, al smereniei, al harului. Și tocmai pentru că nu s-a temut, focul nu a rănit-o, ci a ridicat-o.Așa lucrează Dumnezeu: cu cei ce se deschid, nu ca un foc trufaș care mistuie, ci ca o lumină care învăluie și naște viață. De aceea, în loc să ne temem de focul dumnezeiesc, să-l dorim!Să-l căutăm!Să întindem fără teamă spre el mâinile sufletului! Maica Domnului ne învață că focul harului poate fi ținut cu mâinile fără să ne ardă.Poate aprinde în noi dorul fără să ne mistuie.Poate încălzi fără să ne rănească. Poate lumina fără să ne orbească.
Astăzi, în această sărbătoare, Dumnezeu ne întreabă pe fiecare:
– Vrei să fii și tu Templu?
– Vrei să fii și tu casă a luminii?
– Vrei să intru și Eu în inima ta, așa cum Maria a intrat în Templu?
Dacă da, atunci să începem cu un pas mic, ca pasul acelei copile de trei ani:
cu o rugăciune mai caldă,cu o tăcere mai curată,cu o iertare mai adâncă,cu un gând mai aproape de Dumnezeu. Căci sufletul nu se aprinde deodată.Se aprinde așa cum se aprind zorii dimineții peste lume: încet, lin, fără zgomot, dar sigur, până ce lumina îmbracă totul. Și atunci, în clipa aceea, Biserica nu mai este doar locul în care intrăm noi;
ci devine locul în care intră Dumnezeu în noi.
De aceea vă chem, cu toată blândețea inimii mele, să faceți din ziua aceasta un început bun:să lăsați focul lui Dumnezeu să vă atingă fără teamă,căci nu vă va arde, ci vă va transfigura.Nu vă va mistui, ci vă va lumina.Nu vă va doborî, ci vă va înălța.Așa vom trăi taina Intrării în Biserică a Maicii Domnului nu ca spectatori, ci ca părtași.Așa vom simți și noi focul lui Dumnezeu în palmele inimii.Așa vom merge și noi pe treptele Templului, ținând de mână lumina cerească, Amin. (Pr. Gherman Costică, Parohia Podeni)