Pr. Ciprian Șoptică

Sfinții mărturisitori – lumina credinței în vremuri de încercare

Luni, 3 ianuarie 2025, a avut loc prima întâlnire din acest an a Cercului misionar Dorohoi, găzduită de Parohia Înălțarea Domnului – Loturi Enescu. Evenimentul a debutat cu săvârșirea Vecerniei, la care au participat enoriașii parohiei, împreună cu un sobor de preoți slujitori: Pr. Protopop Ionuț-Ștefan Apetrei, Pr. Cătălin Ifrim, Pr. Daniel Precob, Pr. Georgel Chichioacă, Pr. Teodor-Cătălin Budacă, Pr. Ciprian Munteanu, Pr. Ciprian Șoptică, Pr. Silviu Chitic-Ciurciun și Pr. Ciprian Onea.

După slujba Vecerniei, preoții s-au retras în casa praznicală, unde s-a desfășurat ședința de lucru. Tema întâlnirii, intitulată „Mărturisitori români în secolul al XX-lea”, a fost prezentată de părintele Silviu Chitic-Ciurciun de la Parohia Înălțarea Domnului – cimitir. Referatul a fost urmat de dezbateri, moderate de părintele protopop, care a lansat spre dezbatere câteva întrebări:

1. Care este importanța jertfei mărturisitorilor pentru credința noastră astăzi?
2. Ce datorie au credincioșii față de această jertfă?
3. Care sunt exemplele de mărturisitori ce pot inspira tinerii de astăzi?

Fiecare dintre preoți a avut ocazia să își exprime gândurile și să sublinieze nevoia de a păstra vie memoria celor care au suferit pentru Hristos în temnițele comuniste.

Pr. Petru-Georgel Chichioacă a început, invocând citatul scriitorului creștin Tertulian: „Sângele martirilor este sămânța creștinilor”. Părintele a vorbit despre jertfa și martirajul creștinilor din primul veac apostolic, aspect regăsit și în viața mărturisitorilor din veacul XX: „Datoria noastră este de a păstra vie viața și faptele lor, trecerea acestora în rândul sfinților fiind un mod prin care ne putem aduce aminte de aceștia în mod permanent”.

Pr. Ciprian Munteanu a subliniat iubirea jertfelnică a martirilor: „În momentele cele mai grele, de durere și de tortură, aceștia se rugau la Dumnezeu, asemenea Mântuitorului pe Cruce, care se ruga la Tatăl ceresc să nu le socotească păcatul”.

Pr. Daniel Precob a evidențiat faptul că mărturisirea lui Hristos în perioada comunistă nu s-a făcut doar în închisori, ci și în societatea civilă: „Creștinii, prin felul lor de a fi, prin raportarea lor la credință, Biserică și Tradiție, au fost mărturisitori ai Lui Hristos”.

Pr. Ciprian Onea a vorbit despre etimologia cuvântului „martir” – cel care depune mărturie, explicând legătura dintre termenii „martir” și „mărturisitor”: „Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Evrei, capitolul 13, versetul 7, spune: «Aduceți-vă aminte de mai marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința». Cum putem noi astăzi să fim adevărați mărturisitori ai credinței în Hristos?

Pr. Protopop Ionuț-Ștefan Apetrei a adus în discuție ideea că ideologiile care distrug valorile creștine nu au dispărut complet: „Comunismul nu a plecat, el există sub o altă formă. După căderea blocului comunist, Dan Puric a mers la Mănăstirea Petru Vodă unde a purtat o conversație cu părintele Atanasie, spunând: «Am tăiat capul viperei». Călugărul, însă, s-a întristat zicând: «Acum veninul se va împrăștia în lume». Datoria noastră este să-i pomenim. Noi toți facem parte din aceeași frământătură, purtând în noi o parte din ei”.
La întrebarea privind mărturisitorii care ne sunt la suflet, au fost invocate nume precum: Valeriu Gafencu, Bartolomeu Anania, Iustin Pârvu, Ilarion Argatu, Nil Dorobanțu, Iachint și Chesarie de la Putna, Dimitrie Bejan.

Cărțile recomandate pe această temă au fost:

„Oranki” și „Bucuria Suferinței” de Dimitrie Bejan,
„Întoarcerea la Hristos” de Ioan Ianolide,
„Memorii” de Bartolomeu Anania.

Întâlnirea s-a încheiat cu discuții și cu angajamente din partea părinților de a pune în practică proiecte concrete în parohiile lor pentru a aduce în lumină jertfa mărturisitorilor români din secolul XX. Pintre propunerile discutate au fost :

-tipărirea de icoane ale sfinților canonizați recent și distribuirea lor către credincioși.
-pelerinaje la locurile unde au viețuit și pătimit acești mărturisitori.
-proiecte pentru copii și tineri, incluzând realizarea de referate, eseuri, jurnale, desene și alte lucrări despre viața sfinților mărturisitori.
Părintele protopop a încheiat întâlnirea, mulțumind participanților și subliniind necesitatea de a păstra vie memoria acestor martiri care continuă să fie modele de credință, curaj și iubire și deasemenea importanța de a aduce în fața credincioșilor aceste modele de sfințenie.

Sfinții mărturisitori ai veacului XX rămân lumini călăuzitoare pentru creștinii de astăzi. Prin exemplul lor, ei ne învață să rămânem tari în credință, indiferent de încercări, și să transmitem mai departe adevărul Evangheliei către noile generații.

Fiecare generație are datoria de a păstra vie memoria martirilor și de a o transmite mai departe, spre întărirea credinței. Mărturisitorii sunt nu doar trecutul nostru, ci și prezentul și viitorul, iar prin eforturile noastre, lumina lor va continua să lumineze calea generațiilor viitoare.(Pr. Onea Ciprian)

Unirea Principatelor Române – Alegorie Iconografică

Iată o reprezentare iconografică sugestivă, realizată de Gheorghe Tătărăscu, care prezintă într-un mod alegoric Unirea Principatelor Române, moment sacru pentru poporul român, petrecut la 24 ianuarie 1859.

În această compoziție, vedem Sfânta Treime – Tatăl, Fiul și Sfântul Duh – binecuvântând înfrățirea celor două tinere surori ce poartă straie populare românești. Ele țin în mâini drapelele Moldovei (în stânga) și al Țării Românești (în dreapta), dându-și mâna sub protecția Arhanghelului Mihail, îngerul dreptății divine.

Din ceruri, îngerii vestesc, în glas de trâmbiță, bucuria unirii, răspândind vestea în toate zările pământului, pentru ca toate neamurile să audă acest moment de sărbătoare. La baza tabloului, cronica timpului și istoria consemnează această clipă de mare însemnătate în cartea destinului neamului românesc.

Binecuvântează, Doamne, poporul român binecredincios, popor „purtător de Cruce, iubitor de Înviere”! (Pr. Dr. Florin Țuscanu – Protopop Emerit Roman)

Dar cei nouă unde sunt?

     „O veche istorioară spune că Dumnezeu a chemat odată la un ospăţ toate virtuţile: bunătatea, milostenia, răbdarea, înfrânarea și celelalte; era o desfătare să le vezi cum se bucurau împreună, ca nişte bune prietene ce erau.
            În timp ce le privea pe toate, a observat Dumnezeu că două dintre ele nu se cunoșteau, nu se văzuseră vreodată. Ele erau binefacerea şi recunoştinţa. Atunci El le-a întrebat mirat:
            – Voi nu vă cunoașteți?
            – Nu Doamne, deoarece pe pământ nu ne-am întâlnit vreodată.
            Povestirea ne arată cu pildă că aceste două virtuţi se întâlnesc foarte rar între oameni, că binefacerea aproape totdeauna este lipsită de recunoştinţă.”

Acest lucru ne arată şi pilda celor zece leproşi din evanghelia duminicii a douăzeci și nouă după Rusalii. Această pericopă evanghelică este plină de învăţături duhovniceşti pentru modul nostru de a ne comporta faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri, când primim o binefacere de la Dumnezeu prin oameni. De aceea duminica aceasta poate fi numită pentru învățătura ce o primim, duminica recunoștinței.

Imaginea ce ne-o înfățișează evanghelistul Luca în capitolul 17, începând cu versetul 11, o putem vedea clar în fiecare zi, în jurul nostru, sau chiar în dreptul nostru.

Când Mântuitorul Hristos întâlnește pe cei zece leproși, ce erau excluși din comunitatea lor și așteptau mai mult să moară decât să mai primească printr-o minune vindecarea neputinței lor, El le înțelege suferința, izolarea și umilirea și îi trimite înaintea preoților ce aveau acest „mandat” de a da verdictul de vindecat sau nu. Vindecarea acestora nu se petrece ca în alte situații când Mântuitorul spunea „Vindecați-vă” sau „Fiți vindecați de neputința voastră” și nici nu le cere ca ei să mărturisească public credința lor, ci minunea se arată în drumul lor spre comunitate, spre preoți.

În graba lor pentru a-și primi verdictul de „vindecat” și reintegrați în societate, nouă din cei zece uită de Cel ce le-a oferit darul vindecării și doar unul singur se întoarce „cu glas mare slăvind pe Dumnezeu” (Lc 17, 15), iar acesta era „de alt neam” (Lc 17, 18).

De ce Învățătorul dorea ca şi ceilalţi leproşi vindecaţi să arate recunoştinţă? De ce El a întrebat mirat: „Cei nouă unde sunt?” (Lc. 17, 17). Cu siguranță, Iisus a săvârşit minunea vindecării celor zece din iubire milostivă şi smerită, nu pentru a fi lăudat. Însă prin întrebarea şi atitudinea Sa de mustrare, Hristos ne pune înainte învățătura că dacă omul căruia i s-a făcut un bine nu mulţumeşte, acesta se află într-o stare spirituală nefirească, nedemnă şi nesănătoasă. Cu alte cuvinte, recunoştinţa trebuie să fie sentimentul cel mai firesc al demnităţii omului în faţa binefacerii primite de la cineva.

Ce vrea să ne înveţe această evanghelie?

            Să-I mulţumim neîncetat lui Dumnezeu pentru darul cel scump şi nepreţuit al sănătăţii şi priceperii, pentru câştigarea sănătăţii pierdute, pentru sporul şi ajutorul ce-l dă sufletului nostru şi lucrului mâinilor noastre. Să băgăm însă de seamă că noi, prea mult şi de prea multe ori uităm această învăţătură a evangheliei.
            De când vedem lumina zilei și până la apus, suntem copleșiți de binecuvântările Cerului, de la Cel ce este împărțitor de daruri și binefaceri. Înălțăm privirea și gândul de recunoștință spre Cer, sau credem că e de datoria lui Dumnezeu să ne poarte de grijă?
            Dacă Hristos S-ar pogorî azi pe pământ şi într-o duminică ar intra într-una din bisericile Sale şi ar vedea-o aproape goală, ar întreba şi azi: „Dar ceilalţi unde sunt?” – adică: „De ce n-au venit aici să mulţumească pentru darul şi ajutorul ce l-au avut de la Mine o săptămână întreagă?”

Am spus mai sus despre faptul că această duminică poate fi numită duminica recunoștinței.

Să privim așadar cu recunoștință spre cei ce ne-au dăruit viața fizică, spre părinții noștri. Să privim spre părintele ce ne-a scufundat în apa botezului și ne-a dăruit haina de creștin. Să privim și spre cei ce ne-au format din pruncie și până acum, profesorii și ceilalți învățători ai noștri. Să mulțumim și duhovnicului nostru, dar și binefăcătorilor noștri, știuți și neștiuți.

Recunoștința noastră față de Dumnezeu și față de binefăcătorii noștri reprezintă starea omului frumos, omului curat și plăcut lui Dumnezeu. (Pr.Sebastian Grădinaru)