Premiul I – Parohia „Nașterea Maicii Domnului” Dumbrăvița, paroh pr. prof. Foca Mihai-Claudiu: „Vatra Iubirii: Familia creștină – Reflecția Iubirii Sfintei Treimi în viața de zi cu zi”;
Premiul II – Parohia „Sfântul Ioan Botezătorul” Bucecea, paroh pr. Cojocariu Ioan-Emanuil: „Călătoria familiei spre Împărăția lui Dumnezeu”;
Premiul II – Parohia „Adormirea Maicii Domnului” Catedrală, Dorohoi, paroh pr. prof. Apetrei Ionuț-Ștefan, pr. prof. Iftodi Marian-Liviu: „Comoara credinței din Țara de Sus: Sfinții botoșăneni și binecuvântarea familiei creștine”;
Premiul III – Parohia „Sfinții Împărați Constantin și Elena” Dorohoi, paroh pr. Pintili Elidor-Tudor: „Familia – locul unde se obține nota 10 la materia iubirii”;
Premiul III – Parohia „Adormirea Maicii Domnului” Prelipca, paroh pr. Butnariu Ioan-Silviu: „Familia creștină sub binecuvântarea lui Hristos și a Maicii Domnului – repere catehetice pentru formarea copiilor și tinerilor în Biserică”;
Premiul III – Parohia „Sf. Apostoli Petru și Pavel” Podeni, paroh pr. Gherman Costică și Parohia „Sfinții Împărați” Vlădeni, paroh pr. Pînzariu Mihai-Cătălin: „Familia – altarul viu al iubirii smerite și darnice”.
Perioada februarie – aprilie 2026 a însemnat pentru Parohia „Adormirea Maicii Domnului” din Dorohoi un popas duhovnicesc deosebit, prin desfășurarea proiectului catehetic intitulat „Comoara credinței din Țara de Sus: Sfinții botoșăneni și binecuvântarea familiei creștine”.
Inițiativa, înscrisă în Concursul Catehetic Național organizat de Patriarhia Română, a răspuns îndemnurilor Anului omagial al pastorației familiei creștine și Anului comemorativ al sfintelor femei, reușind să aducă în prim-plan bogăția duhovnicească a pământului botoșănean. Timp de câteva luni, copiii și tinerii parohiei, alături de părinți, bunici și cadre didactice de la Școala „Spiru Haret” din Dorohoi, au descoperit că sfinții nu sunt doar personaje îndepărtate din cărți, ci oameni care au copilărit în satele din județul Botoșani și au crescut în case asemănătoare celor de astăzi. Proiectul a debutat în data de 26 februarie cu prima cateheză, intitulată sugestiv „Bunica Maria și sămânța credinței”, dedicată Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, marele sihastru originar din Horodiștea. Cei mici, împreună cu părinții și bunicii lor, au fost provocați la început printr-un joc interactiv numit „Cui îi datorez?”, prin care au identificat persoanele dragi din familie care îi învață să se roage, le citesc povești sau îi duc de mână la biserică. Folosind o traistă drept element de recuzită și ilustrații sugestive, coordonatorii au relatat apoi povestea emoționantă a copilăriei Sfântului Ioan Iacob. Copiii au aflat cum bunica Maria, deși hotărâtă să intre în mănăstire, și-a jertfit propria chemare pentru a-și crește nepotul rămas orfan, purtându-l cu ea la câmp și învățându-l carte și rugăciune. Momentul cel mai sensibil l-a reprezentat dialogul dintre micul Ilie și bunica sa, când acesta o întreba de ce plânge citind patimile Domnului. Pentru a fixa învățătura, fiecare copil și-a confecționat propria „Traistă cu binecuvântări”, în care a scris sau desenat un lucru bun învățat acasă – o rugăciune, o vorbă bună, un ajutor oferit cu drag. Toate traistele au fost lipite pe un panou intitulat „Comoara credinței din familia mea”, iar la final copiii au primit tema de a-și îmbrățișa mama și bunica și de a le mulțumi pentru grijă. Două zile mai târziu, sâmbătă 28 februarie, copiii s-au reunit pentru un atelier de iconografie intitulat „Maica Domnului – Ocrotitoarea familiei și a copiilor orfani”. Timp de aproape o oră, sub îndrumarea preoților și a coordonatorilor, cei mici au pictat pas cu pas icoane pe care urmau să le dăruiască mamelor sau bunicilor. Au aflat că fundalul auriu simbolizează lumina lui Dumnezeu, roșul vorbește despre jertfă, iar albastrul amintește de dumnezeire. Au văzut reproduceri după icoana Maicii Domnului cu Pruncul și icoana Maicii Domnului Plângânda, care are legătură cu Sfântul Ioan Iacob. La final, icoanele au fost așezate la un mic vernisaj, iar preotul le-a binecuvântat. Copiii au primit îndemnul ca, acasă, să ofere icoana cu un sărut de mână și cuvintele „Maica Domnului să te ocrotească”. Cea de-a doua cateheză, desfășurată sâmbătă 7 martie, a fost dedicată Sfinților Paisie Olaru și Cleopa Ilie de la Sihăstria, purtând titlul „Părinți duhovnicești pentru lumea întreagă”. De data aceasta, tinerii au descoperit un „ghiozdan spiritual” plin de simboluri – o crenguță de brad, un metanier și o carte de rugăciuni – iar prin povestea „Liniștea și Tunetul” au înțeles cum cei doi sfinți, deși aveau firi diferite, au rămas uniți prin aceeași dragoste infinită. Lucrând pe grupe, copiii au învățat că ascultarea aduce ordine în familie, rugăciunea este ca o discuție caldă cu un prieten drag, iar smerenia ne învață să fim buni și modești. Un moment special l-a reprezentat scrierea „Scrisorii către duhovnic”, când fiecare copil și-a deschis inima pe hârtie. La plecare, toți au primit o listă cu „Misiuni Secrete” de îndeplinit acasă – de la „Surpriza Ordinii” până la „Misiunea Tăcerii” – pentru a înțelege că fapta bună făcută în ascuns are un preț îndoit în fața lui Dumnezeu. Cea de-a treia cateheză, programată pentru 14 martie, i-a avut ca reper pe Sfântul Dionisie Ignat de la Colciu, sub titlul „Smerenia – temelia familiei”. Tinerii au analizat un studiu de caz despre o ceartă în familie și au descoperit că rădăcina multor neînțelegeri este egoismul. Citind din cuvintele Sfântului Dionisie, au aflat că blândețea este cel mai bun medicament duhovnicesc, că a trece cu vederea greșelile altuia este dovadă de smerenie, iar acolo unde există un gest smerit, harul Duhului Sfânt nu întârzie să se pogoare. Printr-un exercițiu numit „Termometrul smereniei în familia mea”, fiecare a reflectat, în mod anonim, cât de des sunt prezente blândețea și iertarea în casa sa, iar concluzia a fost că toți avem nevoie să creștem în această virtute. Tema primită a fost „Pastila de blândețe” – să răspundă blând chiar și atunci când sunt provocați, să facă o faptă bună în tăcere și să observe apoi efectul asupra atmosferei din casă. Pe lângă întâlnirile catehetice, proiectul a inclus și un concurs de creație intitulat „Sfântul meu omonim și familia lui”, în care copiii au realizat portofolii, desene și eseuri inspirate de sfinții după care au fost botezați, punând accent pe valorile familiale. De asemenea, o acțiune filantropică denumită „Dar din comoara bunicii” a adus bucurie în casele unor bunici singuri din comunitate, copiii pregătind pachete cu alimente și susținând un scurt program artistic. Proiectul urma să se încheie cu o excursie tematică pe urmele sfinților botoșăneni, care avea să includă vizitarea Mănăstirii Sihăstria, Mănăstirii Neamț și a satului Horodiștea, locul nașterii Sfântului Ioan Iacob. Prin toate aceste activități, proiectul „Comoara credinței din Țara de Sus” și-a atins cu prisosință obiectivele. Cei aproximativ patruzeci de copii și tineri participanți au ajuns să cunoască patru mari sfinți ai Bisericii noastre, să înțeleagă că familia este o adevărată biserică de acasă și să prețuiască jertfa tăcută a mamelor și bunicilor. La finalul acestui drum duhovnicesc, un gând de mulțumire îndreptat cu căldură către toți cei care au făcut posibilă această frumoasă poveste. Mulțumim copiilor și tinerilor care au răspuns cu entuziasm și au adus prin prezența lor lumină și bucurie la fiecare întâlnire. Mulțumim părinților și bunicilor care i-au însoțit, i-au susținut și au înțeles că cea mai valoroasă comoară pe care o pot lăsa mai departe este credința trăită în familie. Mulțumim cadrelor didactice de la Școala „Spiru Haret” din Dorohoi, care au deschis cu generozitate ușa parteneriatului și au crezut alături de noi în puterea educației religioase de a modela suflete. O profundă recunoștință se îndreaptă și către Mănăstirea „Sfânta Treime” Eșanca și Mănăstirea „Sfântul Ioan Iacob Hozevitul” de la Crainiceni, care au primit cu brațele deschise gândul pelerinajului nostru și ne-au întărit convingerea că sfinții botoșăneni veghează asupra celor care le calcă cu credință urmele. În cele din urmă, mulțumiri se cuvin aduse lui Dumnezeu pentru toate, pentru că El a binecuvântat această lucrare și a arătat că, atunci când Biserica, școala și familia merg împreună, roadă este din belșug. (pr. Marian Liviu Iftodi și pr. Ionuț Ștefan Apetrei)
Parcă întreaga noastră viață este o căutare… o căutare tăcută, uneori nerostită, după un loc unde durerea să se liniștească și sufletul să-și găsească odihna. Trăim în lume, ne mișcăm, vorbim, muncim, dar în adâncul nostru, fiecare purtăm o neputință, o slăbiciune, o rană pe care nu o poate vedea nimeni pe deplin. Și poate că de multe ori nici noi nu știm să o numim… dar o simțim.
De aceea, Biserica, ca o mamă care cunoaște dorul copilului ei, ne aduce astăzi înaintea unui izvor. Nu unul obișnuit, nu unul care potolește doar setea trupului, ci un izvor care atinge sufletul, care spală, care vindecă, care ridică. Este sărbătoarea Izvorului Tămăduirii — o zi în care ni se amintește că Dumnezeu nu este departe de rănile noastre, ci Se pleacă asupra lor.Și parcă, în chip minunat, cuvântul Apostolului de astăzi ne deschide această taină. Vedem un om… un om care nu putea merge, olog din naștere, purtat de alții și așezat zi de zi la poarta templului. Era acolo, lângă locul sfânt, dar fără putere să intre. Privea spre oameni, cerea milostenie, aștepta ceva… dar nu știa că în viața lui urma să izvorască ceva mult mai mare decât un ban sau o mână de ajutor.Iar în același timp, Evanghelia ne duce în templu… dar nu în liniștea lui, ci în tulburarea lui. Acolo unde trebuia să fie rugăciune, era zgomot; unde trebuia să fie inimă curată, era negustorie. Și Hristos intră și răstoarnă totul, nu din mânie omenească, ci dintr-o iubire care nu poate suporta ca omul să-și piardă sfințenia.Și atunci începem să înțelegem: omul de la poartă avea nevoie de vindecare, dar și templul avea nevoie de curățire. Și amândouă aceste lucrări le face Același — Hristos, Izvorul tuturor darurilor. Iar astăzi, în această zi binecuvântată, Biserica ne arată și pe cea prin care acest Izvor a venit în lume — pe Preacurata Fecioară Maria. Pentru că, dacă Hristos este Izvorul, ea este vasul curat, pământul binecuvântat din care a țâșnit Apa Vieții pentru întreaga lume.
Așadar, iubiții mei, nu suntem departe nici de ologul care așteaptă, nici de templul care trebuie curățit. Dar nici de Izvor nu suntem departe… pentru că el curge și astăzi, aici, în mijlocul nostru.
Iubiți credincioși,
Dacă ne apropiem cu inimă liniștită de cuvântul Apostolului de astăzi, parcă vedem scena desfășurându-se chiar înaintea ochilor noștri. Nu este o întâmplare rece, nu este doar o minune consemnată, ci este o întâlnire… o întâlnire în care Dumnezeu Se apropie de neputința omului. Era acolo un om… nu știm numele lui, dar îi știm durerea. Olog din pântecele mamei sale. Nu a cunoscut niciodată bucuria pașilor, nici libertatea mersului. Viața lui nu era drum, ci așteptare. În fiecare zi era adus de alții și așezat la poarta templului — Poarta Frumoasă. Ce nume plin de lumină… și totuși, pentru el, acea frumusețe era doar privită de departe. Stătea lângă templu, dar nu putea intra. Era aproape de locul rugăciunii, dar departe de trăirea ei. Și parcă aici se ascunde o taină adâncă: câți dintre noi nu suntem, uneori, asemenea lui? Stăm aproape de cele sfinte, venim la biserică, ascultăm, dar parcă ceva din noi rămâne neputincios, nemișcat, incapabil să pășească mai adânc în viața cu Dumnezeu. Omul acesta nu cerea mult. Nu visa la vindecare. Nu îndrăznea atât de sus. Cere milostenie… câteva monede… ceva care să-l ajute să mai ducă încă o zi. Atât vedea, atât spera. Și atunci, în această viață așteptată și repetată, se întâmplă întâlnirea. Trec pe acolo Petru și Ioan. Și, poate pentru prima dată, cineva nu trece grăbit pe lângă el. Nu-i aruncă un bănuț fără să-l privească. Ci se opresc. Și Petru spune un cuvânt care parcă zguduie toată scena: „Privește la noi!” Nu spune „ia aceasta și lasă-ne”, nu spune „fii liniștit”, ci zice: „Privește!”
Pentru că vindecarea începe de aici — din întâlnire, din atenție, din ridicarea ochilor. Omul se uită la ei… dar încă așteaptă același lucru: bani, ajutor, ceva mic. Nu știe că viața lui urmează să se schimbe. Și atunci vine acel cuvânt care răstoarnă toată logica omenească: „Argint și aur nu am; dar ce am, aceea îți dau.” Ce cuvânt adânc… Lumea dă din ceea ce are în mâini. Dumnezeu dă din ceea ce este. Și Petru continuă: „În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te și umblă!” Nu în numele lui, nu prin puterea lui, ci în numele lui Hristos — Izvorul tuturor darurilor. Și nu se oprește la cuvânt. Îl apucă de mână. Îl ridică. Pentru că Dumnezeu nu doar vorbește, ci și atinge. Nu doar poruncește, ci și susține. Și în clipa aceea, ceva se întâmplă… nu încet, nu treptat, ci deodată: gleznele i se întăresc, trupul capătă putere, viața intră în el. Și omul care nu mersese niciodată… începe să umble. Dar nu doar atât. Scriptura spune ceva extraordinar: „sărind, a stat în picioare și umbla” Nu învață pașii cu teamă. Nu merge încet. Ci sare. Ca și cum bucuria ar fi mai puternică decât trupul. Și, pentru prima dată, intră în templu. Nu mai stă la poartă. Nu mai este afară. Intră… umblând, sărind și lăudând pe Dumnezeu.
Iată ce face Izvorul Tămăduirii: nu doar vindecă trupul, ci deschide drumul spre Dumnezeu. Nu doar ridică omul de jos, ci îl duce înăuntru. Nu doar îi dă putere, ci îi umple inima de laudă. Și atunci înțelegem, iubiții mei, că minunea aceasta nu este doar despre un om de atunci… ci despre fiecare dintre noi. Pentru că fiecare avem o neputință, o „ologire” a sufletului, un loc unde nu putem merge singuri. Dar dacă ne oprim… dacă privim… dacă primim mâna întinsă… atunci și în viața noastră poate răsuna același cuvânt: „Ridică-te!” Și poate că, încet sau deodată, vom începe și noi să pășim… nu doar prin viață, ci spre Dumnezeu.
Iubiți credincioși, dacă Apostolul ne-a arătat un om vindecat la poarta templului, Evanghelia ne duce mai adânc — în templul însuși. Dar nu într-o liniște sfântă, ci într-o tulburare neașteptată. Hristos intră și găsește acolo nu rugăciune, ci zgomot; nu liniște, ci negustorie. Oameni care vindeau, schimbau bani, discutau, calculau… și toate acestea în locul care trebuia să fie casa lui Dumnezeu. Și atunci Domnul face un gest care ne surprinde: îi scoate afară, răstoarnă mesele, varsă banii. Nu din mânie omenească, ci dintr-o iubire care nu poate accepta ca locul sfânt să fie umplut de lucruri străine. Pentru că templul nu era doar o clădire… era chipul inimii omului. Și, fără să ne dăm seama, de multe ori și noi ajungem aici. Avem credință, venim la biserică, dar înăuntrul nostru este agitație, griji, interese, calcule. Rugăciunea devine grăbită, iar inima — împărțită.
De aceea Hristos nu vine doar să ne mângâie, ci și să ne curețe. Uneori blând, alteori zguduind… dar întotdeauna cu scopul de a ne reda curăția. „Râvna casei Tale mă mistuie” — spun ucenicii. Adică iubirea lui Dumnezeu nu este rece, ci arzătoare. El vrea inima omului întreagă. Și apoi Domnul rostește un cuvânt greu de înțeles: „Dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi ridica.” Ei se gândeau la ziduri… dar El vorbea despre trupul Său. Despre adevăratul Templu — din care va izvorî viața pentru lume. Și astfel înțelegem: dacă în Apostol vedem vindecarea omului, în Evanghelie vedem curățirea inimii. Pentru că Izvorul Tămăduirii nu lucrează doar în afară, ci mai ales înăuntru.
Iubiți credincioși,
Cele două imagini de astăzi se întâlnesc într-un singur adevăr: Hristos este Izvorul. El îl ridică pe olog, dar tot El curăță templul. El dă putere trupului, dar și lumină inimii. Petru spune limpede: „În numele lui Iisus Hristos…” Nu omul vindecă, ci Dumnezeu. Iar Evanghelia ne arată că Trupul lui Hristos este adevăratul Templu. Adică locul de unde curge harul, viața, vindecarea. De aceea, când venim la Izvorul Tămăduirii, nu venim doar la o apă binecuvântată, ci la Hristos Însuși — Cel care ridică, curăță și înnoiește. Și totuși, iubiții mei, Biserica nu ne oprește doar la Izvor, ci ne arată și locul din care a izvorât pentru noi. Pe Preacurata Fecioară Maria. Pentru că, dacă Hristos este Izvorul vieții, Maica Domnului este vasul curat care L-a purtat în lume. Din ea a primit trup Cel ce avea să devină Templul adevărat. Prin ea a venit în lume Cel ce ridică pe cei căzuți. De aceea o numim, cu evlavie, „Izvor al tămăduirilor” — nu pentru că ea ar fi izvorul în sine, ci pentru că ne conduce neîncetat la Izvor. Unde este Maica Domnului, acolo este blândețe, acolo este mijlocire, acolo este drum sigur spre Hristos. Și nu întâmplător, de-a lungul veacurilor, atâția oameni au găsit vindecare chemând numele ei și apropiindu-se cu credință. Ce avem de făcut? Să ne recunoaștem neputința — ca ologul. Să ne lăsăm curățiți — ca templul. Și să ne apropiem de Izvor — cu credință. Pentru că Dumnezeu nu ne lasă la poartă. El ne ridică și ne cheamă înăuntru.
Iubiți credincioși,
Omul acela a intrat în templu „umblând și lăudând pe Dumnezeu”. Aceasta este chemarea noastră. Să nu rămânem la marginea vieții, să nu ne mulțumim cu puțin, ci să primim ceea ce Dumnezeu vrea să ne dea cu adevărat. Se spune în Pateric că un frate a venit la un bătrân și i-a spus: „Părinte, mă rog, dar nu simt nimic… merg la biserică, dar parcă inima mea este uscată. Ce să fac?” Iar bătrânul l-a privit cu blândețe și i-a zis: „Fiule, dacă pui un vas sub un izvor care curge, chiar dacă vasul este murdar, apa care cade neîncetat îl spală încet-încet, până îl face curat și bun de folosit.” Și a adăugat: „Așa este și sufletul omului. Stai sub Izvor — roagă-te, vino la biserică, nu pleca. Harul lui Dumnezeu va lucra, chiar dacă tu nu simți imediat.” Iată, iubiții mei, aceasta este taina: nu trebuie să fim desăvârșiți ca să venim la Izvor…ci venind la Izvor, devenim încet-încet curați și vii. De aceea, astăzi, la Izvorul Tămăduirii, să nu plecăm grăbiți. Să rămânem, măcar cu inima, sub acest Izvor. Și chiar dacă ne simțim slabi, neputincioși sau împovărați, să nu deznădăjduim. Pentru că Dumnezeu nu ne cere să venim vindecați, ci să venim… ca să ne vindece. Și atunci, încet sau deodată, și în viața noastră se va împlini minunea: vom începe să umblăm, să ne ridicăm și să-L lăudăm pe Dumnezeu. Amin. ( Pr. Costică Gherman )
Slova Creștină de Dorohoi 