Autor: Pr. Marius Onofrei

Adevărul poate să doară? Nu! Absența lui, da! Mai ales atunci când zilnic cineva îți aduce aminte de starea mincinoasă și întunecoasă în care te complaci, în care te scufunzi și încet nu mai poți să ieși.. și așa ajungi să zici că adevărul poate să rănească? Atunci când ajungi să te consideri îndreptățit să faci ce îți poftește inima, fără să o mai înfrânezi trecându-o prin sita sau filtrul rațiunii…

Oare merită să mori pentru adevăr? Adevărul ne va face liberi spune filosoful… dar nu este prea explicit în ce privește ”prețul” care trebuie plătit pentru această libertate. Sfântul Ioan Botezătorul este exemplu pentru toți cei care mai cred în adevăr, pentru toți care iubesc adevărul, pentru toți care vor să mărturisească adevărul..

Pustnic, retras departe de oameni și de zbuciumul lumii, cu o viață petrecută într-o ”aspră” nevoință, unii l-ar cataloga drept un inadaptat la standardele necesare viețuirii omenești… Și? Și tocmai această inadaptabilitate îl face incomod pentru cei din vremea lui! Cine aprinde o făclie și o pune sub obroc? Care ar mai fi menirea făcliei s-o ții ascunsă? Ea trebuie așezată într-un loc unde să împărtășească din lumina ei câtor mai mulți din jurul ei! Lumina dăruită prin jertfa proprie aduce lumină chiar și în cele mai întunecate și greu accesibile cotloane ale inimii…

Sfântul Ioan a fost incomod pentru mulți din vremea lui dar și pentru mulți din vremurile pe care le trăim. Incomod, ”inadaptat”, cu un gust vestimentar ”ieșit din comun”, cu un stil de viață incomprehensibil pentru mulți din monahii de azi dar și o ”gură mare” care nu a putut fi închisă nici măcar de ascuțișul sabiei! Ar fi putut să tacă.. de ce oare nu a tăcut? De ce nu s-a uitat în altă parte? Oare nu știa că celor care au putere nu le place să le spui adevărul gol goluț și mai ales în public? Cred că știa.. și de ce nu a ales înțelepciunea tăcerii? Cum zice altă vorbă din popor: Dacă tăceai, filozof rămâneai? De ce? De ce Sfinte Ioane nu ai tăcut?

Răspunsul e numai unul: pentru că dacă ar fi tăcut, nu am fi cunoscut Adevărul !

Dr. Dimitrie Brândză este părintele botanicii de la noi. Ceea ce a fost Carol Davila pentru medicina românească, Dr. Istrate pentru chimie şi un Spiru Haret pentru matematică, a fost Dr. Brândză pentru botanică. E primul cercetător al florei noastre, e printre primii profesori universitari de zoologie şi botanică, e întemeietorul catedrei de Botanică de azi de la Facultatea de Știinţe şi mai ales şi înainte de orice e creatorul Institutului şi Grădinii Botanice din Bucureşti. Institutul Botanic!

Dimitrie Brândză s-a născut în localitatea Bivol (astăzi Viișoara) situată în județul Dorohoi pe atunci, astăzi județul Botoșani, în anul 1846, luna octombrie, ziua a zecea.

Primele învăţături îi sunt date în casa părintească de către un dascăl polon Vladimir Ilansky. Trece apoi la Iaşi unde termină liceul la Academia Mihăileană. În 1864 pleacă la Paris pentru a studia Ştiințele Naturale şi Medicina. Revine acasă licenţiat în 1866, obţine prin concurs catedra de Istorie Naturală. Îşi lasă însă un suplinitor şi se reîntoarce la Paris spre a-şi continua studiile. În 1869 este proclamat doctor şi laureat al Facultăţii de medicină. De la această dată lucrează neîntrerupt în ţară, pentru ridicarea nivelului ştiinţific de la noi şi pentru promovarea botanicii.

La 1874 este transferat la catedra de Zoologie şi Botanică din Bucureşti. Aici începe crearea Muzeului de Botanică, alipit la început ca o secţie a Muzeului de Istorie Naturală. Când în 1882 catedra s-a despărţit în două, el a rămas numai profesor de botanică. La puțină vreme Dimitrie Brândză este numit şi director al Institutului Botanic, clădit după modelul celui de la Liege şi după indicaţiile date de el.

În anul 1895, la vârsta de doar 49 de ani este doborât de o boală de inimă.

Nenumărate întâmplări mărunte din viaţa profesorului D. Brândză, pot evidenţia calităţile sale superioare de om şi bun român. Am găsit acestea trei pe care le redau în continuare:

Astfel, pe când era la Iaşi lucra din răsputeri pentru ridicarea „Societăţii de Medici şi Naturalişti”. Ei bine, ştiţi cine a dat soluţia în marea problemă naţională a Unirii? Nici cercurile politice, nici asociaţiile literare, nici diversele societăţi naţionale, sociale, etc. Aici, la modesta Societate de Medici şi Naturalişti s-a hotărât pentru întâia dată alegerea lui Cuza. Dr. Dimitrie Brândză a fost unul dintre cei mai aprigi susţinători ai acestei idei.

***

Când Regele Carol după ce a vizitat Institutul cel nou de la Cotroceni, а vrut să-l decoreze pe Dr. Dimitrie Brândză, iar acesta i-a răspuns: „Majestate, ceea ce aţi văzut, se datorează în primul rând colaboratorilor mei, iar ceea ce s-a realizat nu întrece cu nimic ceea ce aveam datoria să realizăm. Prin urmare, datoria şi nici un alt merit!” Regele Carol i-a strâns mâna şi s-a mulţumit să-i sublinieze deosebita consideraţie ce omul şi-o sporea în ochii Suveranului.

***

Concursul pentru obţinerea catedrei de la Iaşi, a fost un adevărat triumf pentru Dr. Brândză. Comisiei compusă din profesorii: C. Exarcu, E. Bacaloglu, Alexe Marin şi D. Petrescu, tânărul candidat i-a cerut să fixeze toate 3 probele scrise într-o zi. Rezultatele strălucite obţinute, au speriat atât de mult pe ceilalţi contracandidaţi, încât cu toţii s-au retras. La proba orală s-a prezentat singur!

Prof. Dr. Dimitrie Brândză – medic, naturalist, membru titular al Academiei Române – este unul din reprezentanții de seamă ai județului nostru și de aceea am adus acest mic omagiu cu prilejul împlinirii a 130 de ani de la trecerea la cele veșnice. (Pr. Avârvărei Dumitru)