Pr. Marius Onofrei

Ilasievici N. Constantin – 70 de ani de la trecerea în veșnicie

Constantin Ilasievici s-a născut la 7 martie 1880, în Dorohoi, în casa construită de tatăl său pe strada Budişteanu (ulterior numită strada Ilasievici, iar astăzi este strada Bujorului), clădire care din păcate nu mai există astăzi pentru că a fost demolată.

Fratele său Iancu (1881-1917) a îmbrăţişat cariera militară ajungând la gradul de căpitan. Fiind un bun patriot, a participat la primul război mondial şi a căzut eroic în luptele de la Oituz, la vârsta de 36 de ani.

Sora lui, Eleonora, a îmbrăţişat cariera didactică devenind profesoară de limba română la școlile din Dorohoi.

Constantin Ilasievici, a absolvit Şcoala Primară nr. 1 de băieţi “Gh.Asachi” (1891) și Gimnaziul de băieţi “Gr.Ghica VV” (1895), ambele din Dorohoi. Îndrumat fiind spre cariera militară, devine absolvent al Şcolii Superioare de Război.

General de armată, ministru, Mareşal al Curţii Regale.

Ia parte la primul război mondial ca ofiţer superior pe frontul din Ardeal. La terminarea primei conflagraţii mondiale, Constantin Ilasievici este numit Şef al Marelui Stat Major la Inspectoratul cavaleriei, iar în 1923 este profesor la Şcoala Superioară de Război unde a predat obiectul “Tactica Cavaleriei”.

În anul 1928, Constantin Ilasievici a fost înaintat la gradul de general de brigadă şi numit comandant al şcolilor militare de cavalerie, iar la restauraţie, i s-a încredinţat postul de Mareşal al Palatului, funcţie păstrată până în anul 1936, când, în locul său a fost numit generalul Ernest Urdăreanu, iar Constantin Ilasievici a trecut comandant al corpului II de armată.

Începând cu luna august 1937, C. Ilasievici a deţinut funcţia de Ministru al Apărării Naţionale până la 28 decembrie 1937. În această perioadă a vizitat oraşul natal Dorohoi, declarându-şi sprijinul necondiţionat pentru dezvoltarea urbei.

La 1 februarie 1939 a fost numit Şef al Casei Militare a Majestăţii Sale Regale.

Cetățean de onoare al orașului Dorohoi.

La 29 martie 1939, primăria oraşului Dorohoi, în frunte cu colonelul Aurel Bantaş, a hotărât în cadrul unei şedinţe solemne ca generalul Constantin Ilasievici să fie declarat “Cetăţean de Onoare al oraşului Dorohoi”. În decizia redactată cu acest prilej citim: “Având în vedere că D-l General C. Ilasievici este născut şi crescut în oraşul Dorohoi, unde îşi are o locuinţă statornică… şi că a ţinut întotdeauna o legătură sufletească strânsă cu locuitorii acestui oraş, că o serie de ani, a venit în ajutorul Comunei, procurându-i fonduri şi materiale în valoare de circa 12.000.000 lei, care a îngăduit înzestrarea oraşului nostru cu poduri, pavagii, stadion de sport, reparare de şcoli şi biserici, etc, că pentru toată dragostea şi grija arătată locului său de naştere, merită cu prisosinţă, modestul act de recunoştinţă propus de cetăţeni”. În Comunicatul către cetăţenii oraşului Dorohoi, generalul Constantin Ilasievici mulţumeşte „din adâncul sufletului pentru atenţia acordată şi se simte mândru de această cinste”şi “asigură că grija sa va fi permanentă pentru scumpul oraş natal”.

Ultimii ani de viață.

În anul 1940, în momentul preluării conducerii statului de către generalul Ion Antonescu, prima grijă a acestuia din urmă a fost să îndepărteze din rândurile cadrelor de conducere ale armatei pe cei care au fost prea apropiaţi de Curtea Regală şi care nu erau de acord cu planurile sale în privinţa războiului din răsărit.

În septembrie 1940, l-a găsit pe Ilasievici responsabil de „procedarea dezastruoasă în care s-a făcut părăsirea Bucovinei şi a Basarabiei de către armata română”, susţinând că dorohoianul l-a proslăvit pe rege, în loc să doteze oştirea. Ilasievici şi-a prezentat demisia, însă Antonescu a dorit o sancţiune publică, astfel că nu i-a acceptat-o. Însă, Ion Antonescu, printr-o lege în ce privește reorganizarea armatei, a trecut în “retragere” 80 de ofiţeri superiori, primul pe listă fiind generalul Constantin Ilasievici. După instaurarea regimului comunist, generalul a fost arestat, în noaptea de 5-6 mai 1950, împreună cu alte personalităţi ale vremii. După cinci ani de bătăi la penitenciarul Sighet, a fost mutat la penitenciarul Malmaison, unde a şi murit pe 6 octombrie 1955.

Pr. Prof. Vasile Cojocariu – 7 ani de la mutarea la cele veșnice

FOTO

Ieri, sâmbătă, 4 octombrie, Biserica „Sf. Ioan Botezătorul” din orașul Bucecea a devenit locul de întâlnire al prietenilor părintelui Cojocaru Vasile. Unde oare am fi putut să ne întâlnim cu toții dacă nu acasă la părintele Vasile, în ctitoria sa – „catedrala orașului Bucecea” – una din cele mai frumoase biserici din județ.

Ziua a început cu Slujba acatist a Sf. Pr. Mărturisitor Dumitru Stăniloae, apoi Sfânta Liturghie oficiată de un sobor de 10 preoți, condus de părintele Apetrei Ionuț – Protopop de Dorohoi, iar la final, slujba de pomenire a celor adormiți.

Momentul cel mai emoționant a fost rugăciunea la mormântul părintelui Vasile unde privind la toți cei prezenți, la picăturile de ploaie care ștergeau lacrimile de pe obraz, la cele două ctitorii ale părintelui care ne străjuiau de-o parte și de alta, am simțit că părintele este cu noi…

Părintele Vasile este viu… este în fiecare din cei care nu l-au uitat! „Ce bucurie poate fi mai mare pentru cineva decât aceea de a nu fi uitat? A fi pomenit la fiecare Sfântă Liturghie sau să-i vezi numele trecut pe pomelnicile celor care care l-au cunoscut reprezintă dovada clară că părintele Vasile este încă viu! Trăiește prin copii și nepoți, trăiește în inimile elevilor săi, trăiește în toți cei care au primit ceva de la el!

Părintele Vasile a lăsat urme adânci în inimile multora din cei care l-au cunoscut! Ca preot în Bucecea, ca profesor, ca duhovnic, ca tată a patru copii, ca și coleg, ca și prieten… Ceea ce el a pus în inimile fiecăruia dintre noi, ne-a adus în această zi aici! De aceea, nu cred că un om precum părintele Vasile va fi uitat atât de repede!” a mărturisit în cuvântul său, unul din părinții slujitori.

Prima prăznuire a Sf. Pr. Mărturisitor Dumitru Stăniloae. În cuvântul de învățătură, părintele Protopop Apetrei Ștefan a subliniat însemnătatea zilei de 4 octombrie 2025, spunând că: „Ziua de astăzi, când facem pomenirea de 7 ani de la trecerea la cele veșnice a părintelui Vasile Cojocaru, capătă o încărcătură aparte și prin faptul că am prăznuit pentru întâia oară pe Sfântul Părinte Mărturisitor Dumitru Stăniloae, cel care a fost o personalitate marcantă a Ortodoxiei. A fost profesor de Teologie, dogmatist, filosof, istoric, publicist și traducător, fiind cunoscut drept cel mai mare teolog al vremii. A fost canonizat de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române în anul 2024, iar astăzi, 4 octombrie 2025, la Mănăstirea Cernica, are loc slujba de proclamare a canonizării”.

Câteva date biografice. Părintele Vasile s-a născut în anul 1958, la 13 septembrie, în localitatea Gănești, orașul Târgu Frumos, județul Iași, din părinții Alexandru și Elena.

După absolvirea a 10 ani de școală în orașul Târgu Frumos, județul Iași, a urmat între anii 1975-1980 cursurile Seminarului Teologic Ortodox de la Mănăstirea Neamț. În anul 1981 s-a înscris la cursurile universitare de zi ale Institutului Teologic de Grad Universitar din București, iar în anul 1985 l-a absolvit, obținând titlu de licențiat în Teologie cu lucrarea intitulată “Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române și bazele ei canonice”, prezentată la catedra de Drept Bisericesc.

La data de 23 iulie 1983 s-a casătorit cu Ungureanu Elena, fiica lui Gheorghe și Maria din satul Stolniceni-Prăjescu, oraș Pașcani, județul Iași. Dumnezeu i-a binecuvântat cu patru copii: Maria-Magdalena, Ioan Emanuil, Elena și Vasile-Teofil.

În 6 octombrie 1985 a fost hirotonit diacon în Catedrala Mitropolitană din Iași, de către Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, pe atunci fiind Mitropolit al Moldovei și Sucevei. La data de 7 octombrie 1985 a fost hirotonit preot pe seama Parohiei “Sfântul Ioan Botezătorul” – Bucecea, județul Botoșani, de către Preasfințitul Pimen al Sucevei.

Între anii 2002 – 2008 a fost profesor la Seminarul Teologic Liceal “Sf. Ioan Iacob” din Dorohoi, predând disciplinele: Catehetică, Omiletică, Îndrumări Misionare, Filosofie, Economie, Logică, Psihologie și Sociologie.

A trecut la cele veșnice în ziua de 3 octombrie 2018, pe patul spitalului din București, în urma unei operații destul de dificile.

În cei 33 de ani de slujire la Bucecea a reușit să realizeze o frumoasă lucrare administrativă dar mai ales pastorală – Biserica cea vie din sufletele credincioșilor. Veșnică să-i fie pomenirea!

Ne mândrim noi botoșănenii cu Eminescu, cu Iorga, cu Luchian ?

Am poposit luna trecută câteva zile în București… Am fost cu familia să vizităm și noi capitala țării. Am vizitat câteva muzee și ne-am plimbat cât ne-a permis timpul prin câteva locuri mai cunoscute. Dar mi-am zis că trebuie neapărat să ajung și la Bellu să mă întâlnesc cu personalități de seamă ale poporului nostru, dar cel mai mult și mai mult cu botoșănenii mei care sunt înmormântați acolo. Zis și făcut!

Când treci de poarta de la Bellu intri într-o altă lume.. Din zbuciumul și gălăgia de pe stradă, pășești printr-un portal într-o oază de liniște, într-un muzeu în aer liber unde poți avea bucuria să te întâlnești cu personalități despre care ai auzit doar povești sau ai învățat despre ei la școală.

Cel mai ușor de găsit a fost Luceafărul nostru, pe mormântul căruia am găsit făclii aprinse, flori și tricolorul. Apoi în căutarea celorlalți doi, l-am întâlnit pe dorohoianul Octavian Cotescu care m-a făcut să zic în gândul meu: „Ei, avem și dorohoieni la Bellu.. Rușine să-mi fie că nu am știut”.

Greu l-am găsit pe pictorul nostru Ștefan Luchian, dar… De unde să îmi imaginez că un om ca el, o mândrie a județului nostru, nici măcar cruce nu are la mormânt!? O piatră mare, crăpată în două și o inscripție pe care nici numele nu-i întreg.. Am rămas cu o amăreală în suflet deoarece nu înțelegeam de ce? Cum așa? Altfel nu s-a putut oare?

Am pornit, deși presat de timp, să mă întâlnesc și cu Iorga.. Dar, mă învârteam în gol, numai figura 39 și locul 30 nu îl găseam.. Am întrebat oameni, dar nu știau. Am zis că nu mă las, așa că am căutat în fotografiile de pe internet indicii care să mă ducă în apropiere. Și când am ajuns nu-mi venea să cred.. Aici? Așa? Chiar așa? Marele nostru Iorga? Cel mai mare istoric al românilor? Mândria botoșănenilor… A fost uitat! Se vedea că de ceva vreme nu mai trecuse nimeni pe la el! Ne mândrim noi botoșănenii cu Eminescu? Cu Iorga? Cu Luchian? DA! De ce nu ne mândrim cu așa genii pe care Dumnezeu le-a ridicat din pământul Botoșaniului!? Dar doar atât? Ne lăudăm cu ei și atât? Oare nu ar merita ei mai mult? Ca de exemplu o cruce la mormânt? Sau o candelă aprinsă și o floare.. măcar din când în când!?