Etichetă: Referate

Iubite frate preot, Ce aș putea să îți spun despre Taina Sf. Spovedanii și tu să nu le știi deja? Însă, ținând cont că noi preoții suntem prinși într-o continuă lucrare în ogorul Domnului, în biserica de acasă, la altarul catedrei, adeseori nu ne mai încearcă același fior dintru început, inima noastră nu se mai lasă mișcată atât de ușor de sentimente precum odinioară.. așa că, voi încerca în cele ce urmează să îți mărturisesc câteva gânduri care mă frământă:

֍ Iubite frate, știi că noi când vorbim despre Taina Spovedaniei ne referim concret la momentul întâlnirii cu enoriașii noștri sau fii duhovnicești sub epitrahil, când ei își mărturisesc păcatele lor înaintea preotului, ca martor și ca cel care prin care vine îndrumare și foarte important – iertare. Spovedania – spun Sf. Părinți – că „e primul element al pocăinței”, însă trebuie să nu uităm că „Spovedania nu se face fără pocăință, nici pocăința fără Spovedanie – amândouă sunt mijloace absolute și nedespărțite ale mântuirii”. „Spoveda­nia este o nevoie profundă a sufletului care se pocăiește, o mărturisire smerită a greșelilor”. De aceea trebuie să fim mai cu luare aminte la felul cum lucrăm la mântuirea celui care vine la noi, ca prin noi să primească iertare, vindecare, curaj în noua viață pe care acesta și-o dorește să o înceapă.

֍ Iubite frate, nu uita nicicând cuvintele „cel dintâi sunt eu”. Primul care trebuie să se spovedească ești tu preotule! Și nu pentru că trebuie să fii model sau să fii văzut că faci aceasta căci astfel pierdem esența tainei și ajungem să jucăm teatru. „Nu poate fi cineva duhovnic fără a avea el însuși un duhovnic”. PS. Damaschin Dorneanul a spus: „Nu poate fi duhovnic bun cel ce nu a fost mai întâi ucenic bun“.

֍ Frate preot, lipsa spovedaniei în viața ta arată lipsa luptei cu păcatul, a împăcării cu Dumnezeu și implicit nu cred că mai putem vorbi de o creștere duhovnicească. Știu că te gândești uneori că: eu am ajutat pe atâția credincioși, i-am sfătuit, i-am călăuzit și pe mine oare nu voi putea să mă ajut? În Vechiul Testament, preotul nu putea sluji la templu dacă avea vreo meteahnă trupească (Levitic 21, 20) De ce ar fi diferit în ce privește metehnele duhovnicești? Cel mai dureros este când tu preotule devii atât de ocupat cu lucrarea Domnului și cu grija pentru alții încât nu crezi că ai timp să te oprești și să te îngrijești. Sfânta Scriptură zice: „Doctore, vindecă-te pe tine însuți!” Este greu să le vorbesti altora despre izbăvire, iertare, vindecare, când tu te lupți încă cu problemele nerezolvate ale trecutului. Sfântul Isaac Sirul spune că: „cel bolnav cu sufletul, dar care îndreptează pe alţii, e ca un om cu ochii orbi ce arată calea altora”. Vindecarea propriului suflet este premisa pentru eficienţa lucrării preotului cu oameni. Mărturisirea păcatelor este indispensabilă pentru creşterea noastră în Hristos, aşa cum este necesară curăţenia casei, spălarea trupului sau igiena.

֍ Frate preot, „prin smerenie, ajungem la Spovedanie şi Spovedania aduce curăţia, iar curăţia aduce vederea lui Dumnezeu” spune Cuviosul Efrem.. Ar însemna oare că îmi lipsește smerenia dacă nu mai alerg la duhovnic? Ani la rândul am refuzat să mă spovedesc la unul din preoții din apropiere din lipsa încrederii în ei, din teama modului cum se vor comporta ulterior sau alte tot felul de prejudecăți de genul, însă în esență era de fapt această lipsă, acest gol care se adâncea cu fiecare zi care trecea ajungând să îmi întunece gândirea. Da! Are mare dreptate Cuviosul Efrem! Doar un preot cuprins de smerenie va pleca capul sub epitrahilul unui alt preot! „Conştientizarea stării de păcătoşenie i-a ajutat pe mulţi să devină mai smeriţi şi smerenia este cea care-l familiarizează mai tare pe omul păcătos cu Dumnezeu”.

֍ Frate preot, am o oarecare dilemă referitoare la pomenirea la Sfânta Liturghie, adică la Proscomidie, unde de drept şi de fapt, se spune că ar trebui să fie pomeniţi numai aceia care sunt vrednici să se şi împărtăşească. Adică cu alte cuvinte și cei care sunt nespovediți și certați cu Dumnezeu nu ar trebui să aibă parte de pomenirea la Sf. Liturghie?

֍ Frate preot, să știi că la un moment dat se vede lipsa duhovnicului în viața ta! „Pericolul ignorării Spovedaniei este rutina”! Vei sluji ca funcţionar, pentru că este duminică sau sărbătoare. Încet, încet, conştiinţa se întunecă, inima se împietreşte, nu mai simți nimic la slujbă, mustrările de conştiinţă refuzate sistematic nu vor mai avea putere. Continuând această stare – nu-ți mai citești rugăciunile, sau şi acelea pe fugă, neatenţia cu cele sfinte, până la acte grave de indiferenţă şi neglijenţă în slujire.

Aș mai enumera aici și alte abateri pe care Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula le-a evidențiat într-o lucrare a sa: „Una din marile greşeli care se fac în administrarea acestei taine este graba. Nu se rezervă suficient timp şi răbdare pentru a discuta sau a angaja un dialog efectiv cu credincioşii. O spovedanie săvârşită între două ectenii sau în fugă, în uşa altarului, nu-i spovedanie şi aceasta arată concepţia despre această Sfântă Taină, atât a preotului, cât şi a credinciosului” „Este un adevărat sacrilegiu administrarea tainei Spovedaniei sub această presiune a timpului şi sub privirile zecilor sau sutelor de credincioşi care aşteaptă nerăbdători şi grăbiţi să le vină rândul la spovedit, dar când, de fapt, nu poţi să ştii sau să aflii aproape nimic despre starea lor sufletească . Atât ei, cât şi preotul sunt grăbiţi şi aceea numai Spovedanie nu se poate numi.”

Alte abateri sau încălcări pot surveni în diferite momente ale pregătirii sau săvârşirii Tainei Spovedaniei, ori chiar după ce aceasta a avut loc, ca de exemplu: primirea fiilor duhovniceşti ai altor duhovnici fără acordul acestora; atunci când unii duhovnici îmbracă în grabă doar epitrahilul în biserică; când nu rostesc complet „molitfa” de dinainte de spovedanie; când aleg un alt loc de mărturisire în afara bisericii, făra a avea măcar icoana Mântuitorului înaintea lor, deşi putea săvârşi acolo, ș.a.

֍ Frate preot, duhovnicul nu este un guru!

---

Postul reprezintă o practică religioasă de renunțare la anumite plăceri și nevoi materiale, având un rol esențial în viața spirituală a credinciosului. Este un act de înfrânare care permite individului să se apropie mai mult de Dumnezeu, să reflecteze asupra propriei vieți și să-și purifice sufletul. În tradițiile religioase, în special în creștinism, postul nu este doar o practică fizică, ci și una spirituală, având ca scop consolidarea relației cu divinitatea și cultivarea virtuților morale.

Unul dintre cele mai importante roluri ale postului este acela de a ajuta credinciosul să-și disciplineze trupul și mintea. Prin restricționarea alimentației sau a altor plăceri lumești, credinciosul își antrenează voința și își întărește controlul asupra dorințelor pământești, care pot deveni uneori surse de ispita. Astfel, postul devine un instrument prin care se poate depăși atașamentul excesiv față de lucrurile materiale și se poate îndrepta atenția spre lucruri mai importante, cum ar fi rugăciunea, meditația și dezvoltarea unei vieți morale.

De asemenea, postul este un mijloc de pocăință. Creștinii sunt învățați să postească nu doar pentru a se purifica de păcate, ci și pentru a-și exprima regretul față de greșelile comise. Astfel, postul devine o cale de reconciliere cu Dumnezeu, prin care credinciosul își cere iertare și se angajează să ducă o viață mai virtuoasă. În acest sens, postul este văzut ca o formă de rugăciune tăcută, o formă de sacrificiu care își adâncește relația cu divinitatea.

Pe lângă purificarea spirituală, postul are și un rol de solidaritate cu cei săraci și nevoiași. Mulți credincioși, prin sacrificarea unor mese sau prin restricționarea alimentației, aleg să ajute financiar sau material persoanele aflate în dificultate. Acest act de generozitate este un exemplu de manifestare a iubirii creștine față de aproapele. Astfel, postul devine un moment de reflecție asupra nevoilor celor din jur și asupra responsabilităților sociale ale credinciosului.

Un alt aspect important al postului este acela de a oferi un cadru de curățire interioară. În timpul postului, credinciosul se desprinde de agitația cotidiană și se concentrează mai mult asupra relației cu sine, cu Dumnezeu și cu ceilalți. Această perioadă de introspecție favorizează vindecarea sufletească și ajută la găsirea unui sens mai profund al vieții.

De asemenea, postul este văzut în creștinism ca un act de învățare a răbdării și a smereniei. Renunțarea la obiceiurile alimentare și alte plăceri lumești poate aduce, inițial, disconfort și dificultăți, dar aceste încercări sunt privite ca momente de formare spirituală, în care credinciosul învață să răbdere și să accepte cu credință limitările sale umane.

În concluzie, postul este o practică esențială în viața credinciosului, având un rol fundamental în purificarea trupului și a sufletului. Prin intermediul postului, credinciosul își întărește legătura cu Dumnezeu, învață să trăiască în smerenie, solidaritate și curățire interioară. În final, postul devine un instrument spiritual de creștere personală și morală, prin care fiecare credincios este invitat să-și regăsească pacea interioară și să-și îmbunătățească relațiile cu sine, cu divinitatea și cu ceilalți oameni. (Pr. Valeriu Butescu)

---

            Glas de înger și smerenie de Sfânt ar trebui să avem când vorbim despre Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, când El, Fiul lui Dumnezeu Îşi face sălaş în trupul şi în sângele nostru, în sufletul şi în inima noastră!

            Taina Sfintei Euharistii rodește unirea cu Hristos, izvorul tuturor darurilor și rodirilor. Prin împărtășirea cu pâinea și vinul prefăcut pe Sfântul Prestol în Trupul și Sângele lui Hristos, noi ne unim cu Acesta în mod real, prin comuniune directă. Unirea aceasta mistică, sacramentală, desăvârșește viața noastră, căci, dacă Hristos se sălășluiește în întregime în noi, El nu se mărginește a se găzdui în noi, ci ne unește și pe noi cu El, ne desăvârșește, făcându-ne să fim trup și suflet cu El. Domnul nostru Iisus Hristos, Cel sălășluit în Euharistie, în noi, nu pleacă, ci rămâne întru noi, după cum Însuși o spune, prin gura Evanghelistului Ioan: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, întru Mine petrece și eu întru El” (Ioan 6, 56).

            Având mărturiile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi, îndrăznim să vorbim despre o Taină ca aceasta. Cu ajutorul lor putem pricepe câte binefaceri dumnezeieşti şi ce fel de roade binecuvântate aduce în viața noastră Sfânta Cuminecătură:

            Iertarea păcatelor însoțită de sfinţirea sufletelor e cea dintâi binefacere a Sfintei Împărtăşanii, cel dintâi rod binecuvântat, pe care îl anunţă Însuşi Mântuitorul: «Luați, mâncaţi, acesta este Trupul Meu… Beți dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor» (Mt. 26,26- 28). Pentru dreptate, ne adresăm judecătorilor; pentru vindecare, doctorilor; pentru leacuri farmaciilor; pentru iertare, Bisericii lui Hristos şi slujitorilor ei. Nu este altă adresă, altă lecuire, altă putere și alt mijloc mai bun de curățire și sfinţire a sufletelor decât Sfânta Împărtășanie.

            După cum mărturisirea şi dezlegarea este calea cea mai sigură şi mai scurtă și mai dreaptă spre iertarea păcatelor, tot aşa Sfânta Împărtășanii este calea cea mai scurtă, mai sigură și mai dreaptă spre spălarea şi sfinţirea sufletelor noastre; e focul şi lumina care curăță toată întinarea și petele sufletului. În Sfânta Cuminecare cu Trupul şi Sângele Domnului primim iertarea sigură a tuturor păcatelor (1 In. 1,7), răscumpărarea și viața veşnică (In. 6,48-58; Evr. 9,12; 1 Petru 1,19) și deci mântuirea (Rom. 5,9). Cine sunt cei mântuiți? Sunt cei împărtăşiţi cu Hristos. Aceștia au siguranța mântuirii şi chezășia împăcării cu Dumnezeu. Aceştia sunt cei îmbrăcați în haine albe, cei ce şi-au spălat veşmintele sufletului în Sângele Mielului de care ne vorbeşte cartea Apocalipsei (7,9; 12,11).

            Înnoirea firii şi schimbarea vieții sunt alte roade şi binefaceri ale Sfintei Împărtăşanii. După amăgiri și rătăciri mari, după revoluții sângeroase şi războaie cotropitore şi devastatoare, Sfânta Împărtăşanie cât mai deasă (frecventă) a copiilor şi femeilor, aduce cu sine renaşterea morală și restaurarea religioasă, a omului și prin om a societății; aduce cu sine pacea şi iertarea, împăcarea şi mântuirea, ispăşirea şi îndreptarea.

            Sfânta Cuminecătură înnoieşte ființa, separă firea şi schimbă viaţa noastră; ne îndreptează şi ne întărește, ne face părtaşi la roadele morţii şi învierii Domnului şi prin aceasta dă un curs nou și drept vieții noastre. Sf. Cuminecătură ne scapă de firea cea stricăcioasă și dezbinată, din pricina cărnii și a păcatului; o vindecă întocmai cum doctorul vindecă trupul când vrea să se strice din pricina bolilor. Un trup vindecat este un trup reparat, înnoit, întors din nesănătate în sănătate; un suflet cuminecat este un suflet înnoit, întinerit, întors din nesănătate în sănătate şi din moarte la viață. După cum sângele jertfelor din Vechiul Testament, stropind pe cei spurcați, îi sfințește spre curățirea trupurilor, cu atât mai mult «Sângele lui Hristos ne curățește cugetul (conştiinţa) de faptele cele moarte, ca să putem sluji Dumnezeului celui viu» (Evr. 9,3-14).

            Unirea şi înrudirea cu Hristos-Dumnezeu – alt rod şi altă binefacere a Sfintei Împărtășanii. Prin Sf. Cuminecătură creştinul devine mlădița vie din buciumul viţei şi mădular viu din trupul tainic al Bisericii lui Hristos. «Cine mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, rămâne în Mine şi Eu în El» (In. 6,56); rămâne cu lumina Mea, cu Slava Mea, cu Dumnezeirea Mea. Eu în Tatăl şi Tatăl în Mine. Eu în ei și ei în Mine (In 17,21-26).

            Prin primirea acestei Taine creştinul se împărtăşeşte din jertfa mântuitoare şi se uneşte cu Hristos Domnul. Prin Sfânta Împărtăşanie Iisus Hristos Își plămădeşte Trupul Său în noi şi Își răspândeşte Sângele Său în noi; ne face una cu El, cu Capul Bisericii. Unirea aceasta, este deplină, întreagă, cu Trupul şi cu Sângele Său, cu Dumnezeirea Sa, unire deodată fizică şi morală, spirituală și reală, faptică. Împărtăşindu-mă cu Hristos – cu Trupul şi Sângele Lui – mă împărtăşesc cu firea și cu ființa Lui, devin părtaş al Dumnezeirii, mărturiseşte Sf. Simeon Noul Teolog.

            În Sfânta Împărtășanie Mântuitorul se uneşte cu sufletul nostru; formăm duhovniceşte împreună cu El un suflet şi o inimă, un luminos și dulce rai. Prin împărtăşire mintea şi memoria Lui, atât de sfinte şi de disciplinate se unesc cu mintea şi cu memoria noastră pentru a disciplina şi îndrepta spre Dumnezeu; inteligența, priceperea Lui, soarele sufletului luminează credinţa noastră şi ne deșteaptă să înțelegem adevărurile Evangheliei, care până aici ni se păreau contrare pornirilor (instinctelor) noastre; voinţa Lui tare, constantă, generoasă, corectează slăbiciunile noastre, nestatornicia şi egoismul nostru; inima Lui, arzătoare de iubire pentru Dumnezeu şi pentru suflete încălzește inima noastră atât de rece faţă de Dumnezeu şi faţă de făpturi; gândurile, ideile, judecăţile Lui, înlocuiesc treptat gândurile, ideile şi judecăţile noastre greşite; dorințele Lui pentru slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor, schimbă încet dorințele noastre îndreptate numai spre slava noastră şi a lumii. Încetul cu încetul, prin Sf. Cuminecătură, omul cel vechi moare din gândurile, cuvintele şi faptele noastre şi e înlocuit de omul cel nou, care poate spune: «Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine» (Gal. 2,20).

            Prin primirea Trupului și Sângelui Domnului Hristos ne unim cu El şi noi unii cu alții, cum se numește și se înrudește aluatul cu făina prin dospire – cum se unesc și se înrudesc grǎuntele de grâu în pâine și boabele de struguri în vin. Multe fire de grâu formează pâinea; multe boabe de struguri formează vinul. Prin Sf. Împărtăşanie toți creştinii formăm Trupul lui Hristos, Biserica Lui vie; toți devenim mădularele Lui, familia copiilor lui Dumnezeu și rudeniile Lui, ca părinții cu copiii și mirele cu mireasa prin Sfânta Cununie. Prin Sf. Cuminecătură se face înrudirea cu Hristos, «se desăvârșește unirea deplină între om şi Dumnezeu». «O pâine este, un trup suntem noi cei mulți, căci toți ne împărtășim dintr-o pâine» (1 Cor. 10,17).

            Între roadele și binefacerile Sfintei Împărtăşanii se numără liniştirea conştiinţei şi mângâierile în suferințe şi bucuria în fața morţii. Nimic nu linişteşte o conştiinţă îndurerată şi tulburată, ca o mărturisire sinceră, urmată de Sfânta Împărtăşanie. Oamenii neliniştiţi de mustrările conştiinţei, tineri care se sting în floarea vieții, bolnavi care zac pe patul de suferință, suflete chinuite care nu se pot împăca cu gândul morţii apropiate sau aşteaptă moartea cutremurate de groază – prin Sf. Împărtăşanii se liniştesc, se mângâie şi se împacă; Sfânta Împărtăşanie le trezește în suflete credința, speranța și iubirea lui Dumnezeu; le înviorează puterile sufletești, le înseninează privirile și în chipul acesta le dezbracă și le schimbă, ca şi nişte haine rele şi murdare si le îmbracă în haine noi aducătoare de mângâiere, împăcare, mântuire și de bucurie în fața morţii: ,, Aşa aș dori să mă cuminec” – a zis un bătrân de 85 de ani când a fost vizitat pe patul de suferință, de preotul său (Arsenie Schiopu sau „,baciul Arsa”, cum îi ziceau cunoscuții). Cu toată bunăvoinţa, preotul i-a împlinit dorinţa, iar după Sf. Împărtăşanie, cu lacrimi în ochi şi cu mâinile încrucişate pe piept, i-a grăit bătrânul: „Să vă deie Dumnezeu în inima dumneavoastră bucuria pe care o am eu acum în inima mea. Bucuria pe care mi-ați făcut-o dumneavoastră”. Așa vorbeşte creştinul adevărat pe patul morţii: doreşte cu bucurie Sfânta Impărtăşanie și dacă a trăit cu Dumnezeu este înseninat și nu se teme de moarte.

            Astfel de exemple, împreună cu roadele şi binefacerile enumerate mai sus, fac din Sfânta Împărtăşanie, Taina cea mai mare, piscul vieții duhovniceşti, dincolo de care nu se mai poate merge, nici nu se mai poate adăuga ceva. Toți ne cheamă şi ne strigă: «Gustați și vedeți că bun este Domnul» (Ps. 33,8). Gustați și vedeți, creştini, încredințați-vă singuri că prin Sfânta Împărtăşanie ne împărtăşim de firea cea dumnezeiască, așa după cum El, Domnul, prin întrupare S-a împărtăşit din firea cea omenească.

            Gustaţi şi încredinţaţi-vă prin împărtăşire că Sfânta Cuminecătură spală şi sfinţeşte sufletele, înnoieşte firea şi schimbă viaţa, ne uneşte şi înrudeşte cu Hristos Dumnezeu, ne înduhovniceşte şi desăvârşeşte, ne dăruieşte şi ne asigură nemurirea şi îndumnezeirea, ne linişteşte conștiința și ne mângâie în suferințe și pe patul morții, ne răscumpără din osânda păcatului şi a morţii. (Pr. Sebastian Grădinaru)